Ioana Pârvulescu
În intimitatea secolului 19
Editura Humanitas, 2005
În intimitatea secolului 19
Editura Humanitas, 2005
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Seara de luni
În februarie soarele apune devreme. La 6 e deja întuneric, iar umblatul pe străzile Capitalei, prost pavate, devine anevoios. În Capitala Regatului României, de la a cărui proclamare nu s-a împlinit încă anul, iluminatul se face cu lumină de lună, cu becuri de gaz aerian şi lămpi de petrol, adunate mai ales în centru. Aici, în centrul Bucureştilor, pe Calea Victoriei, se află şi Teatrul cel Mare, un model redus al Scalei din Milano. De la înfiinţarea lui au trecut trei decenii. În 1852, când s-a terminat clădirea, i s-a spus "cel Mare" pentru a-l deosebi de Teatrul Mic, Momulo, iar inaugurarea s-a făcut în ultima zi a anului, la lumina fumegoasă a lumânărilor de seu. Lumânările au fost înlocuite curând apoi de lămpi cu ulei de rapiţă. După două decenii clădirea necesită deja reparaţii costisitoare: plouă înăuntru prin acoperişul găurit, tencuiala se scorojeşte, tapetul lojilor e rupt, băncile şi scaunele de la parter, dezmembrate, îşi arată cuiele care muşcă din pantalonii spectatorilor şi, mai ales, eclerajul se cere neapărat înlocuit de cel modern, cu gaz aerian. Anul 1875 este dedicat renovării teatrului, iar în ziua de Crăciun, când se deschide stagiunea, i se reajustează şi numele după cerinţele istoriei unui secol naţionalist: i se spune, de-acum încolo, Teatrul Naţional. Dar oamenii şi gazetele îl mai numesc, din când în când şi după obiceiul vechi, Teatrul Mare.
Luni 15 februarie 1882, zi caldă şi primăvăratică, după lăsarea întunericului, în faţa clădirii bine luminate a teatrului staţionează o mulţime de trăsuri. Luna e în primul pătrar şi cerul senin. Înăuntru, sub plafonul pictat cu scene alegorice, rumoarea din serile deosebite, bal sau premieră. Foaierul bine ceruit e atins în trecere de rochiile bogate ale doamnelor şi domnişoarelor. Când apar în lojă, le scânteiază giuvaerurile de care nu fac economie, iar îndărătul lor veghează umbra neagră a câte unui frac sau smoching. Dacă bărbaţii poartă frac şi nu redingotă, înseamnă că evenimentul pentru care au venit este unul important. Sala nu e încă plină, dar se simte că toţi, spectatori şi orchestră, aşteaptă cu emoţie apariţia protagonistului. Cei mai mulţi spectatori nu ştiu decât că se numeşte Pablo de Sarasate.
Biletele pentru această seară de luni au putut fi procurate de la magazinul domnului profesor de pian Gebauer. Lojile de la parter, locurile din avanscenă şi primele rânduri ale stalurilor sunt greu de prins, costă mult şi sunt cumpărate de obicei din timp, de cunoscători. Loja din rândul întâi, baignoire, şi loja bel-étage, de la nivelul al doilea, au un preţ pipărat: 50 de franci. Unul dintre cei care şi-au permis un bilet la loja baignoire este avocatul Titu Maiorescu. Şi-a făcut probabil un cadou. Exact în această zi a împlinit 42 de ani.
Ca mai toţi congenerii şi prietenii lui din Iaşi şi Bucureşti, Maiorescu iubeşte muzica, ştie să descifreze o partitură, a trecut prin sălile de operă ale Europei, a ascultat cântăreţi faimoşi, a asistat la concerte. Cântă el însuşi la flaut şi violoncel. Clara şi Livia, soţia şi fiica lui, sunt pianiste bune. Alecsandri îşi umple serile la Mirceşti cântând la orgă, iar fratele lui, ofiţerul Iancu, cântă la vioară. Iacob Negruzzi e flautist, a fost înamorat, ca student, de Adelina Patti (în ianuarie '86 Patti va fi, şi ea, la Bucureşti) şi a rămas mare amator de operă. Nicu Burghele e un bun pianist, iar pesimistul Skelitti, traducătorul lui Werther şi pasionatul de Heine, e compozitor. Tânărul istoric Xenopol e pianist, iar Theodor T. Burada, fiu de profesor de muzică, violonist. P.P. Carp "cântă la piano", uneori la patru mâini, cu Burghele. Veronica Micle e o mezzo-soprană convingătoare. Eminescu a făcut, sporadic, cronică muzicală la Curierul de Iaşi şi apoi la Timpul; unul dintre cei pe care îi apără împotriva "conjuraţiei nulităţilor invidioase" este austriacul Louis Wiest, violonist şi compozitor (a fost şi şef de orchestră al Teatrului Mare) care, timp de o jumătate de secol, i-a învăţat pe români să preţuiască muzica.
Maiorescu îşi petrecuse seara de duminică, ajunul aniversării, nu departe de casa lui de pe Mercur, şi anume pe strada Scaune. Ajunge uşor acolo, luând-o la dreapta, pe Pitar Moş, apoi la stânga pe Clemenţei şi imediat iar la dreapta. Fusese împreună cu "alde Polyzu, alde Bothmer, Annette, contele Leyden şi Gane", la Mite Kremnitz la cină, după cum notează în jurnal. Către 11 noaptea abia vin şi Theodor Rosetti şi Eminescu, acesta din urmă obişnuit al casei de pe vremea când Mite lua cu el lecţii de română. Discuţia se încinge: "Chestionar asupra particularităţilor de caracter ale oamenilor. Eu, cred, prea tăios în opiniunile mele, Mite foarte animată în contra mea, bărbatu-său secundând-o cam grosolan. La sourde guerre contre moi. Gentili şi inteligenţi în acelaşi timp contele Leyden, doamna von Bothmer. Spiritual şi bine Eminescu". Soţia şi fiica lui Maiorescu sunt plecate la Berlin. Dar pentru Maiorescu ziua de naştere, 15, şi săptămâna încep totuşi, după o noapte scurtă, cu daruri: primeşte, dis-de-dimineaţă, o punguliţă chinezească de la Ana Rosetti, cea care, cinci ani mai târziu, îi va deveni soţie. Apoi o măsuţă cu placă de marmură neagră şi un buchet de flori de la Mite şi Wilhelm Kremnitz. Aceştia trec pe la locuinţa din colţul străzii Mercur la 8 şi jumătate dimineaţa, dar pleacă imediat, lăsându-şi cumnatul pradă clienţilor. Între timp, sărbătoritul apucă să citească şi două scrisori "drăguţe" de la soţie şi fiică, îşi face griji că nu are timp să-şi pregătească o conferinţă pe care urmează să o ţină la Iaşi peste câteva zile, trece pe la Cameră, dejunează tot la familia Kremnitz. Cadoul de seară al unui concert excepţional e mai mult decât necesar pentru Maiorescu. Prins cum e în mecanismul "veşnicei maşini de ameţeală a vieţei bucureştene", încordat, cu o stare febrilă care-l ţine de câteva zile, îşi trăieşte concertul ca pe o bine-venită destindere.
În jurnalul său, seara din 15 februarie e schiţată în câteva fraze, cu aprecieri de obişnuit al concertelor: "Seara la teatru, concert al faimosului violonist Sarasate [...], în lojă împreună cu domnul şi doamna v. Bothmer, care era încântătoare, Wilhelm şi eu. Mite a rămas acasă din cauza migrenei de ieri. Concert foarte amuzant, concertul lui Mendelssohn cu acompaniament de orchestră, finalul splendid; foarte picante două dansuri spaniole cu acompaniament de pian, frumoasă în toate privinţele un fel de elegie dată pe de-asupra (Ernst? Vieuxtemps? Chopin)".
Noaptea de marţi spre miercuri
Eminescu se afla şi el în seara zilei de 15 februarie în sala de teatru, deşi jurnalul lui Maiorescu nu-l pomeneşte. E aproape sigur că a remarcat, la rândul lui, absenţa Mitei Kremnitz din loja baignoire. Foarte probabil că în noaptea de marţi spre miercuri, 16 spre 17 februarie, Eminescu scrie cele trei texte în care apare şi figura romanticului Pablo Sarasate. Unul pur politic, al doilea cultural, al treilea epistolar. În articolul politic, apărut în Timpul, la 18 februarie, pe prima pagină, îl atacă pe cel care a fost una dintre ţintele predilecte ale conservatorilor, liberalul C.A. Rosetti. Chestiunea în litigiu este, de data aceasta, reforma tocmelilor agricole. Un paralelism "contextual" din acest articol se datorează evenimentului din seara de 15 februarie: "Deie-ne voie d. C.A. Rosetti a contesta cu desăvârşire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susţinut necesitatea reformei; [...] nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea [...]. Modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial. Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cântă, pardon de expresie, şi onor Costinescu [Emil Costinescu, finanţist, deputat liberal şi gazetar la Românul, prieten cu C.A. Rosetti]. Cum cântă unul şi altul, asta e cestiunea".
Despre cum cântă violonistul spaniol, gazetarul Eminescu scrie un mic articol apărut în acelaşi număr de joi din Timpul, în pagina a treia, sub titlul Pablo de Sarasate: "E greu a descrie impresia adâncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăţie şi putere a sunetelor viorii sale, Sarasate privea cu ochii lui mari şi de-o liniştită energie, netrădând prin nici o mişcare a feţei acea simţire adâncă care inspiră şi dictează o atât de măiastră execuţiune... Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puţin cunoscut în părţile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină". Eminescu trece apoi de la aceste remarci, mai degrabă de poet decât de critic muzical, la problema efemerităţii artei virtuozilor din epocă, artă de o seară, clipă de graţie pe care eşti privilegiat dacă o trăieşti: "Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi, au pierdut pentru totdeauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricât de celebru aceeaşi piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-şi are feliul lui de-a executa, puterea şi geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, ştiindu-se odată cum că abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată şi se va grăbi a asista în număr mare la concertele sale".
Abia la 5 dimineaţa, în aceeaşi noapte de februarie, îi vine rândul Veronicăi Micle să afle despre concertul la care a asistat Eminescu: "Draga mea Veronicuţă, / Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit ce aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb, rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine". Trecând sub tăcere vizitele de la Kremnitzi — poemul Atât de fragedă... fusese publicat cu trei ani înainte în Convorbiri... şi subiectul Mite e încă primejdios — epistolierul scrie: "Ieri seară, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane". Final de frază pliat pe aşteptările interlocutoarei. Urmează o întorsătură care pare inocentă, dar conţine urmele unei geloase nelinişti: "Dar toate acestea tu le vei citi abia poimâine, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi, Veronică? Desigur, dormi". Eminescu îşi încheiase lunga zi de 16 scriind scrisoarea, "mâine" este pentru el ziua de 17, în care duce plicul la poştă, iar "poimâine" e ziua de joi, 18 februarie.
Ziua de joi
Poşta dintre Bucureşti şi Iaşi a funcţionat bine, n-a fost nevoie decât de 24 de ore ca scrisoarea să ajungă la destinaţie, astfel că, în seara zilei de 18, la "8 oare seara" Veronica îi şi scrie din Iaşi, cu promptitudinea celor care răspund la scrisori aşa cum oamenii viitorului vor răspunde la telefon. Rândurile ei ignoră evenimentul artistic, prezent în acea zi în articolele publicate în Timpul, nu se interesează nici de Pablo Sarasate şi nici de Camillo Sivori. Sivori, singurul elev al lui Paganini, venise la Bucureşti în 1876, alături de soprana Carlotta Patti, sora mai mare a Adelinei; îl ascultaseră Eminescu şi C.A. Rosetti, care îl pomeneşte într-o scrisoare către soţia lui. În schimb Veronica prinde firul neliniştii amoroase a melomanului şi îi răspunde pe larg, cu delicat răsfăţ. Cum întrebarea fusese pusă pe ocolite, şi răspunsul vine cu fereală: "Dar mă rog ce-nsemnează această viaţă desordonată care o duci? Ce fel, la 5 oare dimineaţa tu încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii matà că asemenea aberăciuni (vorba lui Suciu), nu-ţi permite Mâţa [...]?". În aceeaşi scrisoare Veronica povesteşte despre un cuplu din Iaşi în care cei doi au avut norocul să moară imediat unul după celălalt şi pe care îl invidiază: "Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort — mais une union éternelle". Că lucrul se va întâmpla destul de asemănător şi cu ea este, în această clipă de seară, greu de presupus. Fraza sună romanţios şi epistoliera, într-un moment realist, e prima care se distanţează de ea.
În ce-l priveşte pe Maiorescu, joi primeşte cadourile de la Berlin pentru ziua lui: "Primit de la Livia, de la Berlin, un frumos ecran de fereastră, pe care-s lipite plante uscate. Sosit cu ţeava termometrului spartă". În ajun, miezul de noapte îl găsise din nou treaz, după o discuţie despre reorganizarea partidului conservator cu câţiva dintre membrii săi de prim rang şi după ce găsise timp să-şi conceapă totuşi, în linii mari, conferinţa De l'intelligence, pe care urmează s-o ţină la Iaşi. O notaţie finală, la fel de ferită şi de discretă ca frazele din scrisoarea lui Eminescu, rămâne prilej de speculaţii: "Sunt nerăbdător...şi vieţuiesc numai pe jumătate".
Vineri
Bucureştenilor care au ratat ocazia să-l asculte pe Sarasate li se mai dă o şansă: Sarasate dă încă un concert vineri, 19 februarie, "în sala Teatrului Mare". În Timpul, un nou articol al lui Eminescu, în care-şi reia, cu unele accente publicitare în plus, ideile din articolul publicat în ajun: "În urma stăruitoarelor insistenţe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea şi ultimul. Numai unul? întrebăm cu mâhnire". Urmează o mai plastică subliniere a ideii că "artiştii executori" îşi poartă arta cu ei: "De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii de ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravure", dar "aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adâncă şi execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngânat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine". După ce publicul este îndemnat stăruitor să vină să-l asculte pe violonist, ceea ce în limbajul semi-gazetăresc, semi-poeticesc eminescian se traduce prin "spre a fi răpit de farmecul puternic al producţiunilor sale", este dată "programa" serii de vineri:
"Partea I: 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski) cu acompaniament de orchestră — a) Allegro b) Romanţă c) Finale à la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia appassionata pentru vioară (de Vieuxtemps) cu orchestră.
Partea II: 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii ţigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano".
Articolul din Timpul este precedat, acum, de o prezentare a ilustrului oaspete, probabil pentru că publicul trebuie convins că Sarasate nu este "un lăutar" oarecare, ci unul dintre cei mai celebri violonişti ai lumii. Semnată L., prezentarea e însoţită de o notă a redacţiei: "Aceasta e notiţa pe care o datorim prevenitoarei bunăvoinţe a unuia din cei mai buni cunoscători de muzică ai Bucureştilor". Semnătura L. e folosită la Timpul de Caragiale. În culise, lucrurile trebuie să se fi petrecut simplu: Eminescu, responsabil cu "capitolul Sarasate", îi cere lui Caragiale, care nu mai lucra la gazetă, dar se afla în Bucureşti (duminică dimineaţa trecuse pe la Maiorescu, lucru consemnat în jurnalul criticului), să scrie o scurtă notă biografică. Din ea bucureştenii vor fi aflat că Sarasate se născuse în martie 1844 — nu împlinise încă 38 de ani — într-o mică localitate spaniolă, că începe la 5 ani studiul viorii, cu tatăl său, dirijor de fanfară militară, că la 8 ani dă primul concert. Apoi, la 12 ani, porneşte la Paris, să studieze cu Jean Alard, care-i recunoaşte imediat vocaţia. Că, din acel moment, începe una dintre cele mai strălucite cariere de violonist, cu concerte în marile săli ale Europei şi în America. Că Edouard Lalo a compus pentru el.
E posibil ca în seara de luni să fi fost şi Caragiale la concert, iar dacă nu, măcar la cel de vineri, la a cărui vestire contribuise. Toţi cei care l-au cunoscut pe Caragiale şi l-au evocat îi recunosc pasiunea pentru muzică şi felul propriu, deplin, de a o trăi. Că era însă unul dintre "cei mai buni cunoscători de muzică ai Bucureştilor" este, desigur, o exagerare. Fiul său, Luchi, spune că era "mare detractor al modernilor" şi că "era lipsit de orice cultură specială muzicală", dar "rămânea în extaz în faţa muzicii clasice". Un soi de catalog onomastic imaginar îl face pe melomanul-dramaturg să-şi apropie compozitorii favoriţi: Bach e "Moşu" şi despre el Caragiale vorbeşte numai cu mare emoţie, Scarlatti e Scărlătescu, Beethoven e "Boierul", "Bătrânul"; îl iubeşte pe "nebunul" de Schumann, iar pe Brahms îl alintă cu diminutivul de "Beethovenţel".
La numai câteva zile după ce autorul notei care precede articolul eminescian este prezentat cu atâta solemnitate ("prevenitoarea bunăvoinţă", "cel mai bun..."), pe 23 februarie, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că "arhicanalia", Domnul Car., întâlnit pe stradă la Iaşi, în drum spre gară, nu vrea să-i înapoieze scrisorile, că a luat-o peste picior şi a acuzat-o că şi-a mărturisit "păcatul" numai "ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el". A doua zi Eminescu îi răspunde: "În sfârşit te-ai convins şi tu cu cine ai avut de-a face şi doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că ţi s-a făcut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el".
În săptămânile imediat următoare, cei legaţi timp de o seară prin coardele viorii lui Sarasate şi timp de o viaţă printr-o prietenie cu mici sincope îşi continuă treburile obişnuite: Maiorescu, procesele şi dejunurile politice, Caragiale, alergăturile, Eminescu, gazetăria, scrisorile către Veronica şi poeziile. La 27 februarie, când în Bucureşti au apărut peste tot brânduşele şi ghioceii, Maiorescu scrie, sibilinic: "Dimineaţa bucurie". La 5 martie "şedinţa Academiei sub prezidenţia Regelui". Pe 12 martie, în strada Mercur, o întâlnire extrem de plicticoasă a Junimii, de la care Eminescu lipseşte. Pe 16 martie, la teatru, Despot-vodă, cu Alecsandri în lojă. În aprilie familia Kremnitz se mută în strada Polonă. Pe 17 aprilie, sâmbătă, în prezenţa a 12 persoane, la Maiorescu acasă, s-a citit "frumoasa legendă de Eminescu, Luceafărul". Pe 20 aprilie, "timp admirabil" şi "splendidă lumină de lună". Luna, aidoma vieţii, îşi urmează liniştită cursul.
12. O zi oarecare - 15 februarie 1882
Seara de luni
În februarie soarele apune devreme. La 6 e deja întuneric, iar umblatul pe străzile Capitalei, prost pavate, devine anevoios. În Capitala Regatului României, de la a cărui proclamare nu s-a împlinit încă anul, iluminatul se face cu lumină de lună, cu becuri de gaz aerian şi lămpi de petrol, adunate mai ales în centru. Aici, în centrul Bucureştilor, pe Calea Victoriei, se află şi Teatrul cel Mare, un model redus al Scalei din Milano. De la înfiinţarea lui au trecut trei decenii. În 1852, când s-a terminat clădirea, i s-a spus "cel Mare" pentru a-l deosebi de Teatrul Mic, Momulo, iar inaugurarea s-a făcut în ultima zi a anului, la lumina fumegoasă a lumânărilor de seu. Lumânările au fost înlocuite curând apoi de lămpi cu ulei de rapiţă. După două decenii clădirea necesită deja reparaţii costisitoare: plouă înăuntru prin acoperişul găurit, tencuiala se scorojeşte, tapetul lojilor e rupt, băncile şi scaunele de la parter, dezmembrate, îşi arată cuiele care muşcă din pantalonii spectatorilor şi, mai ales, eclerajul se cere neapărat înlocuit de cel modern, cu gaz aerian. Anul 1875 este dedicat renovării teatrului, iar în ziua de Crăciun, când se deschide stagiunea, i se reajustează şi numele după cerinţele istoriei unui secol naţionalist: i se spune, de-acum încolo, Teatrul Naţional. Dar oamenii şi gazetele îl mai numesc, din când în când şi după obiceiul vechi, Teatrul Mare.
Luni 15 februarie 1882, zi caldă şi primăvăratică, după lăsarea întunericului, în faţa clădirii bine luminate a teatrului staţionează o mulţime de trăsuri. Luna e în primul pătrar şi cerul senin. Înăuntru, sub plafonul pictat cu scene alegorice, rumoarea din serile deosebite, bal sau premieră. Foaierul bine ceruit e atins în trecere de rochiile bogate ale doamnelor şi domnişoarelor. Când apar în lojă, le scânteiază giuvaerurile de care nu fac economie, iar îndărătul lor veghează umbra neagră a câte unui frac sau smoching. Dacă bărbaţii poartă frac şi nu redingotă, înseamnă că evenimentul pentru care au venit este unul important. Sala nu e încă plină, dar se simte că toţi, spectatori şi orchestră, aşteaptă cu emoţie apariţia protagonistului. Cei mai mulţi spectatori nu ştiu decât că se numeşte Pablo de Sarasate.
Biletele pentru această seară de luni au putut fi procurate de la magazinul domnului profesor de pian Gebauer. Lojile de la parter, locurile din avanscenă şi primele rânduri ale stalurilor sunt greu de prins, costă mult şi sunt cumpărate de obicei din timp, de cunoscători. Loja din rândul întâi, baignoire, şi loja bel-étage, de la nivelul al doilea, au un preţ pipărat: 50 de franci. Unul dintre cei care şi-au permis un bilet la loja baignoire este avocatul Titu Maiorescu. Şi-a făcut probabil un cadou. Exact în această zi a împlinit 42 de ani.
Ca mai toţi congenerii şi prietenii lui din Iaşi şi Bucureşti, Maiorescu iubeşte muzica, ştie să descifreze o partitură, a trecut prin sălile de operă ale Europei, a ascultat cântăreţi faimoşi, a asistat la concerte. Cântă el însuşi la flaut şi violoncel. Clara şi Livia, soţia şi fiica lui, sunt pianiste bune. Alecsandri îşi umple serile la Mirceşti cântând la orgă, iar fratele lui, ofiţerul Iancu, cântă la vioară. Iacob Negruzzi e flautist, a fost înamorat, ca student, de Adelina Patti (în ianuarie '86 Patti va fi, şi ea, la Bucureşti) şi a rămas mare amator de operă. Nicu Burghele e un bun pianist, iar pesimistul Skelitti, traducătorul lui Werther şi pasionatul de Heine, e compozitor. Tânărul istoric Xenopol e pianist, iar Theodor T. Burada, fiu de profesor de muzică, violonist. P.P. Carp "cântă la piano", uneori la patru mâini, cu Burghele. Veronica Micle e o mezzo-soprană convingătoare. Eminescu a făcut, sporadic, cronică muzicală la Curierul de Iaşi şi apoi la Timpul; unul dintre cei pe care îi apără împotriva "conjuraţiei nulităţilor invidioase" este austriacul Louis Wiest, violonist şi compozitor (a fost şi şef de orchestră al Teatrului Mare) care, timp de o jumătate de secol, i-a învăţat pe români să preţuiască muzica.
Maiorescu îşi petrecuse seara de duminică, ajunul aniversării, nu departe de casa lui de pe Mercur, şi anume pe strada Scaune. Ajunge uşor acolo, luând-o la dreapta, pe Pitar Moş, apoi la stânga pe Clemenţei şi imediat iar la dreapta. Fusese împreună cu "alde Polyzu, alde Bothmer, Annette, contele Leyden şi Gane", la Mite Kremnitz la cină, după cum notează în jurnal. Către 11 noaptea abia vin şi Theodor Rosetti şi Eminescu, acesta din urmă obişnuit al casei de pe vremea când Mite lua cu el lecţii de română. Discuţia se încinge: "Chestionar asupra particularităţilor de caracter ale oamenilor. Eu, cred, prea tăios în opiniunile mele, Mite foarte animată în contra mea, bărbatu-său secundând-o cam grosolan. La sourde guerre contre moi. Gentili şi inteligenţi în acelaşi timp contele Leyden, doamna von Bothmer. Spiritual şi bine Eminescu". Soţia şi fiica lui Maiorescu sunt plecate la Berlin. Dar pentru Maiorescu ziua de naştere, 15, şi săptămâna încep totuşi, după o noapte scurtă, cu daruri: primeşte, dis-de-dimineaţă, o punguliţă chinezească de la Ana Rosetti, cea care, cinci ani mai târziu, îi va deveni soţie. Apoi o măsuţă cu placă de marmură neagră şi un buchet de flori de la Mite şi Wilhelm Kremnitz. Aceştia trec pe la locuinţa din colţul străzii Mercur la 8 şi jumătate dimineaţa, dar pleacă imediat, lăsându-şi cumnatul pradă clienţilor. Între timp, sărbătoritul apucă să citească şi două scrisori "drăguţe" de la soţie şi fiică, îşi face griji că nu are timp să-şi pregătească o conferinţă pe care urmează să o ţină la Iaşi peste câteva zile, trece pe la Cameră, dejunează tot la familia Kremnitz. Cadoul de seară al unui concert excepţional e mai mult decât necesar pentru Maiorescu. Prins cum e în mecanismul "veşnicei maşini de ameţeală a vieţei bucureştene", încordat, cu o stare febrilă care-l ţine de câteva zile, îşi trăieşte concertul ca pe o bine-venită destindere.
În jurnalul său, seara din 15 februarie e schiţată în câteva fraze, cu aprecieri de obişnuit al concertelor: "Seara la teatru, concert al faimosului violonist Sarasate [...], în lojă împreună cu domnul şi doamna v. Bothmer, care era încântătoare, Wilhelm şi eu. Mite a rămas acasă din cauza migrenei de ieri. Concert foarte amuzant, concertul lui Mendelssohn cu acompaniament de orchestră, finalul splendid; foarte picante două dansuri spaniole cu acompaniament de pian, frumoasă în toate privinţele un fel de elegie dată pe de-asupra (Ernst? Vieuxtemps? Chopin)".
Noaptea de marţi spre miercuri
Eminescu se afla şi el în seara zilei de 15 februarie în sala de teatru, deşi jurnalul lui Maiorescu nu-l pomeneşte. E aproape sigur că a remarcat, la rândul lui, absenţa Mitei Kremnitz din loja baignoire. Foarte probabil că în noaptea de marţi spre miercuri, 16 spre 17 februarie, Eminescu scrie cele trei texte în care apare şi figura romanticului Pablo Sarasate. Unul pur politic, al doilea cultural, al treilea epistolar. În articolul politic, apărut în Timpul, la 18 februarie, pe prima pagină, îl atacă pe cel care a fost una dintre ţintele predilecte ale conservatorilor, liberalul C.A. Rosetti. Chestiunea în litigiu este, de data aceasta, reforma tocmelilor agricole. Un paralelism "contextual" din acest articol se datorează evenimentului din seara de 15 februarie: "Deie-ne voie d. C.A. Rosetti a contesta cu desăvârşire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susţinut necesitatea reformei; [...] nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea [...]. Modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial. Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cântă, pardon de expresie, şi onor Costinescu [Emil Costinescu, finanţist, deputat liberal şi gazetar la Românul, prieten cu C.A. Rosetti]. Cum cântă unul şi altul, asta e cestiunea".
Despre cum cântă violonistul spaniol, gazetarul Eminescu scrie un mic articol apărut în acelaşi număr de joi din Timpul, în pagina a treia, sub titlul Pablo de Sarasate: "E greu a descrie impresia adâncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăţie şi putere a sunetelor viorii sale, Sarasate privea cu ochii lui mari şi de-o liniştită energie, netrădând prin nici o mişcare a feţei acea simţire adâncă care inspiră şi dictează o atât de măiastră execuţiune... Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puţin cunoscut în părţile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină". Eminescu trece apoi de la aceste remarci, mai degrabă de poet decât de critic muzical, la problema efemerităţii artei virtuozilor din epocă, artă de o seară, clipă de graţie pe care eşti privilegiat dacă o trăieşti: "Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi, au pierdut pentru totdeauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricât de celebru aceeaşi piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-şi are feliul lui de-a executa, puterea şi geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, ştiindu-se odată cum că abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată şi se va grăbi a asista în număr mare la concertele sale".
Abia la 5 dimineaţa, în aceeaşi noapte de februarie, îi vine rândul Veronicăi Micle să afle despre concertul la care a asistat Eminescu: "Draga mea Veronicuţă, / Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit ce aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb, rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine". Trecând sub tăcere vizitele de la Kremnitzi — poemul Atât de fragedă... fusese publicat cu trei ani înainte în Convorbiri... şi subiectul Mite e încă primejdios — epistolierul scrie: "Ieri seară, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane". Final de frază pliat pe aşteptările interlocutoarei. Urmează o întorsătură care pare inocentă, dar conţine urmele unei geloase nelinişti: "Dar toate acestea tu le vei citi abia poimâine, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi, Veronică? Desigur, dormi". Eminescu îşi încheiase lunga zi de 16 scriind scrisoarea, "mâine" este pentru el ziua de 17, în care duce plicul la poştă, iar "poimâine" e ziua de joi, 18 februarie.
Ziua de joi
Poşta dintre Bucureşti şi Iaşi a funcţionat bine, n-a fost nevoie decât de 24 de ore ca scrisoarea să ajungă la destinaţie, astfel că, în seara zilei de 18, la "8 oare seara" Veronica îi şi scrie din Iaşi, cu promptitudinea celor care răspund la scrisori aşa cum oamenii viitorului vor răspunde la telefon. Rândurile ei ignoră evenimentul artistic, prezent în acea zi în articolele publicate în Timpul, nu se interesează nici de Pablo Sarasate şi nici de Camillo Sivori. Sivori, singurul elev al lui Paganini, venise la Bucureşti în 1876, alături de soprana Carlotta Patti, sora mai mare a Adelinei; îl ascultaseră Eminescu şi C.A. Rosetti, care îl pomeneşte într-o scrisoare către soţia lui. În schimb Veronica prinde firul neliniştii amoroase a melomanului şi îi răspunde pe larg, cu delicat răsfăţ. Cum întrebarea fusese pusă pe ocolite, şi răspunsul vine cu fereală: "Dar mă rog ce-nsemnează această viaţă desordonată care o duci? Ce fel, la 5 oare dimineaţa tu încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii matà că asemenea aberăciuni (vorba lui Suciu), nu-ţi permite Mâţa [...]?". În aceeaşi scrisoare Veronica povesteşte despre un cuplu din Iaşi în care cei doi au avut norocul să moară imediat unul după celălalt şi pe care îl invidiază: "Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort — mais une union éternelle". Că lucrul se va întâmpla destul de asemănător şi cu ea este, în această clipă de seară, greu de presupus. Fraza sună romanţios şi epistoliera, într-un moment realist, e prima care se distanţează de ea.
În ce-l priveşte pe Maiorescu, joi primeşte cadourile de la Berlin pentru ziua lui: "Primit de la Livia, de la Berlin, un frumos ecran de fereastră, pe care-s lipite plante uscate. Sosit cu ţeava termometrului spartă". În ajun, miezul de noapte îl găsise din nou treaz, după o discuţie despre reorganizarea partidului conservator cu câţiva dintre membrii săi de prim rang şi după ce găsise timp să-şi conceapă totuşi, în linii mari, conferinţa De l'intelligence, pe care urmează s-o ţină la Iaşi. O notaţie finală, la fel de ferită şi de discretă ca frazele din scrisoarea lui Eminescu, rămâne prilej de speculaţii: "Sunt nerăbdător...şi vieţuiesc numai pe jumătate".
Vineri
Bucureştenilor care au ratat ocazia să-l asculte pe Sarasate li se mai dă o şansă: Sarasate dă încă un concert vineri, 19 februarie, "în sala Teatrului Mare". În Timpul, un nou articol al lui Eminescu, în care-şi reia, cu unele accente publicitare în plus, ideile din articolul publicat în ajun: "În urma stăruitoarelor insistenţe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea şi ultimul. Numai unul? întrebăm cu mâhnire". Urmează o mai plastică subliniere a ideii că "artiştii executori" îşi poartă arta cu ei: "De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii de ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravure", dar "aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adâncă şi execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngânat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine". După ce publicul este îndemnat stăruitor să vină să-l asculte pe violonist, ceea ce în limbajul semi-gazetăresc, semi-poeticesc eminescian se traduce prin "spre a fi răpit de farmecul puternic al producţiunilor sale", este dată "programa" serii de vineri:
"Partea I: 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski) cu acompaniament de orchestră — a) Allegro b) Romanţă c) Finale à la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia appassionata pentru vioară (de Vieuxtemps) cu orchestră.
Partea II: 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii ţigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano".
Articolul din Timpul este precedat, acum, de o prezentare a ilustrului oaspete, probabil pentru că publicul trebuie convins că Sarasate nu este "un lăutar" oarecare, ci unul dintre cei mai celebri violonişti ai lumii. Semnată L., prezentarea e însoţită de o notă a redacţiei: "Aceasta e notiţa pe care o datorim prevenitoarei bunăvoinţe a unuia din cei mai buni cunoscători de muzică ai Bucureştilor". Semnătura L. e folosită la Timpul de Caragiale. În culise, lucrurile trebuie să se fi petrecut simplu: Eminescu, responsabil cu "capitolul Sarasate", îi cere lui Caragiale, care nu mai lucra la gazetă, dar se afla în Bucureşti (duminică dimineaţa trecuse pe la Maiorescu, lucru consemnat în jurnalul criticului), să scrie o scurtă notă biografică. Din ea bucureştenii vor fi aflat că Sarasate se născuse în martie 1844 — nu împlinise încă 38 de ani — într-o mică localitate spaniolă, că începe la 5 ani studiul viorii, cu tatăl său, dirijor de fanfară militară, că la 8 ani dă primul concert. Apoi, la 12 ani, porneşte la Paris, să studieze cu Jean Alard, care-i recunoaşte imediat vocaţia. Că, din acel moment, începe una dintre cele mai strălucite cariere de violonist, cu concerte în marile săli ale Europei şi în America. Că Edouard Lalo a compus pentru el.
E posibil ca în seara de luni să fi fost şi Caragiale la concert, iar dacă nu, măcar la cel de vineri, la a cărui vestire contribuise. Toţi cei care l-au cunoscut pe Caragiale şi l-au evocat îi recunosc pasiunea pentru muzică şi felul propriu, deplin, de a o trăi. Că era însă unul dintre "cei mai buni cunoscători de muzică ai Bucureştilor" este, desigur, o exagerare. Fiul său, Luchi, spune că era "mare detractor al modernilor" şi că "era lipsit de orice cultură specială muzicală", dar "rămânea în extaz în faţa muzicii clasice". Un soi de catalog onomastic imaginar îl face pe melomanul-dramaturg să-şi apropie compozitorii favoriţi: Bach e "Moşu" şi despre el Caragiale vorbeşte numai cu mare emoţie, Scarlatti e Scărlătescu, Beethoven e "Boierul", "Bătrânul"; îl iubeşte pe "nebunul" de Schumann, iar pe Brahms îl alintă cu diminutivul de "Beethovenţel".
La numai câteva zile după ce autorul notei care precede articolul eminescian este prezentat cu atâta solemnitate ("prevenitoarea bunăvoinţă", "cel mai bun..."), pe 23 februarie, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că "arhicanalia", Domnul Car., întâlnit pe stradă la Iaşi, în drum spre gară, nu vrea să-i înapoieze scrisorile, că a luat-o peste picior şi a acuzat-o că şi-a mărturisit "păcatul" numai "ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el". A doua zi Eminescu îi răspunde: "În sfârşit te-ai convins şi tu cu cine ai avut de-a face şi doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că ţi s-a făcut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el".
În săptămânile imediat următoare, cei legaţi timp de o seară prin coardele viorii lui Sarasate şi timp de o viaţă printr-o prietenie cu mici sincope îşi continuă treburile obişnuite: Maiorescu, procesele şi dejunurile politice, Caragiale, alergăturile, Eminescu, gazetăria, scrisorile către Veronica şi poeziile. La 27 februarie, când în Bucureşti au apărut peste tot brânduşele şi ghioceii, Maiorescu scrie, sibilinic: "Dimineaţa bucurie". La 5 martie "şedinţa Academiei sub prezidenţia Regelui". Pe 12 martie, în strada Mercur, o întâlnire extrem de plicticoasă a Junimii, de la care Eminescu lipseşte. Pe 16 martie, la teatru, Despot-vodă, cu Alecsandri în lojă. În aprilie familia Kremnitz se mută în strada Polonă. Pe 17 aprilie, sâmbătă, în prezenţa a 12 persoane, la Maiorescu acasă, s-a citit "frumoasa legendă de Eminescu, Luceafărul". Pe 20 aprilie, "timp admirabil" şi "splendidă lumină de lună". Luna, aidoma vieţii, îşi urmează liniştită cursul.