O paralelă între bolşevism şi naţional-socialism

Citiţi un fragment din această carte.

Ernst Nolte, născut în 1923, face studii la Universitatea din Berlin, apoi la Freiburg. Doctor în filosofie (1952) cu teza Alienarea şi dialectica în idealismul german. Profesor de istorie modernă Universitatea din Marburg, apoi la Universitatea Liberă din Berlin, primeşte în iunie 2000 premiul Konrad Adenauer pentru literatură. Figură controversată în Occident, unde intelectualitatea socialistă îi reproşează, uneori vehement, modul cum pune în relaţie fascismul cu bolşevismul.

Printre titlurile cărţilor: Nietzche şi nietzscheanismul (1991), Post-comunismul. Contribuţii la interpretarea istoriei secolului XX (1992), Fascismul în epoca sa (1993), Martin Heidegger între politică şi istorie (1994), Raţiunile istoriei (1999), Naţional-socialism şi bolşevism (1999), Istoria europei, 1848-1918 (2003), Existenţa istorică. Între începutul şi sfârşitul istoriei (2003).



Numele istoricului german Ernst Nolte nu le este necunoscut cititorilor români. În cartea cu un succes de librărie atât de mare ca aceea a lui François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul al XX-lea, marele istoric francez a discutat viziunea istorică a lui Ernst Nolte. Corespondenţa dintre François Furet şi Ernst Nolte, tradusă de asemenea şi în româneşte, a beneficiat de o remarcabilă prefaţă a domnului Mircea Martin, care a oferit imaginea cuprinzătoare a concepţiei istoricului german, cu meritele şi limitele ei.

Acum, prin strădania - care nu poate fi lăudată îndeajuns - a Editurii Runa (Grupul Editorial Corint), cititorii români au la dispoziţie, în limba lor, lucrarea fundamentală a lui Ernst Nolte, Războiul civil european. 1917-1945, generatoare de aprinse controverse. Chiar şi în publicaţiile din România au apărut critici severe la adresa lui Ernst Nolte, încât cei care le-au citit pot fi miraţi că el beneficiază acum de o tălmăcire în limba română. Cum, se vor întreba cei la curent cu critici atât de severe la adresa lui Nolte, este tipărit un istoric preocupat să justifice fascismul?

Cititorii acestei cărţi - suntem siguri - se vor convinge că acuzaţiile aduse lui Ernst Nolte sunt lipsite de orice fundament. Nu numai că istoricul german nu a încercat nici un fel de îndreptăţire a fascismului, în general, şi a regimului nazist, în special, dar, dimpotrivă, printr-o analiză pe cât de documentată, pe atât de pătrunzătoare a comunismului şi fascismului, a relevat divergenţele şi convergenţele dintre aceste ideologii şi sisteme. Cartea lui Nolte este o contribuţie fundamentală la cunoaşterea celor două regimuri totalitare şi nimeni - specialist sau cititor "obişnuit" - nu se poate lipsi - dacă vrea să înţeleagă secolul al XX-lea, "secolul extremelor", după cunoscuta formulă a lui Eric Hobsbawm - de lectura cărţii de faţă.

Două idei călăuzitoare din analiza lui Ernst Nolte se dovedesc deosebit de fecunde pentru a putea desluşi complexitatea unui secol care i-a marcat pe toţi cei care l-au trăit: fascismul este o reacţie la comunism şi, pentru a înţelege corect ceea ce s-a întâmplat în Germania lui Hitler, este nevoie să cunoaştem "nucleul raţional" - altfel spus logica interioară - al ideologiei naziste în deriva sa antisemită.

Cele două idei de bază ale cărţii lui Nolte le-au apărut unora ca o justificare, o reabilitare a fascismului. Nimic mai fals! Nu vrem să discutăm aici ideile istoricului german sau să prezentăm argumente în favoarea poziţiei sale. Ar însemna să considerăm că lectorul acestei cărţi ar avea nevoie de un ghid sau, mai rău, să fim bănuiţi că am dori să-i influenţăm propria judecată.

Ceea ce trebuie subliniat însă este că Ernst Nolte a înţeles perfect rostul istoricului, mai exact, al meseriei sale. Dacă ar fi să reducem la cea mai succintă expresie menirea istoriei, am spune că aceasta trebuie să răspundă la o singură întrebare: "De ce?". Cu alte cuvinte, istoricul caută un raport cauzal: de ce s-a petrecut un anumit eveniment? Chiar atunci când istoricul crede că a stabilit un raport de determinare cauzală, el nu are certitudinea - neavând posibilitatea experimentului - că întreaga sa construcţie interpretativă este corectă.

Nolte stabileşte între comunism şi fascism un raport de determinare cauzală: în 1917, bolşevicii au luat puterea în Rusia; reacţia la voinţa comuniştilor din Rusia de a declanşa revoluţia mondială a fost instaurarea regimului fascist în Italia (1922) şi a celui nazist în Germania (1933). Astfel formulată, concluzia istoricului german poate fi interpretată de cine rămâne la suprafaţa ei ca fiind - într-adevăr - o justificare a fascismului: atacat de un microb, organismul fabrică anticorpi pentru a se apăra. Ceea ce Nolte pune însă în lumină este că "anticorpul" fascist nu a fost mai puţin nociv decât "microbul" comunist.

Cartea sa este o paralelă între bolşevism şi naţional-socialism, forma radicală a fascismului (de aici, deosebirea de fascismul italian), între Partidul Comunist sovietic şi Partidul Naţional-Socialist, ambele "partide de război civil", adică organizaţii politice care, ajunse la putere, dezlănţuie războiul împotriva unei părţi a populaţiei din statul ajuns sub controlul lor. Bolşevicii, în numele luptei de clasă, au trecut la lichidarea burgheziei urbane şi rurale (culacii/chiaburii). Naziştii au trecut - şi ei - la eliminarea adversarilor politici şi, asociindu-i pe evrei comunismului, au decis exterminarea lor, în numele criteriului rasei.

Ceea ce a scandalizat pe unii a fost relevarea de către Nolte a anteriorităţii "modelului" sovietic în raport cu cel nazist: înainte de Auschwitz a fost Gulagul.

Nolte nu neagă nici Holocaustul, nici unicitatea lui, dar încearcă să pună în lumină convergenţele dintre cele două sisteme totalitare, angajate în represiuni şi exterminări de masă.

Evident, nu trebuie omişi factorii endogeni. Nolte însuşi a semnalat că, în 1899, Partidul Reformator Social-German lua în considerare, în "Rezoluţiile de la Hamburg", exterminarea totală a evreilor! Hitler avea, aşadar, precursori îndepărtaţi şi nu numai "modelul sovietic" l-a împins spre "soluţia finală".

Tendinţa de a pune semnul egalităţii între stabilirea cauzei unui fenomen şi justificarea lui este frecventă. A o evita este însă absolut necesar. Dacă se încearcă găsirea motivaţiilor interioare ("nucleul raţional") ale declanşării "Marii Terori" de către Stalin sau ale genocidului săvârşit de Pol Pot în Cambodgia nu înseamnă că se caută justificări pentru aceste abominabile fapte.

Nolte nu a făcut nimic altceva decât să caute răspuns la întrebarea capitală a istoriei: "De ce?", fără să încerce vreo îndreptăţire - aşa cum i s-a reproşat de către unii critici - a crimelor regimului nazist.

Punctele de vedere ale istoricului german pot fi, desigur, discutate sau chiar respinse. Ceea ce nu i se poate tăgădui de orice om de bună-credinţă este perfecta sa onestitate intelectuală. E vorba de un istoric pătruns de exigenţele meseriei sale, călăuzit exclusiv de dorinţa descoperirii adevărului.

În ceea ce ne priveşte, tezele de bază ale lui Ernst Nolte ni se par convingătoare. Am fi bucuroşi dacă şi cititorii acestei cărţi îi vor împărtăşi concluziile.

Dincolo de orice discuţie despre concluziile lui Ernst Nolte stă însă curajul său, un curaj pilduitor şi, îndrăznim să o spunem, mobilizator. Ernst Nolte şi-a expus opiniile într-un mediu istoriografic - cel vest-german, apoi german - apăsat de ceea ce numim "corectitudinea politică". Istoricii vest-germani (cartea lui Nolte a apărut în 1987) şi, după reunificare, cei germani trăiesc permanent cu teama de a fi bănuiţi că vor să justifice, să reabiliteze regimul nazist. De aici un conformism supărător, care a blocat în fapt cercetarea perioadei interbelice şi, mai ales, a anilor 1939-1945. Ernst Nolte a avut curajul să rupă aceste zăgazuri şi să proclame sus şi tare ceea ce a considerat a fi adevărul cercetărilor sale.

Un adevăr - oricât ar fi de "adevărat" - devine, de îndată ce este canonizat, un obstacol în calea cunoaşterii. "Îndoiala metodică", acest principiu fundamental al gândirii moderne, ameninţat astăzi de "corectitudinea politică", rămâne temelia progresului în orice domeniu al cunoaşterii.

Dacă Ernst Nolte s-ar fi plecat în faţa conformismului atâtora dintre confraţii săi, astăzi n-am fi avut această carte monumentală, din care cu toţii avem atâtea de învăţat.

L-am citit pe Ernst Nolte la o vârstă înaintată, când meseria mea de istoric se apropie de sfârşit. Şi, totuşi, experienţa acumulată în curs de decenii nu m-a împiedicat să mă simt, la citirea acestor pagini, un simplu învăţăcel.