Sharia

Roxana Brînceanu s-a născut la 18 iunie 1969 la Craiova. A absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi pe cea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lucrează ca economist în Craiova. A debutat în revista Lumi Virtuale nr.42-43/2003 cu povestirea "Colecţionarul de îngeri". Este prezentă în antologiile Titania (Ed. Altum, 2004) şi AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005). Romanul Rîul liniştit de Nicola Griffith (Ed. Millennium Press, 2005) reprezintă debutul ei în cariera de traducător.






Când primele impulsuri magnetice începură să-şi facă efectul, Jay se lăsă cuprinsă de urletul mulţimii înfierbântate şi urletul o cuprinse lacom, înglobând-o, ridicând-o pe culmi şi doborând-o în abisuri, ca un val nimicitor, primitor şi egalizator, ca un suflet-vulcan primordial, urlet şi foc originar. Se simţea ea însăşi, cea de dincolo de prejudecăţi şi bariere, golită de însăşi fiinţa ei individuală, parte a unei comunităţi fără limite, parte a unui urlet exaltat, urlet în urlet în urlet, particulă microscopică într-o masă de metal topit... Unul din acele biomagnetice de pe banda care-i cuprindea fruntea şi tâmplele se mişcă puţin din punctul în care fusese fixat, zgâriindu-i pielea la colţul ochiului drept şi lăsând să se scurgă o picătură de sânge. Alături, un câine enorm mârâi excitat şi-şi linse buzele provocator. Jay nu-l băgă în seamă; ochii ei nu mai percepeau realitatea decât din punctul de vedere a ceea ce se petrecea pe scena improvizată. Cei patru bărbaţi se contorsionau goi deasupra instrumentelor lor muzicale, în lumina crudă, stroboscopică, agresivi, violenţi, fără limitări, concentrând dorinţa de descătuşare a celor câteva mii care răcneau împreună cu ei. Lângă ei pe scenă urcase un superb doberman rasă pură, cu colţii ca nişte pumnale vopsiţi în alb fosforescent; cerul gurii îi exploda la fiecare notă înaltă într-o mare de flăcări – trucul era cunoscut tuturor, dar de fiecare dată efectul era halucinant. Era prima trupă mixtă care concerta în periferia lor, în aer liber, gratis, iar la eveniment se adunaseră toţi proscrişii locului, într-o fantastică frăţie de specii, iar ochii lor de oameni, câini, primate, înregistrau acum, înceţoşaţi de diverse droguri, o singură imagine: imaginea frontmanului trupei – Liam – un metis bine legat cu corpul acoperit de cicatrici şi tatuaje, alături de dobermanul Cobran, cântând împreună cu ei, mişcându-se împreună cu ei, trăind împreună cu ei.

Jay îşi dori să fie Liam, sau măcar ceva din el, ceva ca el. Măcar lângă el. Se urcase pe îngrăditura de sârmă ghimpată, zgâlţâind-o, ţipând, strigându-l. La câţiva paşi, bodyguarzii trupei priveau apatici, obişnuiţi cu mulţimea dezlănţuită, dar perfect eficienţi în caz de nevoie. Ieri, în KD-15, doi dintre fanatici fuseseră ucişi în înghesuială – dar nu era nimic rău în asta. Lui Liam, Cobran şi celorlalţi nu li se întâmpla niciodată nimic, mulţimea îi iubea, iar bucăţelele de haine, păr şi piele rămase uneori în mâinile lor nu făceau decât să confirme asta. Una dintre gorilele uriaşe, cu chipul brăzdat de o cicatrice, o privea cu lehamite pe tânăra mulatră suită pe gard, care avea pe nara dreaptă inelul renegaţilor, aplicat de Poliţia Federaţiei Raselor. Exaltaţii din spate o împingeau, astfel încât ghimpii gardului i se imprimaseră în piele, lăsând ici-colo câte o dâră subţire sângerândă.

Jay nu simţea zgârieturile. În spatele ei, Jim şi Eli, a căror vedere spre scenă era întrucâtva stânjenită de silueta ei răstignită pe gardul despărţitor, o apucară de braţe, o smulseră şi o aruncară deasupra mulţimii. Apoi, împreună cu alţi "vampiri" de ocazie, se repeziră asupra trupului încins şi limbile lor lacome linseră sângele.

Jay se zvârcoli excitată. Adora practica asta.

Se trezi cu o migrenă cumplită. Escrocul ăla care-i spusese că drogurile magnetice, acţionând direct asupra centrilor din creier, n-aveau efecte secundare!

Prin uşa deschisă auzea respiraţia şuierătoare a lui Chanka, dar bătrânul cimpanzeu dormea întotdeauna până târziu. Spunea că nu e bine să se scoale înainte de răsăritul soarelui, căci Iluminatul aşa hotărâse când îl trimisese pe lume ca fiinţă diurnă, şi ca urmare întârzia în pat cât de mult putea. Jay şi ceilalţi nu prea credeau în grija Iluminatului pentru păcatele lui Chanka faţă de astrul dătător de lumină, dar niciodată nu-l acuzaseră de lene, căci îi respectau credinţa.

Deschise ochii cu grijă, şi lumina care îi răni retina sensibilă, provocându-i un nou val de durere, o convinse că era într-adevăr târziu. Nu mai avea nici un sens să caute de lucru astăzi, alţi lucrători mai matinali i-o luaseră probabil înainte. Trebuia să te scoli cu noaptea în cap ca să apuci un contract bun. Pierduse şi dreptul la masa de dimineaţă, dar din fericire păcălirea azilurilor pentru obţinerea unei porţii în plus nu reprezenta o problemă la periferii. Automatele mergeau tot mai prost şi erau tot mai rar verificate şi recalibrate. Sharia provocase multe răsturnări în ordinea lucrurilor. Vegetaţia năpădise oraşele, dizlocând ziduri, dezmembrând reţele, degradând mecanisme. O mare parte din populaţie migrase spre coloniile exterioare, şi astfel dezmoşteniţii periferiilor îşi permiteau nu numai două mese pe zi şi un pat din grija Federaţiei Raselor, ci şi multe alte facilităţi. De exemplu familia lui Jay avea la dispoziţie o casă întreagă. Un copac exuberant ruinase unul din ziduri şi deconectase o parte din alimentarea cu energie, dar se descurcau şi aşa. Bătrânul Chanka era un adevărat expert al supravieţuirii în condiţii precare, iar Jay şi cei doi băieţi ştiau să scoată din cartelele de azil mai mult decât şi-ar fi imaginat autorităţile - cel puţin autorităţile dinainte de Sharia.

Deschise fereastra şi privi afară. Era soare. O muscă mare şi neagră bâzâi în jurul mâinilor ei, apoi se aşeză pe pervaz. Din ce în ce mai multe insecte, gândi Jay. Curând vor invada oraşele private, şi o să apară noi posibilităţi de lucru pentru ei în daCiti. Deocamdată curăţau incintele de buruieni şi dezrădăcinau lăstarii de pe lângă clădiri. Vor stârpi cuiburi de furnici şi viespi. Şi ce dacă? Sclifosiţii din oraşele private se sperie din orice, şi plătesc destul de bine din cauza asta.
- La ce te gândeşti, surioară?

Acoperit cu un tricou mult prea mare pentru el şi desculţ, Eli rânjea spre ea sprijinit de tocul uşii, cu ochii săi şi aşa oblici mijiţi în lumina prea puternică.
- Porcăria cu care ne-am prăjit creierii aseară, mârâi Jay, apoi adăugă: Am văzut o muscă. Una mare.
- Cică vin după cadavre, zise băiatul apropiindu-se şi sprijinindu-şi bărbia pe umărul ei. Jay se întoarse şi-l sărută pe tâmplă. Îi era drag copilul. Amândoi aveau prins pe nară un inel care îi desemna drept răufăcători condamnaţi. Amândoi erau hoţi. La următoarea condamnare ar fi fost expulzaţi într-o colonie de muncă.
- Toţi suntem cadavre, de la pornirea Shariei, murmură ea.

Băiatul ridică din umeri.
- Nu cred că ne-ar fi fost mai bine înainte.
- Mda... Aveai vreun contract pentru azi?
- Nu. Jim spunea ceva de nişte construcţii, dar doarme ca un pietroi. Eu cred că o să mă duc la Papa Milton.
- Ca de obicei.

Papa Milton avea un bar în nişte pivniţe părăsite, în care se tranzacţionau tot felul de mărfuri dubioase şi se încheiau afaceri despre care era mai bine să nu ştii. Acolo se întâlneau renegaţii periferiei, căci poliţia trecea rar prin astfel de locuri. Dar Papa Milton avea o inimă de aur. Îi ajuta pe toţi cei care îi cereau ajutorul, fără să pretindă nimic în schimb. "Va fi o Sharia şi pentru cei nerecunoscători" obişnuia să spună. Probabil că va fi o Sharia pentru orice. Nici un rău nu rămâne nerăzbunat, nici un bine nerecompensat. Papa Milton credea în echilibru: pentru fiecare rău există un bine, şi invers. Jay învăţase asta de la negrul Milton. Învăţase bine.
- Vorbea zilele trecute că s-ar construi o fabrică undeva prin apropiere. Ar fi bine dacă am putea aplica vechea schemă.

Jay oftă. Cu numai patru membri ai familiei, în care să poţi avea într-adevăr încredere, era cam greu. Schema implica angajarea oficială a două-trei persoane, în posturi şi schimburi diferite, care apoi dădeau informaţii celorlalţi, responsabili cu sustragerea şi comercializarea pieselor. Pe vremuri familia lor fusese mai mare. Chanka era un tată bun, avusese grijă de toţi, dar destinul nu avea milă. Ginah, fetiţa de abanos, prietena din copilărie a lui Jay, murise în urma unei supradoze de droguri chimice. Luna, cu feţişoara ei de căţeluşă nostimă, câştiga mult mai bine prostituându-se, aşa că părăsise familia. Gorila Bru omorâse pe cineva într-o încăierare şi fusese expulzat.
- Cu un singur frate în interior, rămânem trei pentru a face ştafeta. S-ar putea să fie de ajuns, în funcţie de ce e înăuntru, concluzionă Jay.

Problema era nu atât intrarea şi sustragerea mărfii, cât derutarea anchetelor ulterioare. Datorită cipului ID implantat fiecărei fiinţe inteligente, autorităţile aveau în orice clipă o bază de date completă a individului respectiv: identitate, stare de sănătate, locul unde se află. Situarea unor hoţi condamnaţi – cum erau ei doi – în preajma locului de unde dispăreau lucruri putea crea complicaţii. Era necesar un adevărat balet prin unghiurile moarte ale detectoarelor, trucarea datelor, perturbarea punctelor de înregistrare, pentru ca operaţiunea să reuşească. Jay se pricepea să regizeze astfel de "piese de teatru", dar avea nevoie de mai mulţi participanţi la ştafetă.
- Află tot ce poţi, îi spuse lui Eli. Dacă lovitura merită şi nu ne putem descurca singuri, vom fi nevoiţi să ne găsim aliaţi....Şi pleacă o dată, gălbejitule!

Băiatul râse scurt. Mulţi îl tachinau cu privire la apartenenţa sa vizibilă la rasa galbenă, lucru rar într-o lume în care totul era amestecat, metisajele ceva obişnuit, puritatea rasei un lucru greu de dovedit şi o aiureală de snobi.
- Copii, avem o problemă.

Se întoarseră amândoi surprinşi. Niciodată Chanka nu s-ar fi ridicat din pat înainte de prânz dacă nu se întâmpla ceva grav. Iar după expresia feţei se părea că într-adevăr problema era gravă.
- Jim. Nu se mai trezeşte.

Cei doi amuţiră. Situaţia devenea sumbră. Eli şopti, bâlbâindu-se:
- E... mort?
- Nu, dar am încercat să-l trezesc şi nu are nici o reacţie.

"E de la droguri. Şi-a prăjit creierii. Am dat de dracu", gândi Jay. Dacă starea lui Jim era provocată de o leziune a creierului, cipul ID alerta urgent serviciile medicale, care în cazul unei suspiciuni privind cauza leziunii alertau la rândul lor poliţia. Probabil erau deja pe drum.

Aveau două alternative. Una, să fugă şi să-l lase pe mâna medicilor, caz în care ar fi fost salvat, dar, datorită antecedentelor în folosirea şi comercializarea de droguri interzise, Jim ar fi fost exilat şi nu l-ar mai fi văzut probabil niciodată. A doua variantă, să bruieze semnalele şi să încerce ei înşişi să-l resusciteze, astfel încât după restabilirea semnalului corect avertismentul de accident cerebral provocat să apară ca o defecţiune temporară, dar aşa nimic nu le garanta că îi vor putea salva viaţa. Nici una din soluţii nu era perfectă. Iar ei trebuiau să aleagă – repede.
- Milton o să ne ascundă, hotărî Chanka. Ştergeţi-vă urmele. Mai târziu o să încercăm să-l scoatem din spital şi să-i creem o identitate nouă. Acum, valea! Jim o să înţeleagă.

O să înţeleagă... Şi el ar fi făcut la fel. Era o lume dură. O lume în care nu-l poţi ajuta pe celălalt dacă nu te ajuţi mai întâi pe tine. Vor face, desigur, tot posibilul să-l scape. Doar era fratele lor.

Din fericire, la Papa Milton nu prea erau clienţi. În semiîntunericul răcoros al barului cu mese şi scaune desperecheate doar un grup de câini-iepuri, vegetarieni şi pacifişti, dormitând încolăciţi, şi două prostituate bete criţă care se sărutau fără convingere printre paharele goale. Altădată, s-ar fi instalat la una din mese, ar fi cerut ceva de băut, iar Papa Milton le-ar fi împărtăşit ultimele noutăţi. Ar fi comentat. Ar fi căutat latura utilă a informaţiilor, ar fi găsit oportunităţi. La Papa Milton se găsea întotdeauna ceva de lucru, legal sau nu, se găsea băutură bună, mâncare ieftină, vorbe bune, distracţie.

Acum, totul devenise cenuşiu şi sumbru. Erau fugari, nu aveau timp de taclale. Fură conduşi într-o încăpere betonată de la un nivel inferior, mobilată doar cu două saltele, o ladă de scule şi o consolă info.
- Pereţii sunt groşi şi atenuează întrucâtva semnalul, dar dacă vreunul dintre voi e căutat în mod special nu sunteţi în deplină siguranţă, îi atenţionă Milton, apoi închise uşa lăsând în urmă o tăcere apăsătoare.


Kurt se trezi devreme. Aşa obişnuia, şi în plus astăzi se anunţa o zi cu multă activitate. Noaptea trecută fusese un concert în periferii, şi după astfel de evenimente spitalul se umplea de răniţi, drogaţi, accidentaţi. În plus, petrecerea continua şi după terminarea concertului, barurile pe care le deţinea în daCiti şi în afară erau asaltate de clienţi, vânzările mergeau bine dar aveau loc şi încăierări care trebuiau muşamalizate. Căci, pe lângă calitatea oficială de medic în slujba Federaţiei Raselor, Kurt era capul unei reţele de traficanţi de droguri şi arme.

În camera de alături, Karyia dormea încă. Sau se prefăcea că doarme. Ideea era că o "doamnă" nu trebuia să se scoale niciodată devreme. Gândindu-se la asta chiar şi în treacăt, Kurt simţi cum îl părăseşte entuziasmul. I se părea că Sharia, în afară de răzbunarea naturii pentru ceea ce-i făcuse specia umană, trezise tot răul din suflete. Rasismul de exemplu. Deşi oamenii erau de mult un amestec de rase, deşi înconjuraţi de câini, maimuţe şi delfini cu drepturi depline de cetăţeni, deşi desemnarea unei fiinţe ca fiind inteligentă nu mai era un drept din naştere şi apanaj al speciei umane, ci urmare a unor teste, se găseau persoane care sub nici o formă nu s-ar fi adresat unei fiinţe din altă specie ca unui egal. Persoane pentru care chiar şi cei de altă culoare erau inferiori. Doamna Karyia, soţia lui Kurt, era o astfel de persoană. Pentru a mia oară, Kurt îşi blestemă soarta de a fi alb curat şi de a face parte dintr-un clan puternic şi bogat. Se simţea ca un cobai închis într-o cuşcă luxoasă. Cei care ar fi trebuit să-i fie apropiaţi, rudele sale, nu se gândeau decât la puritatea rasei. De parcă ar fi contat. De parcă pielea albă, părul blond şi ochii albaştri i-ar fi făcut mai fericiţi sau i-ar fi salvat de la ruină. Sharia le distrusese proprietăţile, le alungase partenerii, îi obligase să se retragă în umbra zidurilor din daCiti. Soţia lui, aleasă de consiliul clanului, era mult mai în vârstă, îi era verişoară primară, iar cele trei fiice ale lor se născuseră toate cu handicap. Şi ceea ce-l chinuia mai mult decât orice, cea de a treia, cea mai mică, trebuise să fie eutanasiată: chiar dacă medicina i-ar fi putut restabili starea fizică, tot n-ar fi reuşit să treacă testul IQ. Nu era singurul caz. Majoritatea clanurilor din oraşele private aveau astfel de probleme.

În timp ce lua micul dejun, îşi aminti de zvonul care se răspândise în spital în ultima vreme. Cică, undeva departe de oraş, pe teritoriile Shariei, s-ar fi înfiinţat comunităţi agricole care prosperau. Aiurea! Sharia era incompatibilă cu orice activitate agricolă. Sharia era răzbunare. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Distrugere pentru distrugere. Nu-şi putea imagina o fermă în inima Shariei.

Dar dacă...?
Intercomul îi solicita insistent răspuns pe linia privată. Era Jay, prietena lui din periferii, de care îl lega un respect deosebit, dar şi reciproc. Era una din puţinele persoane în care avea încredere deplină.
- Ceea ce ştiu eu e mort şi îngropat, începu ea.

Nu mai auzise de mult asta.

Era un cod între ei care de obicei însemna că are nevoie de ceva, de ceva important, şi în general era rău atunci când ea făcea apel la secretul pe care îl deţinea şi la datoria lui de onoare.
- Spune.
- Fratele nostru e în spital, nu s-a mai trezit după concertul de aseară. Trebuie să-l scoatem de acolo înainte de a fi preluat de Poliţie. E recidivist.

Modul în care cei din periferii întemeiau familii şi se numeau fraţi şi surori îl lua întotdeauna prin surprindere şi-l impresiona. Ştia că Jay e orfană. Un cimpanzeu o adoptase, pe ea şi pe alţi tineri de diverse specii, fraţi şi surori. Nu-şi dădu seama despre care dintre ei e vorba, dar pentru el conta Jay, iar Jay îşi iubea fraţii în mod egal.
- Eşti sigură că e în spitalul meu?

Întrebare inutilă.
- Monitorizăm semnalul lui Jim. Atâta timp cât e în grija ta, e în siguranţă. Dar o dată externat, Poliţia îl va exila.
- Droguri?
- Supradoză magnetică.

Unul din multele cazuri înghesuite în saloanele lui. Datorită aglomeraţiei, ar fi putut să-l ţină internat mai mult timp, dar nu la infinit. Toată lumea ştia asta. Oare ce puneau la cale nebunii?
- Unde o să-l duceţi? Poliţia o să-l caute.
- Îi vom modifica semnalul.

Era o idee mult prea îndrăzneaţă. Şi periculoasă, atât medical, cipul fiind implantat pe creier, cât şi legal. Întreaga Federaţie se baza pe sistemul de monitorizare a cetăţenilor săi. Era posibilitatea de a le asigura tuturor drepturi egale, de a-i feri de nedreptăţi, de a prinde şi pedepsi răufăcătorii. Cipul echivala cu însăşi calitatea de cetăţean.
- La naiba, Jay! E un semnal ID! Orice alterare a lui nu ar face decât să atragă şi mai mult autorităţile. Chiar în caz că reuşiţi să-l ascundeţi, n-ar mai avea nici un fel de drept pentru tot restul vieţii. Exilul o să-i pară varianta fericită!

Jay tăcu pentru o clipă.
- Încă nu pot să-ţi spun la ce ne-am gândit. Dar o să am nevoie de ajutorul tău. Ne vedem deseară la Oblivion.

Comunicaţia se întrerupse iar Kurt rămase pe gânduri. De ce la Oblivion? Jay nu frecventa barurile din daCiti decât în cazuri deosebite. Iar Oblivion nu era un bar oarecare, ci un loc select, în care nu aveai ce căuta fără un cont bogat. Fiecare local avea fauna sa, afacerile sale specifice, dar enorma sală suspendată peste aproape întregul oraş era elita elitelor. Acolo nu se vindeau droguri, băutură şi obiecte utilitare, ca în alte taverne din cartierele periferice şi chiar din daCiti. La Oblivion se întâlneau traficanţii de tehnică neomologată, corupţii Federaţiei, patronii sectelor religioase şi asasinii. Categoric era prea mult pentru Jay.

Spitalul era într-adevăr plin. Poliţia începuse deja să analizeze cazurile, iar Kurt fu nevoit să mituiască încă de la prima oră câţiva funcţionari pentru a da prioritate infracţiunilor cu violenţă. Drogaţii în comă mai obţinură astfel un scurt răgaz.

Nu-i fu greu să-l repereze pe Jim. Fusese adus de echipele de intervenţie, ca şi mulţi alţi drogaţi culeşi din cartierele periferice, doar în urma alertei semnalului ID. Rareori cineva chema echipele medicale în ajutorul lor. Nici în cazul lui Jim nu o făcuseră, dar Kurt ştia că cineva îi poartă de grijă. Şi, deci, era şi el dator să aibă grijă de Jim. Starea lui era într-adevăr gravă. De câteva ori fu pe punctul de a-l pierde, şi atunci se hotărî să-i suspende funcţiile vitale. Era, gândea el, o alegere înţeleaptă pentru moment. Aşa se putea ocupa mai bine de reabilitarea sa, iar cu puţin noroc şi cu mai multă mită poate că Poliţia va uita de el. Nu ar fi fost pentru prima dată când infractorilor mărunţi li se pierdea urma prin hăţişurile birocraţiei, iar când într-un târziu îşi aminteau de ei, le aplicau un inel pe nară, le restrângeau drepturile şi-i lăsau în pace. Numai că Jim era recidivist...

Trecându-şi în revistă relaţiile din cadrul Poliţiei, constată că erau puţini cei care îl puteau ajuta. Pentru reţeaua lui de traficanţi, avea oamenii necesari în punctele necesare, pe care îi plătea ca să nu-i facă probleme. Vânzătorii mărunţi, cum era Jim, nu intrau în vederile lui. Ar fi putut să apeleze la aceeaşi oameni ca să-l ajute să obţină o pedeapsă mai uşoară, dar atâta tot. Şi în nici un caz n-ar fi putut să nu declare un pacient în comă. Îngrijirea lui însemna automat înregistrarea în baza de date a spitalului, oricând accesibilă autorităţilor. Aici, Jay avea dreptate, ideea era ca Jim să iasă din spital sănătos şi fără griji – un alt om. Kurt nu-şi pusese niciodată problema falsificării unei identităţi. Cartele false, conturi false, fraudă financiară şi judiciară, mită, sustragere de informaţii, erau lucruri cu care se putea descurca. Nici măcar nu cunoştea pe cineva care să-şi fi schimbat identitatea. Auzise, desigur, despre astfel de cazuri. Erau aşa numiţii "sclavi". Posesorii de sclavi plăteau sume grase familiilor cu copii insuficient dezvoltaţi intelectual, la limita testului IQ, apoi alte sume pentru declararea acestora ca inapţi, apoi din nou plăteau traficanţilor de translatoare artizanale. Obţineau astfel o persoană cu un nivel minim de inteligenţă, capabilă să înţeleagă comenzile, dar lipsită de orice drept cetăţenesc, deci cu totul la dispoziţia lor. Deşi cunoscuse multă lume şi din diverse straturi sociale, Kurt nu întâlnise niciodată sclavi sau posesori de sclavi. Erau doar zvonuri. Ca şi cele despre comunităţile agricole. Oare agricultorii aveau cipuri ID şi translatoare?

Cufundat astfel în gânduri, realiză târziu că cineva îl privea. O femeie tânără, de o frumuseţe răpitoare, dar îmbrăcată în haine de prost gust şi cam vechi, îl privea răbdătoare. Părea că stă acolo de zeci de ani şi ar mai fi stat încă alte zeci de ani aşteptând să fie observată.
- Ce vrei? se răsti Kurt. Obosise. N-ar fi trebuit să fie astfel luat prin surprindere.

Fata deschise gura şi bâigui ceva, apoi lăsă ochii în jos.
- Iartă-mă. Nu trebuia să ţip la tine.

I se făcu milă de ea. Avea părul lung pe o parte a capului, iar pe cealaltă, cea pe care se implantau cipurile ID şi translatoarele, avea un tatuaj reprezentând un şarpe cu cap de câine. Ochiul expert al lui Kurt descoperi sub desen cicatricile. Erau proaspete – mult mai proaspete decât ar fi fost normal. Fetei nu-i fuseseră implantate respectivele dispozitive la naştere, aşa cum ar fi trebuit, ci mult mai târziu.
- Ce e cu tine?
- Am auzit că mă poţi ajuta. Că ştii... lucruri.
- Despre ce?
- Despre ce e în mintea omului.
- Atunci, trebuie să cauţi un psiholog.

Fata lăsă din nou capul în jos. Iniţial Kurt se temuse că-i va cere droguri sau alt ajutor de ordin material, dar acum era intrigat. Dacă avea probleme psihice, de ce venise la el? Oricum ar fi fost, îi era milă de ea şi ar fi vrut s-o ajute; se oferi s-o conducă la cabinetul unui psiholog. Ea refuză.
- Nu. Eu vreau să ştiu altceva.

Vorbea încet, rostind cuvintele rar.
- Ce anume?
- Eu vreau să ştiu cine sunt.

Kurt îi făcu o scanare rapidă, apoi compară datele cu cele stocate în cipul ID al fetei. Corespundeau. Era sănătoasă fizic, fără antecedente medicale importante, avea un nume şi o adresă într-un cartier din periferie. Părea lipsită de posibilităţi materiale, aşadar ar fi trebuit să aibă o cartelă de azil.
- Ţi-ai pierdut memoria? Când?
- Nu ştiu. Amintirile mele încep cu doar câţiva ani în urmă. Trăiam într-o familie de câini-iepuri, eram mai tot timpul beată sau drogată, apoi m-am trezit, am plecat, am găsit de lucru, apoi m-am drogat din nou. Dar acum sunt iar curată. Şi vreau să ştiu cine am fost înainte.
- Cum te cheamă?
- Mi se spune Tao.
- Şi cei cu care erai... câinii. Ei ce ţi-au spus?
- Ziceau că m-au găsit, pur şi simplu m-au găsit şi m-au considerat un dar al soartei, şi m-au luat cu ei. Câinii-iepuri apreciază lucrurile găsite. Ei sunt...
- Ştiu cum sunt câinii-iepuri, o întrerupse Kurt. Ei nu pun întrebări. Dar tu ţi-ai pus, nu-i aşa?

Tao aprobă în tăcere.
- Ai mai avut pierderi de memorie? În ultimii ani, cei pe care ţi-i aminteşti.
- Nu. Şi când luam droguri ştiam tot ce se întâmplă. Pot spune chiar că am o memorie bună.

Kurt era din ce în ce mai intrigat. Nu părea să fi suferit vreo traumă fizică şi nici nu minţea. Rămânea, desigur, posibilitatea unei traume psihice. O adolescentă frumoasă, săracă, cu un IQ scăzut, singură în periferii, putea păţi orice. Sau – o adolescentă frumoasă, cu IQ scăzut, putea păţi ceva care s-o lase săracă şi singură în periferii. Oricum implantul tardiv era un mister. Tao primise drepturi cetăţeneşti târziu. De ce?
- Trebuie să ai cartelă de azil. Dreptul la hrană, adăpost, educaţie şi asistenţă medicală se primeşte la naştere. Putem s-o citim şi să aflăm de câte ori ai folosit-o, când şi unde.

Zâmbi trist.
- Da, dacă n-ar fi fost reîncărcată şi rescrisă de nu mai ştiu câte ori. Aveam nevoie de droguri, eu şi prietenii mei, şi astea nu se dau pe cartelă. Le cumpăram în schimbul porţiilor suplimentare.

Mintea lui Kurt făcu repede asocierea. Cunoştea foarte bine o persoană capabilă să citească orice s-ar fi ascuns sub repetatele falsificări ale cartelei, o persoană capabilă să reconstituie întreaga istorie a posesorului ei şi chiar să recunoască amprenta celor care au făcut modificările. Acea persoană era Jay.

Tăcerea lui prelungită readuse speranţa în ochii lui Tao.
- O să mă ajuţi?
- Da. Cred că ştiu pe cineva care poate s-o facă.


Prin semiîntunericul sălii principale de la Oblivion, Jay alunecă cât mai discret posibil până la separeul pe care îl rezervase pe numele lui Kurt. Era aproape goală, ceea ce ar fi putut însemna că fusese angajată pentru o întâlnire discretă. Pielea ei cafenie se pierdu repede printre alte trupuri de femei şi bărbaţi goi, ascunzând-o în anonimat. Nu era un lucru neobişnuit, şi oricum nu avea haine care să n-o facă să pară suspectă în lumea bogaţilor din barul select.

O micuţă bonobo, la fel de goală ca şi ea, se strecură alături pe canapea, îi oferi o floare naturală, îi linse lobul urechii apoi dispăru. Jay zâmbi în sinea ei. Femeile Shariei. Sperau să facă pace cu natura răzbunătoare. Flori şi dragoste. La fel ca şi câinii-iepuri, credeau în non-violenţă, dar ei erau pasivi pe când femeile îşi propovăduiau crezul oricui era dispus să asculte. De parcă Sharia ar fi făcut vreo deosebire.

Câţiva angajaţi ai barului o supravegheau discret. Doar era o renegată. Spre deosebire de localurile periferiilor, aici nu se vedeau prea multe inele. La Papa Milton, majoritatea clienţilor purtau fie inelul, fie cicatricea rămasă în urma reabilitării. Aici se făceau altfel de afaceri, din cele care nu lăsau loc de condamnare şi reabilitare. Aici era totul sau nimic.

Se prefăcu preocupată de floare, în timp ce analiza împrejurimile cât putea acoperi cu privirea prin paravanul întredeschis. Erau clienţi puţini şi plictisiţi. Uşile multor separeuri erau închise, aşa că nu putea vedea dacă sunt ocupate sau nu. Doi tineri purtând îmbrăcămintea specifică a două clanuri diferite şi probabil rivale gesticulau înfierbântaţi, dar îşi păstrau glasurile la un nivel scăzut. O femeie albă în vârstă privea concentrată un ecran portabil; era singură iar alături avea o geantă umflată. O văzu şi pe micuţa bonobo Sharia ghemuindu-se în poala unui cimpanzeu cu părul vopsit şi care dădea semne vizibile de excitare, iar destul de repede trase uşa separeului. Aceleaşi obiceiuri, dar la alt nivel. Floarea era o buruiană, din cele pe care le smulgea de prin curţile rezidenţilor din daCiti contra unor sume fie prea mici fie prea mari, în funcţie de fobia proprietarului. Era totuşi o floare frumoasă. Depinde cum priveşti lucrurile.

Când sosi Kurt, Jay îşi făcuse o idee despre ce trebuia să facă. Avea nevoie de ceva credit, de mult noroc şi de ajutorul unui doctor – iar Kurt era singurul în care avea încredere.
- Mai sunt pacienţi în stare gravă, puşi în stază?
- Da, sunt câţiva... Ascultă Jay, nu pot garanta pentru Jim. Şocul magnetic a fost prea puternic, probabil a avut un dispozitiv defect. O să fac tot posibilul, dar nu-l pot lăsa să zacă în comă la infinit. Nu e bine pentru nimeni, şi mai ales pentru el. Aşteaptă să vedem cum evoluează, am văzut multe cazuri în care organismul se manifestă haotic după un şoc magnetic. Se poate întâmpla orice.

Jay răsucea în palme paharul plin cu lichid chihlimbariu, fixându-l cu privirea fără să-l vadă.
-...Eşti un om norocos, Kurt?
- De ce întrebi?
- Ne cunoaştem de atâta timp. Ştim unul despre altul lucruri pe care nimeni altcineva nu le ştie. Ne-am ajutat în cele mai bizare situaţii. Dar cred că suntem oamenii cei mai diferiţi din întreg universul.

Doctorul aprobă cu o urmă de zâmbet.
- Şi ce legătură are norocul?
- Tu nu acţionezi niciodată la întâmplare. Tot ce faci e bine gândit, cântărit, verificat. Eu acţionez instinctiv, mă bazez pe şansă. Iar acum tu trebuie să ai noroc, iar eu trebuie să-mi calculez la rece fiecare mişcare.
- Puţin noroc nu strică nimănui. Care-i planul?

Jay ridică floarea în dreptul ochilor, privind-o gânditor.
- Îţi vine să crezi? Buruiana asta fragilă şi surorile ei ne distrug casele şi sistemele tehnologice. Şi noi încă ne mai credem stăpâni pe planetă.
- N-am fost niciodată stăpâni. A fost însă nevoie de Sharia pentru ca unii din noi să înţeleagă asta. Doar unii.

Smulse floarea din mâna ei şi o îndesă supărat în paharul cu băutură.
- Ce-ai de gând să faci?
- Am nevoie de ajutorul tău.
- Sunt convins, altfel n-aş fi aici. Spune odată!
- Uite ce e, zise Jay după un scurt timp de gândire. Ai avut dreptate, un cip ID nu poate fi falsificat. Dar poate fi înlocuit.
- Ai înnebunit?! Vrei să mă apuc să scormonesc în creierul unor oameni, cu toată Poliţia în spate? Ai uitat că pacienţii cu probleme legale sunt luaţi imediat în evidenţe? Şi chiar dacă aş reuşi s-o fac, în câteva secunde cipul ar sesiza diferenţa de ADN şi eu aş sfârşi în cine ştie ce lagăr de muncă din cine ştie ce colţ al galaxiei! E o aberaţie!
- Nu tocmai. Într-adevăr cipul ar sesiza diferenţa, dar n-ai ţinut seama de un amănunt. Cipul se resetează în momentul în care purtătorul moare.
- Cum adică, moare? Doar nu vrei să-l omori pe Jim?!

Kurt o privea interzis. Nu mai înţelegea nimic. Ceea ce spunea ea era adevărat, dar intervalul după care un cip ID s-ar fi resetat era mult prea mare pentru ca o simulare a morţii clinice să nu afecteze şi mai mult creierul pacientului, şi aşa în echilibru destul de delicat.
- Ce-ţi spuneam eu de noroc?! Sigur că nu vreau să-l omorâm pe Jim. Dar îi putem înlocui cipul cu al unei alte persoane decedate. Dacă un alt pacient al tău ar muri în timp ce Jim e în comă... Un transplant rapid, şi la reactivare cipul ar reîncărca datele noului organism. Jim va fi oficial mort iar X îşi va reveni miraculos. Nu spuneai că organismul reacţionează haotic în urma şocurilor magnetice?!

Kurt rămase pe gânduri. Ideea era îndrăzneaţă, şi deloc imposibilă. Doar că era într-adevăr nevoie de foarte mult noroc. Trebuia ca o persoană de aceeaşi specie, sex, rasă şi vârstă cu Jim să moară în mod natural în spital în perioada imediat următoare. Şi asta cu Poliţia Federaţiei făcând inventarul bătăuşilor, drogaţilor, sinucigaşilor şi cazurilor de mal praxis din spital. Şansele erau destul de mici.
- Te bazezi prea mult pe hazard. Să zicem că avem un cadavru, că reuşesc să fac transplantul fără să observe nimeni, că poliţiei nu-i pasă prea mult de cei doi amărâţi şi clasează cazurile. Dacă un prieten, sau chiar un duşman al decedatului X îl va depista pe Jim al tău foarte fericit cu noua sa identitate? Spitalul nu are acces decât la datele medicale din ID, aşa că orice altceva ascunde mortul ar putea fi o surpriză destul de neplăcută. Eşti convinsă că vă puteţi descurca cu toate astea? Dacă – repet, DACĂ – nebunia asta s-ar putea pune în practică.

Jay ridică din umeri. La astea o să se gândească mai târziu. Deocamdată, să-l vadă sănătos şi liber.

Ciudat, se gândi Kurt. Tocmai cunoscuse pe cineva cu probleme de identitate. Pe când Jim avea nevoie de o identitate nouă ca să-şi poată continua viaţa, Tao îşi căuta vechea identitate. Poate că alţii îndepliniseră deja ceea ce lui i se părea atât de aberant, şi Tao avea o identitate de împrumut.

Scoase cartela de azil a fetei şi i-o întinse lui Jay.
- Poţi să-mi interpretezi asta?
- Ce e?
- Cartela unei paciente amnezice. A fost trucată, dar ştiu că tu poţi citi aşa ceva. N-aş vrea s-o dau pe mâna unui expert autorizat, fiindcă i-ar exila probabil şi pe ultimii prieteni pe care îi mai are. Sau chiar pe ea.
- Trebuie să mă întorc la sculele mele, şi o să-mi ia ceva timp. O să ai tu grijă de ea până atunci?

Kurt zâmbi. Da, o să aibă grijă de ea. Aşa cum o să aibă grijă şi de Jim. Iar Jay o să aibă grijă de cartela lui Tao, reconstituindu-i fiecare mişcare. De asta erau ei doi prieteni.

Îi luă mâna într-ale lui, şi ea îi răspunse cu o strângere călduroasă. Păcat că făcea parte dintr-un clan atât de exclusivist. Ar fi fost un bun camarad, un prieten pe care să te poţi baza.
- Aveţi unde sta? întrebă Kurt. Vor fi câteva razii prin cartierul unde l-au găsit pe Jim.
- Au şi fost. Dar or să uite repede şi o să ne putem întoarce. Nu ne dau prea multă importanţă.
- Ai nevoie de ceva?... În afară de noroc.
- Dacă n-o să am noroc, o să am nevoie de mult ajutor, şi bineînţeles că la tine o să cer!

Părăsind localul, Jay aruncă o privire rapidă într-un anumit colţ. Persoana respectivă era acolo, aşa cum i se spusese. Un om şters, privind absent indicaţiile unor aparate în carcase jerpelite. Era cel numit "ultima soluţie", cel care rezolva problemele delicate: angajatorul de asasini. Kurt îl observă şi el, şi o trase mai repede spre ieşire, şoptind:
- Nu e de tine. Nu te gândi doar că plăteşte bine. Pur şi simplu nu e de tine, crede-mă.

Jay îl fixă cu o privire stranie.
- S-ar putea să am mare nevoie de el. Într-o zi sau două, cineva va trebui să moară pentru ca Jim să trăiască liber. Şi poate că norocul nu va fi de partea noastră.

Kurt nu spuse nimic. Ca traficant de arme, ştia de existenţa "ultimei soluţii", furniza diverse lucruri angajaţilor săi, dar îi ocolea. Nu îi plăceau asasinii plătiţi. Un om trebuie să facă singur ceea ce are de făcut, nu să plătească un străin să-i rezolve problemele.

Jay hoinări un timp pe străzile din daCiti. Din loc în loc, pavajul era dislocat de rădăcini, iar luminile erau stinse. În jurul celor aprinse zburau fluturi de noapte. Un canal refulase, formând în jur o băltoacă urât mirositoare, şi echipele salubrităţii se străduiau să-l desfunde. Probabil undeva în adâncuri ceva vroia să arunce oamenilor în faţă propria lor mizerie. Încă o zonă care va fi în curând abandonată. Perimetrul oraşului privat, cel numit daCiti şi aflat în proprietatea câtorva clanuri puternice şi bogate, era din ce în ce mai restrâns. Când zidurile vilelor se prăbuşeau sub presiunea vegetaţiei, când insecte şi şerpi şi şoareci năpădeau spaţiul locuibil, când aparatele refuzau să mai funcţioneze fără vreun motiv aparent, când viruşi şi bacterii provocau noi şi noi boli de multe ori incurabile, oricât de puternic şi bogat ai fi fost, trebuia să pleci. În alt oraş privat sau într-o colonie exterioară. Populaţia scădea, în special cea umană. Istoria spunea că, înainte de Sharia, nu mai exista nici un colţ pe planetă care să nu fi fost controlat de oameni. Natura părea că pierduse războiul cu civilizaţia tehnologică. Iar acum... În nici două sute de ani, populaţia umană de pe Pământ scăzuse la mai puţin de o treime. Celelalte specii inteligente nu reuşeau să suplinească golul. Nu făceau decât să profite de tehnologia umană, adaptând-o la specificul lor anatomic şi aplicându-i filosofia lor. Nici ele nu prea prosperau, deşi existau mişcări care îi numeau mercenari ai Shariei şi propovăduiau excluderea lor. Lui Jay, care trăise toată viaţa într-o periferie populată de un amestec pestriţ de specii şi rase, i se părea absurd. Chanka cimpanzeul suferea din cauza Shariei la fel ca şi ea. La fel ca şi Kurt, care era alb şi bogat.

Se întunecase de-a binelea când se întoarse la Oblivion; se asigură că "ultima soluţie" era singur şi se aşeză lângă el.