Zâtul

Nu i-a păcălit Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele: exact la o săptămână după prealuminata-i vizită, a binevoit să dea un decret şi acest decret a fost dat în toate Izbele de Lucru spre copiere şi multiplicare. Şi Benedikt a ajuns să-l copieze.

Şakal Demianîci a chemat pe toată lumea şi a anunţat - ca şi cum n-am fi ştiut şi singuri - că hotărârea guvernamentală trebuie pusă imediat la dispoziţia tuturor guguştiucilor, poruncind în acest sens ca decretul să fie copiat rapid, cu caractere frumoase, cu înflorituri, şi să fie pusă o copie la fiecare colţ unde există un panou pentru ucazuri.


Benedikt copie Ucazul de patru ori, apoi îi dădu scoarţa Olenkăi, să împodobească mai frumos literele - cu panglicuţe împletite, păsărele şi floricele, căci era vorba de o chestiune serioasă, sau, cum spunea Şakal, hotărâtoare pentru destinul omenirii. Se simţea uşor şi plin de bucurie. Şi ceilalţi guguştiuci care lucrau în izbă parcă se luminară şi se îndreptară de spate. Şi cum să nu te bucuri: se apropia primăvara! Cui nu-i place primăvara! Până şi cel mai prăpădit, cel mai mizerabil guguştiuc se îmbunează, pentru că are ceva de sperat.

Stai iarna-ntreagă pe cuptor, acoperit cu funingine şi aşchii, fără să-ţi scoţi nici opincile; nu te speli, nu te piepteni - nici nu-ţi mai deosebeşti picioarele de pâslari de atâta murdărie -, te admiri de unul singur şi te mai lauzi şi la vecini; până şi barba ţi-e plină de noduri şi cuiburi, aproape că invită şoarecii; ochii ţi s-au acoperit de solzi de trebuie să tragi de pleoape ca să le ţii deschise, altfel se închid la loc. Dar când vine primăvara, te târăşti afară dimineaţa, în curte, să-ţi faci nevoile sau pentru altceva, şi simţi deodată un vânt puternic şi dulce, parcă ar fi multe flori după colţ, sau ar fi oftat o fată, parcă ar trece cineva nevăzut şi s-ar opri la poarta ta cu daruri - şi uite încremenit un mujic puturos, şi parcă ascultă şi nu-i vine să-şi creadă urechilor: Aşa să fie? Oare? Stă, cu ochii sticlindu-i, cu barba sunând ca ruginţul în vânt sau ca nişte clopoţei cu gura căscată; s-a cuprins cu braţele şi a rămas aşa, iar pe zăpadă s-au făcut deja două cercuri negre de la picioarele lui, iar pasărea-năpastă s-a uşurat deja în capul lui şi el stă, nevinovat, scăldat în primul vânt, în lumina aurie, de umbrele albastre, iar ţurţurii ard de căldură, lucrând peste program: pic-poc! pic-poc! pleosc-pleosc! Stă aşa până când un vecin sau un coleg în trecere pe acolo îi strigă:
- Ce stai acolo, Edouard, la ce caşti gura? Ori ţi-ai înghiţit limba?

Şi râde cu bunătate, jovial, primăvăratic.

Întâi Martie - asta e foarte curând. E chiar după colţ. E drept, gerul e încă zdravăn noaptea, încă ne mai aşteaptă viscole, încă o să mai avem de dat zăpada şi nu o dată, ca să croim potecă până la izbă şi să curăţăm străzile dacă ne vine rândul să trudim la drumuri, dar totul acum e mai uşor, se vede capătul, parcă şi zilele au devenit mai lungi.

Aşa-i. Întocmai. E timpul să alegi un copac din pădure, cum a poruncit Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, şi să-l împodobeşti cu ce ai la îndemână. Guguştiucii se tot socotesc în pauza de prânz: cu ce? Îşi fac griji.

Xenia-Orfana cugetă:
- Am două nuci şi vreo cinci arşini de aţă în dulap.

Konstantin Leontici visează:
- Eu o să fac zigzaguri şi cerculeţe din scoarţă de mesteacăn şi o să împletesc ghirlande simetrice.

Varvara Lukinişna:
- Eu aşa îmi închipui: pe fiecare crenguţă un foculeandru, iar mai jos mărgele, mărgele, care cad în spirală.
- Dar din ce să fie mărgelele?
- Păi cum... se pot face biluţe din lut şi înşira pe o aţă.
- Din lut? Iarna?

Râd.
- S-ar putea înşira boabe de mazăre, dacă are cineva de prisos.
- Da, cu mazăre ar fi perfect. Admiri un bob şi îl mănânci. Mai admiri unul - îl mănânci.
- Poate se dă ceva la Depozit în ajunul sărbătorii.
- Da, da! Nu-ţi lărgi prea tare buzunarul. Ce, lor nu le trebuie?
- Guguştiucilor! Dar dacă am cumpăra mazăre de la kohinoreni pe coşuri de nuiele?
- Ce să cumpăraţi? Până în primăvară s-a mâncat toată.
- Vorbeşte în numele tău.
- Dar dumneata, Olenka, la ce fel de podoabe te-ai gândit?

Ca întotdeauna, Olenka se înroşeşte şi lasă ochii în pământ.
- Noi? Păi noi... Noi aşa... Cumva... Ceva...

Benedikt nu mai putea de drag. Începu să-şi imagineze cum Olenka, îmbrăcată într-o scurteică nouă, cu sarafan şi bluză cu mâneci largi, stă la o masă bogată, ba coborându-şi ochii spre faţa de masă, ba aruncându-i lui câte o privire, ba uitându-se la lumânările aprinse. Şi de la lumânările acelea, ochişorii ei strălucesc şi rumeneala îi cuprinde obrajii. Şi cărarea din părul ei luminos e curată, dreaptă, albă ca laptele, asemeni Fusului ceresc. Pe frunte, o cunună din panglici colorate împletite, de care sunt atârnate mărgele şi podoabe, în dreptul tâmplelor inele mari, iar în mijlocul frunţii o piatră albastră, întunecată, ca o lacrimă. Şi la gât poartă mărgele, înşirate pe aţă, legate strâns sub bărbie, şi are o bărbie mică, albă, cu o gropiţă în mijloc. Stă undeva, ea însăşi ca un pom de Anul Nou, dreaptă, aproape nemişcată, privind în jur...

Iar cealaltă Olenka, cea de aici, din izbă, desenează cu limba între dinţi. E mai simplă şi la înfăţişare, şi la îmbrăcăminte, şi în comportament. Dar amândouă sunt una şi aceeaşi Olenka, şi cum de s-a dedublat ea aşa în mintea lui Benedikt, cum de a ajuns el să aibă acea vedenie, este de neînţeles.

Parcă din Olenka cea simplă s-ar fi desprins un personaj ca de vis, atârnând în faţa ochilor ca o nebuloasă, ca o pată de întuneric, ca un fel de vrajă. De neînţeles... Pe Olenka cea simplă poţi s-o împungi cu degetul în coaste, fără fasoane, să-i spui vreo glumă, ori să-i joci vreo farsă: în timp ce ea desenează, de pildă, să te furişezi şi să-i legi coada de piciorul taburetului. Are cosiţa până la pământ, aşa că e floare la ureche să i-o legi. Când se ridică - să se ducă la budă ori la masă -, taburetul cade cu zgomot în urma ei! E o farsă nostimă, au încercat-o deja de mai multe ori.

Cu cealaltă Olenka, vedenia magică, nu poţi să faci asemenea glume, nu-i îndeşi pumnul în coaste şi habar n-ai ce trebuie să faci cu ea, pur şi simplu nu-ţi dă prin cap. Vedenia asta se înfiripă peste tot, şi pe stradă, câteodată, mai ales seara, când te îndrepţi spre izbă pe întuneric, şi în izbă... Apare astfel: el deschide uşa înţepenită, îngheţată, şi păşeşte înăuntru, iar acolo, în aerul tulbure, afumat, în aburii blinelelor calde, în mijlocul tuturor mirosurilor din izbă - acru, de lână udă, de cenuşă îmbâcsită, de încă ceva familiar, de casă - în mijlocul tuturor acestora, o luminiţă ca o pâlpâire slabă de flacără şi Olenka plutind în aer, gătită ca un idol. Nemişcată, înfăşurată strâns în mărgele, cu cărarea dreaptă, albă ca laptele din creştet, cu ochi strălucitori, cu gene tremurânde, iar în privirea ei e o taină şi o flacără albastră, scânteietoare de lumânare.

Ptiu. Nu te poţi scutura.

Da, uite, guguştiucii or să sărbătorească pesemne Anul Nou, or să cânte şi or să joace, iar la Benedikt în izbă, în afară de nişte şosete vechi, nu e nimic de prisos. Să inviţi musafiri, să-i serveşti cu ceva, e prea multă bătaie de cap. Cu ce să-i hrăneşti? Primăvara e anotimpul în care flămânzeşti cel mai mult. Spre primăvară, Benedikt slăbeşte întotdeauna, de i se văd şi coastele. La slujbă cât e ziulica de lungă - şi trebuie să munceşti şi vara -, dimineaţa în zori pe câmp, ca să aduni provizii. Faci aşa nişte bătături, că-ţi scapă condeiul dintre degete. Îţi tremură mâinile şi scrii urât. De aceea scribii au concediu vara: tot nu-s buni de nimic. Vara scribul e ca orice alt guguştiuc, îşi ia coasa în spinare şi la câmp cu el, să adune grâne, barba-ursului. Să lege snopi. Odată legaţi, îi duci în hambar şi încă o dată, şi iar, şi o iei de la cap, şi din nou, fuga-fuguţa - şi cât lipseşti tu, vecinii ori altcineva sigur îţi şterpeleşte vreo doi snopi, unii de pe câmp, alţii direct din hambar. Dar asta nu-i nimic: fură ei de la mine, eu mă supăr şi fur şi eu de la ei, fură de la alţii, fură şi alţii de la ei, ca într-un cerc, una peste alta se face dreptate. Toţi fură, dar până la urmă tot cu ce-i al lor se aleg. Mai mult sau mai puţin. Asta, după cum se exprimă Nikita Ivanîci, se numeşte redistribuirea elementară a proprietăţii private. Aşa o fi.

Pe vremuri, când trăia mămuca, bătrânul trecea pe la ei să stea de vorbă. Se apucase să-i bage în cap lui Benedikt tot felul de idei: gândeşte, gândeşte singur, tinere, gândeşte cu capul dumitale: n-ar fi mai bine să nu se mai fure? Ce de timp şi ce de eforturi s-ar economisi, zicea. Ce mult mai puţine schilodiri ar fi în aşezare! Şi judeca, şi explica, şi mămuca dădea şi ea din cap: şi eu tot asta îi spun copilului, zicea, îi insuflu bazele ilementare ale măralei. Fără cine ştie ce folos, până una alta. Mărala e, desigur, un lucru bun, cine poate obiecta? Bună ca bună, dar de ieşit, nu iese nimic bun. În afară de mărală, mai sunt atâtea alte lucruri în viaţă. Depinde cum vezi lucrurile.

Dacă guguştiucii nu mi-ar fura mie nimic, fireşte, asta e mărală. Aş fi mai liniştit sufleteşte.

Sau din alt punct de vedere. A cosit guguştiucul nişte barba-ursului, da? Acum trebuie să o ducă în izbă, să tot fugă încoace şi-ncolo, da? El, sigur, se teme, îşi acoperă snopii, îi ascunde de mine, face o faţă neliniştită, parcă severă, se încruntă şi-mi aruncă priviri pe sub sprâncene. Eu văd asta şi mă ridic, bineînţeles, stau prin preajmă, cu picioarele înfipte bine în pământ, deschid gura şi încep să fac glume: Ce-i, Demian? zic. Ţi-e teamă pentru ce-i al tău? Îm? Eşti neliniştit? Aşa, aşa, să te temi! Asta e, Demian, nu trebuie decât să te întorci cu spatele! Aşa-i? Îm? Îţi pare rău după lucruri? Hm!...

Şi guguştiucul bombăne şi se foieşte, ori poate răcneşte la tine: Ce te legi de mine, câine... Marş de-aici...! Bucăţi te fac...! Eu, fireşte, mă prăpădesc de râs. Mă dau mai la o parte, mă sprijin de gard sau de ce-o fi pe acolo, cu picioarele încrucişate, trag din ţigară şi mă tot uit la el, îi fac cu ochiul, mai arunc câte o aluzie, îl sperii pe guguştiuc. Dacă nu are timp, trage un scuipat, strânge cât de mulţi snopi poate şi îi trage după el, îi duce în spinare dacă îi permite sănătatea, aruncând priviri în urmă: ce fac eu acolo, nu cumva am stricat ceva? Nu cumva am ascuns ceva, am fugit cu ceva? Nu cumva m-am uşurat pe proviziile lui? Nu mi-am suflat cumva nasul pe ele? Sunt în stare!

Poţi să mori de râs! Când îl vezi pe câte unul atât de panicos, trebuie neapărat să-i furi ceva.

În schimb, dacă îi fac mărală, nu mă mai distrez. Şi ce să faci, să treci pe acolo încruntat, de parcă n-ai fi mâncat nimic de dimineaţă? Să nu îndrăzneşti nici să te uiţi la bunul altuia, nici măcar să visezi? Ăsta-i un martiriu! Zău, un martiriu de martir! Că doar ochii aşa-s făcuţi: singuri fug într-o parte, dau peste lucrurile altuia, ba uneori îţi ies şi din orbite. Când ţi se împleticesc picioarele, te împiedici, dar mergi mai departe; ochii însă ţi se lipesc şi după ei se întoarce capul întreg pe gât şi gândul ţi se opreşte de parcă s-ar lovi de un stâlp, de un zid; ah, fir-ar... dacă ar fi chestia asta a mea, de-ar fi!... Atunci, aş...! Da, aşa aş...! Fireşte, începi să salivezi, uneori ţi se udă şi barba. Degetele ţi se agită singure, ca şi cum ar apuca ceva. Pieptul îţi vibrează. Şi parcă ceva îţi şopteşte la ureche: Ia! Ce dacă? Nu te vede nimeni!

Ei, după atâta trudă şi sudoare, după ce ţi-ai făcut farsele, îţi pui proviziile de alimente pentru iarnă. Iar până-n primăvară le-ai terminat. Aşa că fie te duci, drăguţule, la Izba-Cantină să mănânci gunoaie, fie te mulţumeşti cu hrană spirituală.

Aşa se spune mereu despre broşuri: că sunt hrană spirituală. Şi aşa şi este: începi să citeşti şi parcă stomacul nu-ţi mai ghiorţăie atât de tare. Mai ales dacă fumezi în timp ce citeşti. Sigur, broşuri sunt de toate felurile. Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, trudeşte neîncetat. Ba scrie poveşti, ba poezii, ba un roman, ba ceva poliţist, ba o povestire, ba o nuvelă ori vreun eseu; iar anul trecut a binevoit Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, să scrie un schopenhauer, acesta fiind un fel de povestire, numai că fără cap şi fără coadă. Lungă, a naibii, s-a citit trei luni la ea, s-a copiat de zeci de ori, până la epuizare. Konstantin Leontici se lăuda că a priceput tot. Ei, dar el mereu se laudă aşa: toţi au râs. Aha, guguştiucule, ai priceput, atunci povesteşte subiectul: cine unde s-a dus, pe cine a văzut, cu cine s-a încurcat, pe cine a omorât? Ei? Nu poţi? Aha, aha. Se numea "lumea ca voinţă şi reprezentare"; frumoasă denumire, îmbietoare. Că doar mereu îţi vine câte ceva în cap, mai ales când te întinzi să dormi; strângi pufoaica în jurul tău, să nu tragă curentul, îţi înveleşti capul cu o cârpă, îndoi un picior, îl întinzi pe celălalt, îţi pui pumnul sau cotul sub cap; pe urmă te răsuceşti, întorci perna cu faţa rece în sus, îţi mai strângi un pic pufoaica în jurul tău dacă a alunecat, te mai suceşti şi te mai învârteşti, apoi începi să adormi.

Şi îţi închipui.

Ţi-o închipui pe Olenka gătită, albă, nemişcată şi ţi se taie respiraţia. Sau îţi închipui că te hârjoneşti cu o femeie, ori cu o fătucă frumuşică, tu o prinzi, ea chicoteşte şi vă veseliţi amândoi; ori parcă mergi pe stradă şi găseşti ceva de preţ: o punguţă cu mărunţişuri sau un coş cu mâncare; ori ţi se năzare că te duci undeva unde n-a mai fost nimeni: pe o potecă dintr-o pădure, spre Răsărit şi mai departe, în poiană şi mai departe, în altă pădure necunoscută, unde susură pâraie luminoase, unde crengile aurii ale mesteacănului, ca nişte fire lungi, ca părul unei fecioare strălucind în soare, flutură jucăuş, ondulându-se în vântul călduţ; iar sub mesteacăn e iarbă verde, ferigi frumoase, gândaci cu spinări albastre strălucitoare şi maci pe care îi culegi, îi miroşi şi te apucă somnul, şi auzi un sunet îndepărtat, şi parcă în piept îţi plutesc un fel de nori, parcă ai fi pe munte şi potecile se văd coborând albe, întortocheate, şi soarele străluceşte, dansează, înşală, orbeşte, te împiedică să vezi şi parcă în depărtare străluceşte ceva - sau o fi marea cea mare, despre care se vorbeşte în cântec? Sau insulele fermecate din mare, cu oraşe albe, cu grădini şi turnuri? Sau o împărăţie străină, pierdută? Sau o altă viaţă...?

Uite aşa îţi închipui, îţi închipui... şi adormi.

Numai că Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, nu scrie despre nimic din toate astea în schopenhauerul lui. Şi, ca să fim sinceri, e aşa o plictiseală, să nu dea Dumnezeu. Dar lumea l-a cumpărat şi aşa, mai bine zis l-a luat la schimb şi acum cineva, undeva, probabil că stă şi citeşte chestia asta, scuipând din când în când. Oamenilor le place să citească; în zilele libere mereu se duc la târg să schimbe şoareci pe cărţi. Micii mârzaci vin în târg, pun tarabele de stat de-a lungul gardului, aşează broşurile din scoarţă de mesteacăn în teancuri, cu etichete pe ele, arătând cât costă fiecare: ce iau în schimb pe fiecare, adică. Preţurile variază: cinci şoareci, zece, douăzeci, iar cele care sunt cu adevărat interesante sau au poze ajung şi la cincizeci. Guguştiucii se îmbulzesc, cântăresc preţul, se socotesc: să cumpere, să nu cumpere, despre ce e broşura, pe ce subiect, are sau nu multe poze. Dar n-ai voie să te uiţi înăuntru: întâi plăteşti, pe urmă te uiţi cât vrei. Micii mârzaci tropăie din pâslari pe ger, îşi lovesc mânecile şi îşi laudă marfa:
- O noutate, cine vrea o noutate? Eterna chemare, un roman colosal...!
- Cine vrea Bazele calculului diferenţial, cea mai populară broşură, colosal de interesantă...!

Altul îşi pune mâinile pâlnie la gură, să se audă mai tare, şi strigă cât îl ţin plămânii:
- Capra cu şapte iezi, ultimul exemplar! O epopee fascinantă! Repet, ultimul exemplar!

De fapt, minte cu bună ştiinţă, are o duzină de exemplare păstrate de anul trecut. Dar aşa îi atrage pe guguştiuci, să dea fuga cu grămada: dacă e ultimul, nu vor să-l scape. Şi cine are pasiunea cumpărării de broşuri, plăteşte. Cică: aoleu, ce, s-au vândut toate? Şi mârzacul, făcându-se că nu se prea îndură:
- Ei... ar mai fi una... am pus-o deoparte pentru mine... nu ştiu...

Şi guguştiucul:
- Poate totuşi mi-o dai mie? Îţi dau doi şoareci în plus... Ei?

Şi mârzacul:
- Nu ştiu... Voiam şi eu s-o citesc... Ei, dacă-mi mai dai cinci...
- Cinci? Nu ţi-e frică de Ăl de Sus? Am şoareci graşi, fiecare face cât unul şi jumătate!
- Ia, arată-mi...

Şi uite aşa se târguiesc şi până la urmă mârzacul se procopseşte. De aia au ei şi obrajii mai graşi, şi izba mai înaltă. Benedikt, însă, are obrajii normali, nu prea mari, şi izba micuţă.