Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aşteptînd-o pe Sara


Michael Haulică

21.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Michael Haulică
Aşteptînd-o pe Sara
Ediţia a II-a
Editura Tritonic, 2006




*****

Intro


Michael Haulică s-a născut în 1955. A absolvit Facultatea de Matematică (secţia Informatică) a Universităţii Transilvania din Braşov, iar în prezent este redactor-şef al Editura Tritonic şi al revistei fiction.ro.

A debutat cu poezie în revista Flacăra în 1974, dar s-a făcut cunoscut ca prozator. A publicat peste 50 de povestiri în reviste româneşti şi străine, a fost tradus în engleză, maghiară, croată şi daneză. A publicat trei volume, Madia Mangalena (Institutul European, 1999), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005) şi o antologie, AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005). Este prezent în antologiile Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira '95, Nemira '96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005).

Din 2005 susţine două rubrici dedicate literaturii F&SF în Observator cultural şi Ziarul de duminică.


*****

Te iubesc pe 32 de biţi
sau
O noapte cu Brad Pitt


A plecat Ravi, prietena mea care făcea cu mine programe.
De-atunci, nimic nu mai e cum a fost.

Ninge ca o învelire cu păsări a inimii
Cuvintele rămîn în adîncuri, grîu pentru pîini viitoare
Cine are curajul să-mi deturneze anotimpurile
?

Zăpada se aşterne pe case, pe străzi, pe oameni, îi îmbrăţişează, se mulează pe reprezentările lor tridimensionale, îi include în modele îndelung elaborate, cu trudă şi cu fantezie, debordante, frustrante. Zăpada se aşterne conform Manualului, semn că testerii şi-au făcut datoria, nici un bug n-a rămas ascuns prin pliurile CASEurilor, DOurilor şi IFurilor. Bucle şi condiţii. Ninge uniform, greutatea pe metru pătrat e aceeaşi in the whole neighbourhood, ca şi temperatura, culoarea, forma fulgilor. Totul e calculat, previzibil. Aşa cum îi stă bine unui program. Se simte spiritul ei - nu facem noi programele după chipul şi asemănarea noastră? - fermitatea şi determinarea, concluzia bine pregătită, variantele testate şi răstestate pe cazuri particulare descoperite şi inventate. Şi nu numai.

O ştiţi pe Larissa? Larissa Feodorovna. Analfabeta aia care e cel mai bun medium-tester din Bluemond. Ravi a plătit-o din banii ei şi i-a lăsat programul o săptămînă să se joace. Să se aiurească. Să şi-o tragă cu el. Să rîdă ca proasta după. Să plîngă isterizată. Să dea în bîlbîială. Să leşine. Să adoarmă şi să viseze că iar şi-o trage.

După ce a făcut modificările cerute de Larissa mi l-a dat şi mie. Măiculiţă! Ce să vă spun? Făcea faţă oricăror fantezii. Mereu am îndemnat-o să facă programe erotice, dar Ravi n-a vrut, a refuzat o sumedenie de oferte care mai de care mai tentante - nici măcar cu ideea de a face unul împreună n-am avut succes. Era o pudică. Dar în sinea ei... M-a dat gata cu programul ăla. Avea răspuns la orice. La toate s-a gîndit. Ca şi cînd constructorii de calculatoare s-ar gîndi că utilizatorii ar turna cafea în ele şi s-ar aştepta ca după aceea să mai funcţioneze. Sau că ar scoate toate butoanele tastelor şi ar lovi cu degetele doar stifturile şi s-ar aştepta să le placă la fel de mult. Pe toate le-a luat în seamă. Doamne, ce program! Îmi umbla mîna pe taste, ecranele se succedau în faţa ochilor mei, culorile se topeau unele într-altele, iar scripturile, sursele - mie îmi place să le citesc şi pe-astea - îmi făceau pielea de găină. Mi se ridica părul pe braţe. Simţeam că adie ceva, că ceva sau cineva îmi atinge pielea, şi totul îmi amintea de atingerea ei, atingerea fizică. Era... Ştiam că nu e acolo, lîngă mine, dar nimeni nu m-ar fi putut convinge că nu făceam amor cu ea. Pe bune. Aşa erau programele ei. Aşa făcea Ravi programe.

Şi-atunci cum de-a apărut bugul ala? Cine l-a găsit?

Deocamdată rulează corect. Oamenii merg pe strazi, se bucură de ninsoare. Nimic care să le tulbure după-amiaza asta liniştită. Ia să le pun eu un pic de viscol. Dar numai un pic, aşa, cît să le mai excite nervii. Să-i mai învie puţin. A little. Just a little bit of life.

Vîjjjj! Vîjjjj! Străzile sînt măturate, trecătorii şi ei, se grăbesc să se adăpostească prin magazine, cinematografe, librarii. Cît o fi încasat Ravi de la Ministerul Culturii pentru opţiunea asta atît de "nevinovată"?

Librării, auzi! Cine dracu' a mai intrat într-o librărie în ultimii zece ani?! Nici cînd s-a lansat ediţia a doua, aia în trei volume, a cărţii cu motocentauri nu s-au strîns mai mult de o mie de oameni. Nici cînd ei, cei cinci, şi-au lansat simultan cărţile şi Rabi, editorul, a mobilizat toate cele cinci fan-cluburi momindu-i pe toţi puştanii ăia cu prezenţa live a lui Ivanez şi a lui Sekhor şi a lui Sim Petro şi a lui Mikko şi chiar a Anei Mera, cu toate că lansarea s-a făcut pe insula Atlantykron şi ea spusese că "se va cutremura pămîntul, iar Dunărea şi insula vor fi acoperite de pulbere şi eu tot n-am să calc pe-acolo", şi se cutremurase pămîntul, şi praful înghiţise Dunărea şi insula, iar pe locul ei Rabi ridicase clădirea nouă a Academiei şi Ana Mera intrase în clădirea aceea, adusă de Rabi, Rabi lunaticul, doar el ar fi fost în stare de asta. Aşa cum doar el a fost în stare, mai apoi, să-l convingă pe Yoban să decoreze pereţii aulei cu portretele celor cinci în chip de motocentauri, ceea ce a făcut-o pe Ana Mera să rupă definitiv relaţiile cu ceilalţi cînd s-a văzut cu mîinile pe ghidonul unei splendide şi excesiv de feminine Harley Davidson, ea, care era un fan înrăit Kawasaki. Toată lumea ştia asta, dar aşa era Yoban. Nu ţinea seama de nimic şi de nimeni. Iar lui Rabi tare-i mai plăceau provocările astea! Tare-i mai plăceau!

Dacă l-aş aduce pe Rabi în mijlocul furtunii? Dacă aş recrea lansarea motocentaurilor? Dacă l-aş îmbăta pe Rabi? Cum va reacţiona progrămelul frumuşicăi?

Aiurea! Aşa n-o să fac nimic. Of course că o să iasă totul bine. It's obvious. Trebuie să fiu eu acolo, în stradă, ca să văd. Dacă am ce vedea. Trebuie să trăiesc în realitatea aia, a ei. Făcută de ea. Iar nu născută. Să simt pe pielea mea, în direct, nu prin personaje inventate, pe pielea mea s-o simt, nu prin biţii lor.

I'm in.

Am ieşit din casă. Al naibii frig! Îţi intră în oase. Te lasă fără măduvă. Te înflautează. Flautul fermecat. Cîntă natura din tine. Din oasele tale. Doineşte. Că doar nu horeşte! La ce e-n sufletul meu acum... I'm not in the mood. Mi-e nasol. Nu că trebuie să-i caut bugurile. Nu că a plecat şi mi-a lăsat bugul pe cap. Dar e foarte frig. Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Nu m-am topit niciodată după îngheţuri (mişto chestie!). Ba chiar mă enervează. Şi suflă levantul, domnule, suflă, suflar-ai în... Dă-l în mă-sa de vînt. Hai la librărie.

Uşor de zis, greu de făcut. Librăria e în partea ailaltă. Trebuie să merg cu vîntul în faţă. Merg, ce să fac?!

Merg pe dracu'! Eu nu pot merge cu vîntul în faţă. Nu pot respira. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc... Dar cine mă pune să gîndesc? Toate astea îmi aduc aminte de o întîmplare pe care mi-a povestit-o mătuşă-mea. E cu taică-su, bunicul meu, care era un mare fumător. Fuma, fuma... şi stăteau, el şi cu bunica, în vremea aia, într-o garsonieră. Într-o zi, coana mare îl apostrofează

"Dar mai lasă şi tu, măi, omule, ţigara aia, că nu mai pot să respir"
la care el, bunicul - sigur nu v-am spus-o pe-asta? - răspunde
"Dar cine te pune, fă, să respiri?"

Aşa şi cu mine. Cine mă pune, fă, să gîndesc? Fă, viaţo! Fă, moarteo! Fă, iubito, carele eşti... pe unde vei mai fi fiind tu acuma.

Ei, cu gîndit, cu negîndit, problema e că nici eu nu pot respira cînd merg contra vîntului. Nu pot. I can't. Ar fi trebuit să ştie asta. Am fost împreună atîţia ani. Să fi uitat? Pe vremuri avea grijă de mine Ravi, toate programele ei erau făcute să-mi pice bine, erau M-compatibile, cum le zicea ea. Şi-acum...

Asta să fie? Uitarea? Singurătatea? Cine zicea că singurătatea e atunci cînd iubirea nu mai e? L-aş strînge de gît pe-ăla. De gît.

Mă întorc. Mai bine intru la un film. Un film cu Brad Pitt. Azi n-am chef de Binoche, ciocolata mea amăruie, puişorul meu cafeniu, n-am chef de Kristin Scott Thomas, cu tot obrazul ăla al ei, un film cu Brad Pitt m-ar aranja. Cu Brad Pitt.

Nu merg prea mult, mă împinge şi vîntul, pus de ea?, special a făcut-o?, ajung. Chiar cu Brad Pitt. Dacă nu veneam online ar mai fi fost filmul ăsta cu Brad Pitt? Filmul are legătură cu ce gîndeam eu mai adineauri? Sau e cu Brad Pitt pentru că aşa a vrut ea, pentru că ştie că-mi place Brad Pitt, pentru că ştie. Pentru că nu m-a uitat. Ce film o fi? Noi voiam doar să ne-o punem. Ete, na! Tre' să merg cu mama şi cu tata? N-ar fi programat Ravi aşa ceva. Nu Ravi pe care o ştiu eu. Intru. Mă aşez. În sală mai sînt cîţiva. Lîngă mine, Roxana. Roxana Albu, aia cu Dardania, cu roxanatele. Cînd o fi apărut? Mi-or fi plasat-o la intrare? Dincolo de ea se aşază un tip. Şi am impresia că intru într-un vis, ceva cu un hol în care toţi aşteaptă nu ştiu ce sau pe cine. După cîteva minute, tipul se dă mai aproape de ea. Nu-i a bună. Nu-mi plac chestiile astea. Iar întunericul e plin de chestii de-astea. Ce dracu', nu pot să văd şi eu un film ca lumea cu Roxana? De ce mi-au mai pus-o? Gelozia lui Ravi. Întotdeauna a fost geloasă.

Ce dracu' vrea ăla? Să ne mutăm? O întreb
— Vrei să ne mutăm?
— Nu, nu-i nevoie.

Nu mă pot concentra la film. Ea şi-a pus capul pe umărul meu, m-a luat de braţ. Cum o putea să vadă din poziţia asta?! Eu sînt îngrijorat în legătură cu individul ăla.
— Hai să ne mutăm
zice ea
N-am chef să mă trezesc cu...

Cu ce? Ne ridicăm şi mergem două rînduri mai în spate. Înainte să plecăm, m-am uitat la ăla. Şi-o freca? Şi-o făcea acolo, în sală? Action, cum zic regizorii.

Ne-am aşezat, şi-a pus din nou capul pe umărul meu, şi-a trecut braţul pe sub al meu. Astea-s condiţii de văzut filme? Mă excită. Cum să ţin minte replicile? Cum să-mi fie drag personajul feminin cînd spune "iubirea nu moare doar pentru că noi nu ne mai vedem"? Ravi. Iar se joacă cu mine. De ce nu s-o fi programat pe ea? Cu ea ştiam să văd filme. Ce face, mă pune la încercare? Vrea să vadă dacă marşez cu fata asta? Cu femeia asta? Cu această fată-femeie? Roxana. Cine-a ştiut vreodată ce-i în capul ei?! Ea, cu "pseudorelaţia" ei. Ea, cu "camdorul" ei. "mi-e cam dor de tine". Camdorul - sentimentul femeiesc al nehotărîrii de sine. Sau al laşităţii. Al amînării. Al minciunii?
Mi-e cam dor de tine.

Ce poate însemna asta?
— Hai la un film.

La ce film mă poate chema ea, femeia căreia îi e "camdor" de mine?
— La un film cu Brad Pitt.

Iar mă duce la vechituri.
— Cu Brad Pitt.

Iar.

Ce sa fac? E prima oară cînd o văd. Pînă acum am fost doar dansatori pe sîrme, trăitori în Wireless. N-am fost niciodată-n DECEMBRE, jocul ninsorii. Jocul ăsta care mă omoară cu bugul ăla al lui... Mă omoară. Şi totuşi, atingerea ei mi-e atît de cunoscută... Şi felul cum şi-a pus capul pe umărul meu... Mă uit în decolteul ei. Mereu mă uit în decolteul ei. Ce să fac şi eu?! Toţi bărbaţii fac asta. Nu seamănă cu Ravi. E imaginaţia mea? Dorinţele care se nasc? 90-66-86. Cam mică în talie, cam strîmtă în şolduri. Nu e imaginaţia mea, nu mi-am imaginat niciodată aşa ceva. Sau or fi doar acri strugurii? După ce am cunoscut-o pe Ravi, pentru mine, prototipul de femeie ideală e una ceva mai plinuţă. Nu? Să ai pe ce pune mîna. Să ai ce pupa. Să ai cu ce te înfrupta. Cine dracu' a scris eseul ăla despre iubire şi canibalism? Piciorul să fie picior, glezna - gleznă, burta să fie lată, să te poţi plimba cu gura pe ea, şoldurile pline, să-ţi vină să muşti. La 86 ai ei ce să muşti? Oasele? Iar pulpele, atît de subţiri... Nici nu vreau să mă gîndesc la ce-o fi între ele. Cu ce să-ţi umpli gura şi mîinile şi fruntea? Cu ce să-ţi umpli orizontul? Ce să pui în faţa privirii, să ţi-o bucuri, ce Monalisă hipnotizatoare care să-ţi facă ochii albaştri doar privind-o? Ce-o fi vrut Ravi cu asta? De ce nu s-a programat pe ea? Ar fi putut s-o facă. Pentru mine. Pentru tot ce ne-am dorit cîndva. Pentru luminiţa de la capătul tunelului. Pentru candelabrul în care se va transforma, într-o zi, acea luminiţă.

Mai crede în povestea asta? Cît din ea e în programul ăsta? Cît din ea mai sînt eu?

Ies din cinematograf, singur, iar singur. Ce s-o fi întîmplat cu Roxana, Roxana Albu, principessa de Dardania, cea cu roxanatele? A dispărut? A plecat? Aşa cum pleacă toate. Întîi din 3D, apoi din Wireless. Şi după, de pe sîrme. Cum o fi spaţiul Wireless fără Roxana Albu? Dar ar mai fi? Ea plecase, pentru că de mult începuse să plece. Obsedantă chestie. Din cînd în cînd ea pleacă. Din cînd în cînd, tot ce construieşte o lună, două, trei, doi ani, cinci ani, nu mai are nici o importanţă. Aşa. Buf!
— De ce?
— Aşa.

Ce să mai zici? Să-i mai spui că lucrurile nu sînt întotdeauna ce par a fi, să-i mai spui să nu judece pe nimeni doar după ce se vede, că ochiul, adeseori, înşală? O să afle asta. Poate mîine, poate luna viitoare, la anul, la viaţa ailaltă

Iar scriu ca prostul şi după aia mi se întîmplă. Prostule! Că doar ştii asta. Ai mai scris şi ţi s-a întîmplat dup-aia. You know it. You know it already.
— De ce a rămas corespondenţa dintre noi pur platonică? Nu ştiu. Pur şi simplu aşa a rămas. Şi nu simt nevoia să-i adaug ceva mai mult. Sorry... e rîndul meu să spun asta.

Eram pe sîrme, dansatori pe sîrme. E-mailuri, chat-uri, alea-alea.
— Nu vreau pe nimeni, acum. Sau... s-ar putea spune că am o slăbiciune pentru cineva, dar... nesemnificativ.

Sînt eu sau aştepţi pe altcineva? De ce nu spui că "tu eşti, tu"? Da. Ea tăcuse, pentru că de mult începuse să tacă.
— Se întîmplă ceva cu mine şi nu ştiu exact ce. Cred că n-am să-ţi mai scriu o vreme. N-o lua ca pe o nenorocire, o să revin. Dar acum nu mai pot continua aşa.

Şi deodată asta: "singurătatea e un lucru gingaş, care îmbătrîneşte repede". Mi-e cam dor de tine.

S-a şi întîmplat. Tocmai s-a întîmplat. Ieri am scris-o şi azi s-a întîmplat. Mă, futu-i! Asta eficienţă!
— Mă eviţi?
— Nu
— Mă ţii la distanţă?
— Da.
— De ce?
— Aşa.
— OK

E nevoie de mai mult?

Roxana. Cine e Roxana? Iar m-a păcălit Ravi. Iar mi-a băgat un personaj-capcană şi eu, prostul, de dorul ei, de dorul ei, am luat-o de bună. Cum ştie ea să le pună un gest, un cuvînt, o privire, un zîmbet... Să-mi amintească de ea. De ziua de 17. De dormitul în tren. De mersul la film. De...
— Pa, M.

Roxana Albu. Glasul ei.
— Pa, şi SYS.

SYS. See You Soon. De unde ştie Roxana chestia asta? Roxana e personajul lui Ravi. Ravi, prietena mea, care făcea cu mine programe. Ravi care mă iubea/iubeşte/m-a iubit. Ravi care...

Nu pot să fac doi paşi fără să mă gîndesc la ea. Nu există nimic în afara ei. Viaţa începe şi se sfîrşeşte cu ea. I-am spus o dată
— Vreau să vin într-o zi în casa mamei tale şi să-i spun "viaţa mea începe şi se sfîrşeşte cu Ravi".

Îmi amintesc privirea ei de-atunci. Nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte - şi m-a durut întotdeauna asta, mereu am vrut s-o aud, s-o aud pe ea spunînd-o şi n-a spus-o niciodată, dar fiecare gest al ei cînd eram împreună, fiecare privire, fiecare atingere îmi spuneau asta. De mii de ori o spuneau. Aşa era Ravi. Nu credea în cuvinte, dar ştia să se exprime cu ochii, cu mîinile, cu aerul pe care-l respira... Ravi, bucuria vieţii mele. Lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Fiecare bărbat poartă în el, bine ascunsă, toată viaţa, cîte o Lolită.

Cred că m-am prostit. Am îmbătrînit. Ar trebui, totuşi, să caut bugul ăla. Pentru asta sînt plătit, nu? Nu putem da drumul pe piaţă unui produs defect. Ravi poa'să mai aştepte. Ravi e...

Din nou în stradă. Tot suflă vîntul. Bine realizat vîntul ăsta. Chiar se simte. Trecătorii se adăpostesc care pe unde pot. La colţul străzii, acum dă colţul, o femeie cu mersul apăsat, potrivit pentru cineva mai în vîrstă decît lasă să se bănuiască silueta. Ochelari de soare. Geacă roşie. E Ravi, aşa-i? E Ravi! Ravi a mea! Iuţesc paşii, ajung şi eu la colţ, Ravi nicăieri... Şi dacă n-a fost ea? Dacă e, în continuare, vremea cînd toate femeile poartă capul tău şi rochiile tale, Ravi? Tu nu te-ai pus niciodată în programele tale, ca personaj. De ce s-o fi făcut acum? Să te găsesc eu? După atîta vreme? Da? Asta vrei?

Vîntul suflă din ce în ce mai tare. Merg în continuare deşi nu-mi face bine să-l înfrunt, respir tot mai greu. Pe unde-o fi luat-o femeia în geacă roşie?

Dar nu e ea, oricum, nu e ea, înţelegi? Înţelegi? E doar un personaj, ce să faci cu ea? Poţi s-o ţii de mînă, poţi s-o săruţi... Mai ştii că să te pupi cu ea era infinit mai bun decît salata boeuf care era mai bună ca şniţelele după care nu mai era nimic...? Mai ştii? Da, mai ştii. Mai ştii şi că poţi să faci dragoste cu ea. Poţi să-i mîngîi spatele şi gleznele, poţi să-i spui iarăşi dragă-dragă, dar nu e ea.

NU E EA.

E doar un personaj. O închipuire. O capcană.

Nu mai respir. Simt asta. O ştiu. Nu mai respir. Cum de-a uitat Ravi? Cum de-a uitat că nu pot respira cînd mă bate vîntul din faţă?

Oare o femeie chiar poate să te uite după ce te-a iubit, după ce pîntecele ei a prins rodul tău, după ce ţi-a spus "puteam să mor şi să nu ştiu că poate fi şi altfel"? Poate? Poate?

Aş vrea să pot spune nu. Tare aş vrea să pot spune nu.

Al naibii vîntul ăsta! Şi doar ştia că nu pot respira cînd mă bate vîntul din faţă. Mă sufoc. Unde dracu' o fi pus librăria aia? Mă sufoc. Asfixie mecanică. Asfixie indusă. Nici n-or să ştie de ce am murit. Or să spună că am murit în timpul serviciului. Căutam buguri prin programele altora. Nici măcar n-or să ştie care e bugul, că e. Este. L-am găsit. Dar cui va mai folosi asta? Cui?

Singurătatea e atunci cînd iubirea nu mai e. Ce prostie! Niciodată nu sîntem suficient de singuri. Niciodată iubirea nu pleacă de tot. Ea rămîne întreagă, agăţată într-un gest, într-un cuvînt, într-un licăr de lumină. Chiar şi atunci cînd a murit de mult şi de multe ori, ea este întreagă, în noi. Şi o ducem mai departe spre împlinirea noastră, spre ceea ce EL ştie că trebuie să facem. Ea este lemnul, ea piroanele, ea mîna care ne ţintuieşte acolo. Acolo.

Aşa e: dincolo de iubire e tot iubirea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer