Biroul de călătorii literare în trecut / Secolul high-life-ului idealizat

Citiţi un fragment din această carte.



Din fericire, tehnologia încă nu arată respectul cuvenit nici culturii, nici imaginaţiei şi nici talentului literar. Altminteri, Ioana Pârvulescu ar fi putut deschide o agenţie de voiaje în timp, s-ar fi îmbogăţit şi n-ar mai fi scris cărţi de recuperare a singurului trecut românesc rezonabil.

Primul traseu a fost propus turiştilor în urmă cu doi ani. Întoarcere în Bucureştiul interbelic e o călătorie pe distanţă scurtă, în trecutul apropiat, unde nostalgia poate fi încă prizată pe viu. O croazieră plină de emoţii care a epuizat biletele. Lumea bunicilor, însă, are la rîndul ei bunici. Şi Ioana Pârvulescu pleacă pe urmele lor, două staţii mai în urmă, într-un tramvai tras de cai.

În intimitatea secolului 19 e un catalog recidivist de epocă, o colecţie de timbre clasice, înviorate cu vervă, un opis de moravuri prăfuite, băgate la reanimare, o fotografie de grup cu străbunicii literari ai naţiunii, avînd în fundal suferinţele, amorul şi umorul. Memorii, scrisori, articole de ziar, conferinţe, jurnale, însemnări se adună într-un mozaic în care se poate silabisi, din ce în ce mai clar, numele şi prenumele nemuritorului secol 19. Asamblarea epocii are agenţi-zidari, o echipă formată din celebrităţile vremii şi din trăirile lor. Maiorescu, Ispirescu, Alecsandri, Rosetti, Carol, Kogălniceanu, Golescu, Davila, Negruzzi, Carp, Eminescu muncesc din greu cu vieţile şi opera la alcătuirea întregului.

Mai amplu ca tabloul Bucureştiului interbelic, secolul 19 rămîne oarecum nefinisat. Culorile sînt întinse cu talent egal, dar în grabă mai mare şi pe spaţii mai întinse. Personajele învie perfect credibil, dar pierd uneori vremea prin cotloane, fiindcă scriitorul din Ioana Pârvulescu nu a reuşit decît să-l rănească uşor pe documentarist. Iar individul ăsta, lăsat în viaţă, e gata să coboare următoarea carte cu un secol mai jos. Să aşteptăm În intimitatea secolului 18 pînă la Crăciunul 2007, da?

(Doru Buşcu, cronică preluată din Academia Caţavencu, ianuarie 2006)



După Alfabetul doamnelor şi după eseul Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ioana Pârvulescu demonstrează că pasiunea ei pentru trecutele vieţi de doamne şi domniţe, dantele vechi şi obiceiuri desuete e încă productivă. În intimitatea secolului 19, apărută la sfârşitul anului 2005 la Editura Humanitas, împinge cercetarea dincolo de limitele cronologice ale celorlalte volume, acolo unde documentele sunt mai puţine şi drumurile mai greu de găsit.

Cartea îşi propune o reconstituire a vieţii de zi cu zi a epocii, în jurul unor personaje mai cunoscute şi, prin urmare, mai uşor de urmărit: "Am furat totuşi ceva de la roman şi de aceea cartea nu e pur şi simplu din categoria celor de tipul «viaţa cotidiană în epoca...». Am legat cotidianul de nişte personaje, oricât de sumar schiţate, pe care le ştim după nume şi din cărţi (...). M-am gândit să confirm viaţa cotidiană, istoria mică, prin câţiva «oameni care au fost»". Volumul e structurat, nu întâmplător, pe 19 capitole: această coincidenţă, ca şi alte detalii mărunte, cum ar fi medalionul cu fotografia autoarei de pe copertă, recuperează ceva din "entuziasmele pentru fleacuri" ale secolului evocat.

Trebuie spus, dintru început, că intenţiile declarate ale autoarei şi titlul comercial indică cititorului o cale greşită. Nu e de mirare că unele cronici, care au trecut de pragul periajului diabetic prin care criticii încearcă să intre în graţiile scriitorilor momentului, au atacat câteva puncte slabe ale eseului. De exemplu, un recenzent observă că amănuntele, altfel interesante şi exacte, culese dintr-un număr impresionant de documente sunt croşetate după un model intern, care ţine de subiectivitatea autoarei. Personajele pe care aceasta se fixează sunt foarte puţine (16 la număr, la care se adaugă, când şi când, figuranţi pasageri) şi aparţin, cu o excepţie, universului high-life al unui singur oraş românesc: Bucureştiul. Pentru a reconstrui mica istorie, după modelul unor Philippe Aries sau Georges Duby, e nevoie de o abordare de 360 de grade, care să surprindă existenţa umană din foarte multe perspective, şi de un eşantion mult mai larg de personaje, în mod sigur nu din aceeaşi clasă socială. Dacă dăm crezare Ioanei Pârvulescu şi acceptăm că a pornit, vitejeşte, la o reconstituire antropologică a unor istorii alternative, atunci trebuie să luăm în serios şi argumentele nu foarte binevoitoare ale criticii. Studiul exhaustiv şi aşezat, bazat pe figuri marginale şi pe cercetări istorice care nu se pot desfăşura într-o bibliotecă, pe care îl invocă "gurile rele" este tocmai ceea ce această carte nu poate şi nu trebuie să fie niciodată.

Dacă luăm, pe de altă parte, ca reper afirmaţia că eseul este un roman ratat, scris, prin urmare, cu mijloacele fanteziste ale filologului, harta interpretării se restructurează cu totul. De exemplu, este absolut evidentă dragostea părtinitoare a autoarei pentru eroii civilizatori ai secolului 19, care puneau valul să cânte şi steaua să zboare: "bărbatul cu barba albă (de atunci, n.n.) ar fi plin de energie, de bucurie, ar palpita de idei ăi de dorinţa de a-şi trăi viaţa, ca un tânăr, iar cel de 20 de ani de azi ar fi lipsit de entuziasm, obosit, gata plictisit încă înainte de a începe ceva". Eroii cu barbă albă ai eseului sunt Carol I, Titu Maiorescu, C.A. Rosetti, Carol Davilla, Vasile Alecsandri, deci tocmai excepţiile unor vremuri în mod sigur mai întunecate şi mai anarhice decât cele de azi. Dar acest entuziasm pentru trecut, care e în mod invariabil mai bun şi din care trebuie să tragem învăţăminte, ţine de abordarea literară, care copiază ceva din spiritul romantic al timpului. Pasajele de acest gen ar trebui să vândă cartea, arătând cititorului că perspectiva lui asupra lumii se va schimba dacă o citeşte, aşa cum un medic de bâlci din vremea junimiştilor vindea prafuri, susţinând că ele vindecă holera şi bătrâneţea.

În alte puncte, eseul se echilibrează, prezentând o imagine mult mai realistă şi mai sordidă a României începuturilor: străzi fetide, condiţii igienice precare, şarlatani şi hoţi, corupţie, lipsa unei minime organizări instituţionale. Unele capitole, precum cel despre sistemul sanitar, în centrul căruia se află incredibilul medic francez Carol Davila, sunt excelente. Cartea trece în revistă nenumărate liste de obiecte, de persoane, de nume şi cuvinte, stăruie asupra unor statistici administrative şi sanitare, descrie amănunţit inventarul vestimentar al domnilor şi doamnelor din familiile bogate, aranjând cu migală vitrina unui magazin de anticariat uşor melancolic. Din mijlocul haosului se desprind detalii inedite, observaţii inteligente şi subtile şi, uneori, scene vii care prind viaţă datorită talentului literar al scriitoarei.

Pe scurt, În intimitatea secolului 19 este povestea construirii ficţionale şi subiective, bazată pe o documentaţie impresionantă, a unei lumi idealizate. Prin coloritul său pestriţ, secolul 19 al Ioanei Pârvulescu face prezentul nostru cenuşiu mai suportabil. Fără a avea o valoare istorică, eseul este un document literar, pe alocuri fascinant, scris cu mult talent, împachetat însă într-o strategie de piaţă nu prea inspirată.

(Cătălin Sturza, cronică preluată din Ziua, ianuarie 2006)