Furtuna

Juan Manuel de Prada s-a născut la Baracaldo (Vizcaya, Spania) în 1970. Deşi licenţiat în Drept, s-a dedicat exclusiv literaturii. S-a făcut cunoscut încă din 1995, cu un volum de povestiri, Tăcerea patinatorului, care l-au consacrat ca lider al generaţiei sale. Primul său roman, Măştile eroului, despre boema literară de la începutul secolului trecut, a fost considerat «cea mai bună carte din 1996» de suplimentul ABC Cultural, obţinând premiul "Ochiul Critic pentru Povestire". Al doilea roman, Furtuna, a primit premiul "Planeta" în 1997. În 2000 a publicat Colţurile aerului, un amestec de roman, biografie şi reportaj. Ultimul său roman, Viaţa invizibilă (2004) a fost distins cu premiul "Primăvara" şi cu "Premiul Naţional de Naraţiune" acordat de Ministerul Culturii.

De-a lungul activităţii de ziarist i s-au decernat mai multe premii, printre care prestigioasele "Julio Camba" şi "César González-Ruano".

Juan Manuel de Prada a fost ales de către revista The New Yorker printre cei mai promiţători şase tineri scriitori din Europa, iar opera sa a fost tradusă în douăzeci de limbi.

Furtuna este, fără îndoială, un roman poliţist, are toate ingredientele genului: relatează o crimă, un bărbat agonizează şi moare chiar în primele pagini. Pe lângă multe alte premii literare, acest roman ar fi meritat unul special pentru "Cel mai bun început al unui roman":


Există o viaţă invizibilă, subterană ca un zăcământ, pe sub viaţa aceasta pe care ne-o închipuim unică şi invulnerabilă, ori poate survolând-o, ca o adiere de vânt aparent inofensivă şi care, cu toate acestea, ne intră în oase, înfiorându-ne cu sărutul ei. În clipa când ne atinge viaţa invizibilă simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Este o impresie efemeră, ţine abia cât o extrasistolă, cât dăinuie senzaţia de cădere înainte de a te cufunda în somn, sau contactul tainic şi vâscos al vinei când minţim năuciţi, fără să ştim măcar că minţim şi, bineînţeles, fără să întrezărim urmările minciunii. Dar aşa cum inima restabilită păstrează amintirea palpitaţiei ce i-a slăbit cadenţa, la fel cum în trezie stăruie nelămurit căderea fără greutate ce ne-a prelungit somnul, iar conştiinţa face să ne năpădească mâhnirea retrospectivă ori de câte ori evocăm minciuna caritabilă sau involuntară, tot astfel reverberează viaţa invizibilă tăindu-ne calea în viaţa noastră fizică, pe care o credeam intactă şi la adăpost de orice zbucium. Câteodată, viaţa invizibilă dobândeşte consistenţa viguroasă şi încâlcită a unui covor, alteori gingăşia învăluitoare a unui voal; când ne frecăm uşor de urzeala ei ne tragem îndărăt, speriaţi sau păţiţi, ca melcul ce se retrage în cochilia lui, însă ducem cu noi pentru totdeauna în sălaş reminiscenţa acelei experienţe vii şi trainice ca o vină putrezind, înverşunată ca secretele pe care am fi preferat să nu le fi aflat niciodată.

Chiar dacă ne prefacem mai târziu că secretele cu pricina nu ne-au fost niciodată încredinţate, prezenţa lor ne înnebuneşte şi ne otrăveşte zilele necontenit. În cele din urmă, secretul pe care îl ştiam ferecat în temniţele părerilor de rău, rătăcit în hrubele săpate de viaţa invizibilă în trecutul nostru, indescifrabil pentru cei care ne înconjoară, iese la iveală într-un târziu, aşa cum urcă înecatul la suprafaţa apei după ce a sălăşluit un răstimp în albia râului, prins între alge şi mâl. Doar că atunci înecatul nu mai este decât un amestec de carne stricată, muşcat de ştiucile ce şi-au găsit de-ale gurii, transformându-i faţa într-o hieroglifă nedesluşită şi dezgustătoare. Aidoma trupurilor înecaţilor, secretele sfârşesc prin a-şi arăta, mai devreme sau mai târziu, chipul înspăimântător de umflat. Uneori sunt aduse la lumină de vibraţia unei bubuituri (vacarmul unei întâmplări neprevăzute şi nepremeditate); alteori propria descompunere, care umflă ţesuturile celulare (inerţia zilelor, ce perverteşte secretul şi îl face să dospească), prefăcând stârvul înecatului într-o băşică buhăită ce pluteşte din nou. Într-un fel sau altul, secretul pe care îl socotim la loc sigur, scufundat în catacombele vieţii invizibile, îşi urmează menirea şi se înalţă după cum îi dictează fatalitatea, iar dezvăluirea lui (anagnorisis, dacă e sa folosim jargonul tragediilor clasice) dezlănţuie descumpănirea plină de amărăciune, uluirea rănită, oroarea buimacă, dar şi neîncrederea îndârjită a celor ce pe bună dreptate se consideră trădaţi. Descoperirea secretului are pesemne un efect benign de catharsis asupra celui care, la vremea respectivă, a preferat să-l ţină prizonier în conştiinţă, însă uşurarea aceasta nu compensează niciodată neajunsurile ulterioare, ce presupun reproşuri nerostite şi tăceri de nerespirat când zilele îşi urmează cursul trist, purtând povara hoitului trădării noastre, cu iz de carne putrezită.

Tot acest lung preambul ca să recunosc că am înşelat-o pe Laura. Am înşelat-o fără să ajung măcar să o înşel, căci circumstanţele m-au împiedicat, însă infidelitatea mea eşuată, pe care eu avusesem pretenţia să o izgonesc în beciurile vieţii invizibile, crezând că va muri acolo asfixiată sau de inaniţie, prinsese rădăcini, ca sămânţa ce năzuieşte să devină copac, se ramificase în mii de lăstari neprevăzuţi, crescuse cu vigoarea anumitor ierburi puţin înainte de a se preface în buruieni, puţin înainte de a se preschimba în codru de nepătruns. Iar acum viaţa invizibilă care palpita sub pământ mă înăbuşea cu îmbrăţişarea ei de pădure fără sfârşit, obligându-mă să dau înapoi cu un fel de presimţire lugubră şi resemnată, aşa cum acceptăm iremediabilul.
-Ai auzit-o? –m-a întrebat Laura-. Ai auzit cum ţipă?

Eu nu auzisem nimic, poate pentru că eram cufundat în reflecţiile mele, ca într-o cursă de şoareci unde mi se zbătea vina. Ne aflam pe coridorul spitalului, sub lumina nepăsătoare şi zenitală a unor becuri fluorescente ce păreau rânduite pentru disecţia cadavrelor. Fotoliile, dintr-un material acrilic ce foşnea, nu se mulau după forma posteriorului nostru; podeaua ceruită de curând îşi dezvăluia cicatricele sau zgârieturile lăsate de tălpile de cauciuc pe suprafeţele lustruite; temperatura şi umiditatea erau supravegheate de maşinării prea asemănătoare camerelor ascunse, era chiar şi muzică ambientală, aspirând să domolească frământarea celor care aşteptau verdictul sălii de operaţii. Toate acestea făceau din acel loc un mediu aseptic, din care se izgoniseră umbrele, confortabil şi greţos, ca un somn de morfină. Am îndrăznit, prima oară de când venisem la clinică, să o scrutez îndelung pe Laura, care avea înfăţişarea strâmbă şi funebră a manechinelor scoase din vitrină şi azvârlite în debaraua marilor magazine. Sunt convins că nici eu nu arătam mai bine.
-Acum se aude. Ascultă.

Era un strigăt îndepărtat, un urlet prelungit şi cu toate acestea deloc înspăimântător, aş cuteza chiar să spun bucuros. Sosisem la maternitate în graba mare, când Elena naviga prin labirinturile inconştienţei, acolo unde durerea nu se mai deosebeşte prea mult de abandonul dinaintea morţii. I se rupsese apa, iar pântecele i se bomba, încordat şi în aşteptare ca pielea de pe tobă. Mirosul lichidului amniotic îmi acoperea mâinile ca o mănuşă, era un miros ancestral, aproape febril, ca de unguent anterior sofisticărilor cosmetice. M-a uluit transparenţa lui de chihlimbar, foarte diferită de nuanţele sângerii pe care i le atribuisem eu. În timp ce ambulanţa ne ducea într-o viteză nebună la spital, mă uitam îngândurat la pântecele greu al Elenei, în contrast cu picioarele aproape numai piele şi oase, picioarele acelea pe care eu izbutisem să le mângâi doar în treacăt, când erau încă molatice şi ispititoare. Vedeam lichidul amniotic îmbibându-i pantalonul de piele şi întinzându-şi pata pe targă, aidoma unei flori blânde ce se dezmorţeşte. Elena nu lăsa să-i scape de pe buze nici un geamăt, se mulţumea să mă privească cu o expresie de beatitudine ce sublima durerea, cu gestul buimac al celor care, după ce au străbătut coridoarele nebuniei, se opresc să scruteze în sfârşit năluca pe care au plăsmuit-o în halucinaţiile lor. Şoferul salvării lua curbele fără să micşoreze viteza, iar noaptea presăra stele pe parbriz, grăbită şi escortată de felinare. Cu fiecare frână, cu fiecare viraj brusc, la fiecare accelerare trupul plăpând al Elenei cădea istovit înspre mine. Ultimele urme de vlagă şi le folosea ca să-şi apere pântecele cu mâinile amândouă, însă nu reuşea să se împotrivească smuciturilor şi legănărilor drumului. «Este copilul nostru, vine copilaşul nostru», a început să murmure, în tenebrele inconştienţei şi a repetat fără încetare aceste cuvinte, din ce în ce mai nedesluşite şi întretăiate, până am ajuns la spital. Laura îmi arunca o privire ce nu acuza şi nu judeca, însă nici nu pricepea pe de-a-ntregul. Mirosul penetrant al lichidului prin care părea să i se scurgă Elenei viaţa –viaţa ei firavă, atârnând ca de un fir de păr- satura aerul.
-Biata de ea, nu ştiu de unde are forţă să ţipe atâta –s-a tânguit Laura.

O auzeam strigând de foarte departe, ca şi cum vocea ei ar fi pătruns până la noi sfârtecată, erodată de colţurile aerului. Pesemne că zidurile succesive de care i se izbea glasul în drum îi uşurau gemetele de povara durerii, pesemne că distanţa anula culmile suferinţei, însă ceea ce răzbătea până la noi era mai degrabă ecoul fericirii. Sfâşietoare, chiar agonică dacă doriţi, însă fericire la urma urmelor. Şi tocmai sâmburele de bucurie aproape animalică preamărindu-i vaietele i le făcea şi mai cutremurătoare. Ştiam că Elena naşte fără anestezie, savurând în lipsa calmantelor distilarea lentă a chinurilor. Când venisem la clinică, nu mai era timp nici pentru pregătirea injecţiei epidurale, cu atât mai puţin pentru a-i aştepta efectele. La lumina nemiloasă a becurilor fluorescente, sfârşeala şi înrăutăţirea stării Elenei au devenit mai vădite şi mai îngrozitoare: părul odinioară blond încâlcit ca un şomoiog, buzele mânjite cu un ruj violent, pielea gălbejită, dar mai presus de orice slăbiciunea aceea de radiografie, trupuşorul de barză călcată în picioare abia tăinuit în goliciunea lui de nişte zdrenţe ce dădeau de gol natura infamantă a îndeletnicirii spre care o târâse nebunia şi dragostea deznădăjduită. Când s-a ivit în sfârşit medicul de gardă, îmbrăcat în halatul verde din sala de operaţii, pe Elena o şi apucaseră contracţiile de expulzare; cearşafurile de pe targă au fost profanate neîntârziat de revărsarea de viaţă imperioasă ce îi scăpa printre picioare. Doctorul a căutat să o aline ştergându-i sudoarea de pe frunte cu o mână probabil ostenită să tot improvizeze operaţii urgente. Elena se arcuia şi pântecele i se rotunjea aproape neverosimil, ca o planetă gata să iasă de pe orbită. Înainte ca viaţa invizibilă să năvălească în existenţa mea laşă, ca să mi-o dea peste cap, doar prevestirea sângelui era de ajuns ca să-mi provoace ameţeli. De data aceasta, în schimb, hemoragia bruscă întinzându-se pe albituri nu-mi rănea vederea, avea asupra mea mai curând un efect balsamic, aproape hipnotic.
-Este mai bine să nu intraţi –a hotărât medicul-. Va fi o naştere grea, este prea târziu pentru anestezie.

Două infirmiere o înconjuraseră pe Elena, oferindu-i braţele ca să aibă de ce să se apuce, să nu-şi mai frământe mâinile. Un zâmbet supus i se închegase pe buze, ca o mască împotriva durerii; mă privea din bezna leşinului şoptind: «Copilaşul nostru, vine copilaşul nostru». Pomelnicul acela sâcâitor, repetat fără încetare, mă muncea ca o pedeapsă. Pe deasupra, era o condamnare fără drept de apel, căci viaţa invizibilă dăduse sentinţa în felul acesta, iar împotriva verdictelor vieţii invizibile nu servesc la nimic recursurile sau alibiurile. Tăcerea noastră – atât de şovăielnică, ori poate chinuită – părea să-l fi exasperat pe medic; la indicaţia lui, brancardierul o împingea pe Elena de-a lungul unor coridoare precum anticamera unui eşafod, până a făcut-o să dispară în spatele unei uşi din două canaturi ce s-au izbit apoi câteva minute, căci nu aveau nici o balama să le oprească, parcă agitate de curenţi de aer sau de efluviile vreunui păcat. Balansarea acelor uşi, la început impetuoasă şi scârţâitoare, apoi vlăguită, mi-a fost pretext să-mi abat atenţia şi să evadez ca să nu înfrunt privirea Laurei, care adoptase expresia de duioşie sleită a statuilor. Mai târziu, strigătele naşterii, amortizate de depărtare, ne oferiseră un subiect de dialog ce evita alte întrebări, mai supărătoare. Dar ţipetele au încetat dintr-o dată, ca şi cum cineva le-ar fi gâtuit cu o funie, iar lămpile fluorescente şi-au impus din nou muzica fără melodie. Tăcerea era profundă şi ostilă, ca o faleză de gheaţă.
-Îţi aminteşti că eu te-am obligat să nu-ţi anulezi călătoria la Chicago? – a zis Laura, citindu-mi pesemne gândurile în derivă.

Mă înspăimântase întotdeauna darul înnăscut al Laurei de a pătrunde în cugetul altora. Avea virtuţi divinatoare ce o înrudeau cu sibilele, ceea ce îmi zădărnicea lamentabil eforturile de a păstra secrete sau de a însăila minciuni caritabile.
-Spune-mi - a stăruit-. Îţi aduci aminte?

N-aş fi putut să uit. Stăruinţa ei acţionase ca o vrajă, invocând viaţa invizibilă ce până atunci fusese bine păzită. Tăcerea ne apăsa iar cu prezenţa-i de stârv umflat.
-Sigur că da. Mi-ai propus să-mi omor timpul hoinărind prin Chicago, căutând să-i descopăr taina. Toate oraşele ascund o taină, m-ai asigurat. Nu trebuie decât să ştii să umbli.

În clipa aceea a răzbit până la noi, la început cu gânguriri şovăitoare, apoi limpede şi ascuţit ca un pumnal, plânsetul unui nou-născut. Era un plâns ce sporea de dinăuntru, îndărătnic ca valurile ce bat stăruitor ţărmul. Timp de şapte luni, pruncul acela crescuse biciuit de frig, devastat de foamea cumplită ce îi redusese mama la un schelet (dar păstra în pântece o ultimă scânteie de credinţă), înjosit de forfota bărbaţilor cu chip nelămurit care îi murdăreau mama cu lehamitea sau cu desfrâul lor. Timp de şapte luni, rezistase peregrinării nimicitoare a mamei, crescuse cu îndârjirea înfrigurată ce îi binecuvântează pe supravieţuitori, iar acum, când respira în sfârşit aerul vrăjmaş, îl învingea cu plânsetul lui, îl dispreţuia cu plânsetul lui, îl ocăra cu plânsetul lui.
-Toate oraşele ascund o taină – a repetat Laura în şoaptă -. Tu ai descoperit-o, însă nu puteai să-ţi închipui că te va urmări.

În capătul coridorului, uşile cu două canaturi s-au izbit din nou năvalnic, ca şi cum le-ar fi lovit plânsetul acela ce se înteţea cu bucurie sălbatică, mândru de a-şi proclama existenţa.