Perforatorii

Părinţilor mei

Tata a fost turnător-sudor. Lucra la un mare combinat în oraş, făcea naveta cu personalul. Vecinul său de compartiment era un profesor de filozofie cam scăpătat şi beţivan. În fiecare zi, şi la dus şi la întors, se nimerea alături de el şi îi împuia capul cu prelegeri de filozofie. Tata a lucrat la combinat treizeci şi cinci de ani. Ajunsese să ştie aproape tot ce se scrisese în materie de filozofie, deşi nu citise nici o carte în viaţa lui. Gânditorii stoici, sfântul augustin, platon, nietzsche, spinoza, materialiştii ruşi, bergson. Cunoştea totul despre materie. Şi despre antimaterie.

Ajunsese la concluzia că lumea e o uriaşă pânză de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi (cu ajutorul ploii), ea se va destrăma şi noi ne vom dizolva în cosmos. Mai departe nu mai conta.

Când profesorul a murit (înecându-se cu vomă după o beţie cruntă), tata s-a lăsat de slujbă şi s-a apucat să perforeze. La început a făcut fântâni. Apoi ferestre, vizoare, hublouri, pivniţe. Când se îmbăta perfora orice. Casa noastră ajunsese un imens şvaiţer. Grinzi, pereţi, tavane, haine, mese, scaune - toate erau găurite. S-a extins la casele vecinilor şi apoi la întregul sat. A trecut la oameni. A început cu noi, cei dragi, rude, vecini, prieteni. Toţi aveam una, două, ba chiar mai multe găuri. În picioare, în mâini, în nas, în urechi, în ficat, în penis, în ovare, în vezică. Până la urmă, i-a găurit pe toţi. Arătam ca un adevărat trib şi satul şi-a schimbat numele din [Ţipaţi] în [Găuriţi]. Oricine trecea prin sat era obligatoriu găurit de tata.

Am apărut la ştiri, la emisiunea surprize peste surprize. Realizatoarea era tânără şi atrăgătoare. Avea douăzeci şi şase de ani.

Mie nu mi-a făcut decât o gaură în burtă. Pentru că eram cam slăbănog şi bolnăvicios. Mă destrămam uşor.

Lucrul acesta nu m-a afectat deloc (ca de altfel pe nimeni). Mă jucam, pescuiam. Nu aveam decât doi prieteni buni, dar îmi erau de ajuns.

Pe unul îl chema Ta, iar pe celălalt, Robert.

Ta era blond pai, timid, şters. Nu mergea la pescuit pentru că nu suferea să ne vadă "chinuind şi omorând peştişorii". El n-ar fi putut face rău nici măcar unei gâze. Era neînchipuit de blând şi sfios în legătură cu tot ce avea viaţă. Când venea totuşi cu noi, stătea întins pe spate şi privea cerul. Robert era măsliniu şi avea un penis ca un melc codobelc. De fiecare dată când ne comparam penisurile, al lui era desemnat cel mai urât, motiv pentru care şi-l ura şi încerca cu orice preţ să scape de el.

Toate verile le petreceam împreună. Pe coclauri. La baltă. Eu pescuiam. Ta se uita la cer. Robert îşi cerceta penisul, care devenea în fiecare an tot mai hidos, mai siniliu şi mai gelatinos. Vedeta TV pregătea surprize cui, oricui şi nimănui. Era tânără, atrăgătoare, avea douăzeci şi şase de ani - se ştie. Tata dădea găuri cu disperarea unui ocnaş.

A venit războiul. Robert a făcut operaţie de sex şi nu a mai fost încorporat. Eu am fost declarat inapt necombatant datorită găurii din burtă. Doctorii au ajuns la concluzia că e ulcer duodenal complicat cu perforaţie şi m-au lăsat în pace. Pe front nu au plecat decât Ta şi cu tata, care s-a oferit voluntar. A continuat să foreze prin toată lumea şi nu s-a mai întors niciodată.

Primul război a fost împotriva ruşilor. Am pierdut. Apoi am luptat cu americanii şi am câştigat. Apoi tot cu ruşii. Am pierdut. Am continuat cu belgienii, cu francezii, cu chinezii, australienii, bengalezii, beduinii, kmerii roşii, papuaşii şi guatemalezii. Cu finlandezii şi egiptenii. Cu indienii din asia, din america de sud şi de nord. Pe toţi, cum îi prindeam, îi nimiceam. Din când în când mai luptam cu ruşii. Inevitabil, pierdeam.

După primul război, Ta a pierdut o mână şi un picior, casa, familia, nevasta, doi copii şi întreaga avere, iar Robert a suferit a doua operaţie de schimbare de sex şi a redevenit bărbat. Spunea că nu îşi mai putea suporta păsărica. I se uscase ca o smochină. Ta s-a îmbătat criţă şi s-a hotărât să se înroleze din nou.

Eu, neavând ce să fac, m-am încuiat în casă şi m-am apucat să învăţ de unul singur. Am stat în casă treizeci şi cinci de ani, timp în care am studiat Dreptul, Istoria, Medicina, Ştiinţele Politice, Economia, Fizica, Biologia, Chimia şi Artele (toate).

Într-o seară mi-am dat seama că sunt îngrozitor de singur şi m-am hotărât să îmi iau o ţigară şi să (mai) citesc despre acest lucru. La chioşc am întâlnit o blondă cu o pereche de ţâţe cât două străchini cu pilaf umplute ochi. Şi ea se simţea singură, deşi mărturisea că nu citise mai mult de două cărţi toată viaţa. Făcuse mai multe operaţii de sex şi nu mai ştia ce fusese iniţial. (Dar îl cunoştea bine de tot pe Robert.)

Ne-am căsătorit chiar a doua zi.

Am continuat să mă simt singur şi m-am apucat de fumat.

Astăzi mă întâlnesc cu Ta la emisiunea surprize peste surprize. Ta e de nerecunoscut. Şi-a mai pierdut un picior şi una din urechi în normandia. În vietnam a pierdut-o pe a doua. În africa a rămas fără jumătate din gât, cap şi două treimi din piept. În luptele cu ruşii a mai lăsat bărbia, stomacul, vezica, un testicul, un plămân, prostata şi intestinul gros. În kosovo a pierdut şi cel de-al doilea testicul, penisul şi medulosuprarenala stângă. Peste tot pe unde a luptat a pierdut câte o parte componentă, dar a primit în schimb o medalie. Nici el nu-şi mai poate ţine inventarul.

N-a mai rămas din el decât o jumătate de nas şi o mână care tremură nervos din pricina emoţiilor. Are trac în faţa camerei. Nara îi freamătă. Eu am nouăzeci şi cinci de ani, sunt chel, uscat ca o scrumbie şi stau picior peste picior să nu mi se vadă gaura din burtă la televizor. Plângem amândoi, ne îmbrăţişăm. Mi se pune un nod în gât şi tac de frică să nu spun vreo gogomănie. Ta e general-major şi nu pot să-l fac de ruşine. Noroc cu vedeta TV care e veselă, frumoasă şi are tot douăzeci şi şase de ani.

Ta e grăbit, gesticulează tot timpul. A început un nou război. Cu ruşii. De data asta cred că va crăpa. Trec pe la Robert, care se reface după o nouă intervenţie pentru schimbarea sexului, şi apoi prin piaţă, după o pâine. Lapte mai am. Încerc, fără succes, să îmi aduc aminte ce am făcut în ultimii patruzeci de ani. Distrat, fumez mult, deşi asta îmi face rău la stomac. Constat cu stupoare că perforaţia mi s-a lărgit îngrozitor. Până acasă pur şi simplu dispar, fiind cuprins cu totul în această gaură, dar continui să mă plimb, să fumez şi să mă gândesc că tata a avut dreptate.


Astăzi am fost chemat la secţia 3 ca să îmi identific cadavrul.

Minunată zi, am bombănit. Lângă ceai, am citit şi am recitit citaţia pe care mi-o înmânase solemn un soldăţel tâmp şi murat de ploaie. Aiurit, semnasem de primire pentru o foaie pe care nici nu apucasem să o descifrez. Ştampile, semnături nervoase, cuvinte îngroşate - da, uite cum poţi să îi strici duminica unui om!

M-am îmbrăcat în grabă şi, sorbind încă o dată din ceai, am ieşit pe uşă copleşit de gânduri şi de griji. Nu ştiam unde vine secţia asta, dar nici nu îmi permiteam să întârzii într-o asemenea situaţie; aşa că m-am hotărât să iau un taxi, însă staţia era goală la ora aceea. Am ajuns, până la urmă, cu ajutorul unui vecin care fusese chemat şi el pentru un interogatoriu.

Acolo, o vânzoleală fără seamăn încă de la poartă. Înghesuială, umbrele peste umbrele şi nervi peste nervi. Răzbat până la grilajul de fier unde arăt ordinul de prezentare şi sunt băgat cu chiu, cu vai înăuntru. Dar până la colonelul Tănase mai e cale lungă. Iarăşi lume, coate, "vezi pe unde calci, boule!", aer greu şi coridoare întortocheate.

Sunt hotărât să rezolv cât mai repede cu putinţă această situaţie supărătoare, dar domnul colonel are planuri cu mine. Înalt, uscăţiv, cu mustaţa tăiată scurt, se mişcă puţin şi vorbeşte repede şi poruncitor.

Să mergem jos la morgă, să mă recunosc.

Dragă domnule, sunt viu!

Nu "domnule!", că sunt la birou: "domnule colonel". Am făcut armata?

Da, la pompieri. Se vede. Lipsă de disciplină, lipsă de respect.

Cadavrul de care îmi spunea tocmai a venit din australia. Mai sunt încă douăzeci, iar până mâine, când vine domnul prim-ministru, toate formalităţile trebuie încheiate. Au venit şi sicriele (toate de brad, unul şi unul), şi steagurile. Mâine vor fi salve de tun, coroane de flori şi lacrimi pentru eroii cu sau fără nume.

Îl ascult preocupat, dar obiectez imprudent. Totul e o aiureală, am fost lăsat la vatră de peste cincisprezece ani pentru o gută rebelă la piciorul drept. Nu am participat la nici un război şi, în plus, din câte ştiu, ţara noastră nu e în război cu nici o altă ţară.

În aparenţă, da. Dar sunt lucruri pe care un civil nu şi le poate nici măcar imagina.

În australia e totul bine mersi, intervin cu o nouă împotrivire naivă, superficială. Mi-a scris o mătuşă căsătorită cu un neamţ de origine română, din banat, emigraţi de multă vreme. Stau într-o suburbie din sidney...

Iarăşi prostii, de unde ştiu toate balivernele astea, de unde ştiu eu că în australia e bine mersi? Cine poate să ştie astfel de lucruri? Dacă tot sunt lăsat la vatră, de unde am habar de operaţiunile militare ale statului român?

Citesc ziarele. Ziarele mint. (Da, şi televizorul.)

Timpul trece şi eu constat neputincios că pe colonel nu îl interesează alibiurile, scuzele, justificările şi demonstraţiile, ci numai realitatea imediată. Concretul. Un tip zace, pe jumătate sfârtecat, la subsol. Ăla sunt eu şi trebuie să admit acest lucru.

Accept şi asta, cu gândul mai mult la ziua mea de duminică. Se duce dracului, dar asta nu e suficient.

De fapt, nici ei nu se prea se sinchisesc dacă sunt eu sau nu, mort sau viu. Vor să ştie unde e cealaltă jumătate a mortului şi, din moment ce s-a nimerit să fiu eu, numai eu pot să le spun.

Habar n-am, nu ştiu, n-am fost, n-am văzut.

Nu merge. Mâine e tam-tam, vin toţi grangurii din minister, televiziuni, reporteri băgăcioşi. Se pierd grade, se câştigă grade. Se scrie istorie. Lumea plânge şi vrea să ştie pentru ce plânge. Cum o să se prezinte mâine în faţa domnului ministru cu douăzeci de cadavre şi jumătate? Dacă e pe aşa, mâine zboară direct în patagonia.

Îi explic că în război e ceva firesc ca soldaţii să îşi piardă câte o parte componentă. În general - minţile.

Iarăşi sunt întrerupt, sunt pus cu uşurinţă la punct.

E o lege simplă, matematică. Haide să-i spunem, dată fiind situaţia, legea lui 21. Astăzi dispar 21 de oameni într-o explozie, la metrou, în autocar, în război, ei bine, trebuie să dispară de pe pământ 21x2 picioare, 21x2 braţe şi 21 de căpăţâni, intestine, vezici, cururi. Un fel de lege a conservării materiei, nu înţeleg prea bine. Individul poate să fie fratele meu geamăn sau nu, chinez, australian, israelian, ungur sau papuaş; atâta vreme cât a căzut măgăreaţa pe mine, trebuie să suport consecinţele. Toţi trebuie să suportăm consecinţele. (Asta e altă lege.)

Din pământ din iarbă verde, trebuie să pun la dispoziţia organelor de ordine jumătate de om în cap.

Încep să pricep ceva. (Colonelul zice că sunt băiat mişto.)

Îmi spunea că putea fi el în locul meu. El - cap de familie. Fiu-său e tot soldat, nu l-a văzut de patruzeci de ani. Îmi arată poze. Lăcrimează.

Mai vorbim. Mai trec două ore. Ajungem până la urmă jos, la morgă.

Acum ne învârtim în jurul mortului. Trebuie să recunosc şi faţă de mine că tipul acela sunt eu. Asemănarea e izbitoare, deşi e secţionat din creştet până în tălpi cu o precizie japoneză. Îmi recunosc şi plămânul stâng cu bronhia dilatată din naştere, exact cum îmi arătase doctorul pe radiografie. Plămânul e cam urât, cam negricios din cauza fumatului probabil, şi asta mă face să mă ruşinez. Încerc să-l acopăr discret cu cearşaful la loc, dar colonelul îmi spune să nu-mi fac griji, a văzut altele şi mai şi...

E colosal colonelul! Mă cucereşte de-a binelea şi nici nu îmi dau seama cum. Are ceva, un stil cu care te învăluie, siguranţă, fler. Te ia, te duce şi te-aduce, te şi susţine când trebuie, dar îşi urmăreşte firul pas cu pas. Metodic. Perseverent, hiperperseverent.

Uite că şi soluţia salvatoare vine tot de la el. Să mă taie pe mine în două şi să lipească jumătatea stângă la mort. Cu o sutură minuţioasă, nici nu se cunoaşte. Nici eu nu păţesc cine ştie ce. Sunt tehnici noi, medicina a făcut salturi spectaculoase. Mă uit la discovery? Nu prea. Păcat, e o tehnică nouă, cu laser în dublu fascicul. Durează zece minute şi nici nu simt nimic. Mă codesc puţin, dar colonelul nici nu vrea să audă aşa ceva. La dracu', sunt bărbat! Nici faptul că nu am la mine carnetul de asigurat nu îl opreşte să îşi urmeze planul.

Operaţia decurge într-adevăr fără complicaţii, într-un pavilion alăturat, şi când doctorul îmi spune că deja pot să plec acasă, nu-mi vine să-mi cred urechilor. E teribil colonelul, iar a avut dreptate!

Ne strângem mâinile şi mă conduce până la poartă. Mă acomodez cam greu cu mine, aşa, dar trebuie să admit că sunt şi lucruri grele în viaţă.

Îmbărbătat de colonel, ies pe poartă şi mă pregătesc să dau ochii cu nevastă-mea acasă. S-a făcut târziu şi nu ştiu ce-o s-o apuce când m-o vedea în halul ăsta. Cred că iar am făcut-o de oaie.

Clara (ma non troppo)

Nu ştiu, zău, cum s-a putut întâmpla aşa ceva.

Nu ştiu. Fiica frumosului colonel era şi ea foarte frumoasă.

Se făcuseră pentru ea foarte multe drumuri, foarte multe magistrale, foarte multe turnuri, mulţi zgârie-nori, multe parcuri, multe stadioane. Se înălţaseră multe ziduri, multe de necuprins, şi pentru asta se născuseră milioane de cărămizi şi, din păcate, vai, da, tot atâţia oameni muriseră în chinurile facerii.

Dar ea nu ştia sau nu vroia să ştie. Uneori părea că îşi mai aminteşte ceva. Şi ea zâmbea uneori. Ea se freca de pereţi cu pântecul sfârşit, se cutremura şi noi fugeam îngroziţi în pivniţe când fata colonelului îşi mai amintea că e frumoasă, nespus de frumoasă şi poate chiar se şi depăşea când se privea în oglindă şi îşi şoptea languros te iubesc.

În timp ce ne zgâlţâia, în beciuri, sub mese, sub catul uşii, tremuram ca varga, îngrămădiţi, claie peste grămadă şi ne rugam aiurea, promiţând verzi şi uscate şi, în general, că vom mai trăi dacă vom putea. S-a întâmplat tot mai rar. În '77, în '86, în '90 am apucat şi eu.

Colonelul ne privea atunci palid, transpirând. Uscăţiv cum era, îşi potrivea o ţigară în colţul gurii şi nu puteam vedea nimic în ochii săi. Dar el ne privea până în măduvă, în carina traheii, în grosimea splinei care se zvârcolea şi ţipa: "Nu te uita, nu te uita". Sau poate nu ne privea deloc. Eram deja mari şi ştiam că lumea e şi ea mare şi nu o să ne mai putem uita înapoi şi nici ea n-o să se mai uite şi nici n-o să dea nici un ban pentru noi şi nici noi n-o să ne mai gândim că ea are de fapt dreptate.

Sub imperiul fricii, pe moment, ne gândeam să-i zicem colonelului că ar fi mai bine totuşi dacă ar da fuga până la ea şi i-ar spune să se mai liniştească, să fie mai blândă, să ne mai lase să răsuflăm, că doar avea şi el un cuvânt în toată chestia asta, nu? Dar nimeni nu îndrăznea să deschidă gura.

Închideam ochii şi ne-o închipuiam goală, ca să ne convingem, o dată în plus, că merita să îi acceptăm orice năzbâtie, orice nebunie; o treceam pe sub pleoape imaginea ei ca un filigran şi ne gândeam că era al naibii de frumoasă, chiar şi-aşa smucită şi nărăvaşă, mai ceva ca o herghelie de iepe tinere.

După ce se mai sătura şi se mai potolea, ieşeam la lumină, ferindu-ne privirile de razele soarelui, ne scuturam de praf, ne număram, strângeam cioburile, molozul şi tencuiala căzute, îndreptam crăpăturile din ziduri, curăţam peste tot. Făceam mai multă treabă în ziua aceea.

Şi tot nu ştiu cum. Tot nu pot să înţeleg de ce. De ce ea se cutremura tot mai rar. De ce nu mai vroia să fie ea şi să fie minunată.

Dar într-o zi s-a hotărât. Fără să spună nimic, şi-a încreţit fruntea şi şi-a adus puţin umerii. Bănuiam că se preface, că e o glumă. Dar ea nu s-a lăsat. A continuat să se usuce, să se deşire, să se mişte tot mai rar şi mai calculat.

Se retrăgea. I se făcea frig, tot mai des; primăvara şi vara şi chiar un pic din toamnă, dacă era vremea plăcută, stătea pe balcon, în fotoliu, cu o cană de ceai cald în mână şi privea absent zarea, ca şi cum n-ar mai fi fost nici o legătură între ele.

Îşi amintea. Povestea mai mult, mai decolorat, de obicei lucruri de când era mică şi de când copiii ei erau mici şi frumoşi şi năzdrăvani, deşi ea nu născuse niciodată, fiind fiică de colonel şi având o educaţie aleasă.

Noi eram mai mereu ocupaţi, agitaţi; neraşi, slabi ca vai de noi, căram druguri uriaşe pe umeri, dar nu ni se păreau deloc aşa, fiindcă îi construiam o nouă lume, încă o lume, cu fier şi beton, şi nu ne puteam abţine să nu o mai alintăm golăneşte cu câte o fluierătură când o zăream, prin gard, aplecată, sărutându-şi zambilele. Iar ea îşi amintea de gândul ei şi, numai de-a naibii, se concentra şi reuşea, nu ştiu cum, să îşi zbârcească pielea de pe coapse, de pe gât şi de pe braţe, foarte, foarte tare. Parcă în ciudă, ne biciuia cu mirosul ei când îi treceam pe sub balcon, dar degeaba - nu puteam să nu mă gândesc că şi mie mi se întâmpla să miros aşa, mai ales când mă afundam până la glezne în groapa bunicului sau a străbunicului meu care, printr-un dat firesc, deveniseră unul şi acelaşi.

Şi iarăşi mă gândesc la ea, şi iarăşi nu pot să înţeleg cum a putut să ne facă una ca asta. Şi tot nu ştiu de ce când urcam până la ea, şi ea se încăpăţâna să fie tot mai scofâlcită şi mai galbenă şi mai uitucă şi mai bolnavă, mi se părea că aud slab, peste tot împrejurul ei, un tulburător, ti prego, lasciami...

Eram însă convins că citisem asta într-o carte.

Şi tot nu înţeleg de ce vroia să se acopere după masa cu o pătură de lână pe picioare şi să moţăie, să se trezească din când în când şi să nu mai ştie cine sunt.

Se îndepărta încet, încet, ştearsă.

Pe atunci, noi încercam să îi exterminăm pe boşimani, de care colonelul se săturase până peste cap pentru că băteau toată ziua şi noaptea în tobe, şi africa răsuna ca un difuzor stricat şi lumea civilizată îşi pierduse, cu desăvârşire, somnul.

Eu eram în permisie. Foarte bolnav, foarte tânăr din nou, foarte încrezător şi un pic fermecător. Profitam de campania prelungită şi fără sorţi de izbândă şi mă strecuram în casa ei veche, sprijinită între castani. Mă aşezam pe covorul moale, lângă ea, îi priveam capul ofilit, respiraţia ei sfârşită care mângâia toţi pereţii de care se frecase pe vremuri şi de care mă frecasem şi eu, bineînţeles, gândindu-mă la ea şi la ce făcuse ea.

Îi repetam "eşti frumoasă, eşti frumoasă" şi mă gândeam că în momentul acela aş fi putut fi foarte erect dacă nu mi-aş fi impus să nu şi să mă port cu ea ca un frate.

Se trezea atunci, îşi desfăcea picioarele de sub capot, le privea şi îmi spunea: "Uită-te la ele, priveşte-le, tu ştii câte mâini de poet le-au mângâiat? Câte frunţi au adormit aici, în umbra lor? Tu ştii câţi iubiţi m-au iubit şi le-au iubit? Şi tu ştii ce va spune istoria despre pulpele mele? Că m-au iubit. Că le-au mângâiat, că le-au avut, că şi-au pus carnea lor de cireaşă peste ele, în sus, în jos, mereu în sus şi în jos. Şi nu oboseau niciodată. Niciodată. Asta va scrie în manualul de istorie. Tu ştii?"

Dar eu nu ştiam, nu îi spuneam nimic, plângeam, le sărutam, mă căţăram până sus pe coapse şi îmi plimbam limba peste picioarele ei de argilă, zbârcite şi îngrozitor de frumoase. Şi simţeam că trebuie să o am acum, acum când era mai frumoasă ca niciodată. Acum când era atunci, când mângâierile lor, sutelor, zecilor se uscaseră şi lăsau pojghiţe de hoituri, de păreri şi de vis. Atunci când avea în ea tot suflul trecutului, al versurilor minunate şi al muzicii, toată amintirea aşternuturilor şi a dimineţilor neostenite şi a răsuflărilor trecute şi a transpiraţiei şi a amanţilor, a poeţilor, a violoniştilor şi a tuturor celorlalţi artişti bolnavi şi îndrăgostiţi şi uitaţi. Şi uitam şi plângeam şi îi strângeam pieptul în unghii şi o căram în braţe hohotind pe pereţi, pe pian, o izbeam cu toată răsuflarea ei slabă şi tremurătoare de clape.

Ştiam atunci că împlinesc. Că o aveam. Că eram.

Între gâtuieli stinse şi hârâitoare o aveam în galopul dusului, al trecerii ei. Al trecerii mele. Atunci ştiam că sunt tânăr, bătrân, frumos, minunat, minunat.

Când am ieşit, încă mai răsunam în camera ei cu ziduri înalte, în ulei, gherghine uscate, nasturi de os şi colţuri reci, neatinse.

În depărtare, bubuiau tunurile de pe potemkin. Eram tineri, minunaţi, făceam revoluţie şi urlam cocoţaţi pe catargul imperiului.

Şi o iubeam, o iubeam, o iubeam.

Şi ea plângea în spatele geamului şi îmi spunea că n-a iubit pe nimeni ca pe mine, ca pe el, ca pe noi toţi.

Ea îşi lipea fruntea şi vârful degetelor pe geam.

O mică mână care se pierdea, fără să ştie, în frig.

Aş fi fluturat o batistă, fularul. Orice. Braţele mele îşi duceau visele lor de funingine.
Se făcea târziu, se făcuse deja târziu, prea târziu, mi se părea.