Amante şi regine. Puterea femeilor

Benedetta Craveri predă literatură franceză la Universitatea de studii Suor Orsola Benincasa din Napoli. A scris Madame du Deffand e il suo mondo, 1982, Şi La civilta della conversazione, 2001, care a ajuns, în 2004, la cea de-a patra ediţie, fiind tradusă în principalele limbi europene. Amante şi regine. Puterea femeilor a cunoscut de asemenea, doar în intervalul august-octombrie 2005, trei ediţii.






În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile, considerând că "ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice". Bazându-se pe o dublă moştenire culturală - cea greco-romană şi cea iudeo-creştină - marele teoretician al suveranităţii statului absolutist modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.

Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin drastic.

Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.

Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.

Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care conceptul de "res publica" l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale - iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura feminină. Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală - dar reprezenta oricum o enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana.

În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă).

În interpretare literală, "incapacitatea feminină" însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte - testamente, donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor.

Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva aceste virtuţi.

Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul? Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror victime erau.

Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui Montaigne, în Grief des dames: "Fericit eşti, Cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place".

În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept model virtuţile încarnate de Fecioara Maria - puritatea, blândeţea, caritatea - să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.

În Franţa secolului al XVI-lea, înrăutăţirea condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de tratatul De claribus mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte.

Dar adevărata noutate a acestei "renaşteri" feminine o constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar "nimic, în discursul lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»". Şi invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Trésor de la cité des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al XVI-lea - să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet, Louise Labé, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay - avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.

Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată de ocaziile potrivite.

De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al XI-lea, sora mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în 1521, Învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui Navarrei, "perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în Sfânta Scriptură". Prima poetă franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.

Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie - dar aceasta privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.

Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi femeilor acelaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.

Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois - Filip al VI-lea - descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul. Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină. (Încă de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui principe străin.)

Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în primul rând acela al "imbecilităţii de judecată" a sexului slab.

Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât de relevant de femei - fiice, surori, soţii, mame, amante - n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria Stuart purta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă. Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară.

Luiza de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, Heptameronul.

Fiica Margueritei, Jeanne d'Albret, regină a Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.

În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d'Etampes şi Diane de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle d'Estrées şi Henriette d'Entragues, destinatare privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.

Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor, pasiunea simţurilor. Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria - niciuna dintre ele nu se îndoieşte - rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti - şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.

Acestei puteri sui generis, care ştie să transforme slăbiciunea în forţă şi să facă din condiţia de inferioritate o carte câştigătoare, îmi propun să-i spun povestea: mărturie a curajului, a inteligenţei, a inventivităţii care le-au caracterizat în mod constant pe femeile franceze ale Vechiului Regim.



În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui Francisc I, ducele de Orléans. Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era totuşi vorba despre o mésalliance: fata era doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice motivaţii politice. Pentru Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză avea să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. În vreme ce lui Francisc I înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Pontiful îşi conduse personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie; Caterina îşi făcu intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi cu totul inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe; urma apoi Caterina, înconjurată de o mulţime de doamne şi de gentilomi călare. Şaisprezece zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast şi seara, la capătul unui banchet oferit de papă celor două curţi reunite, tinerii căsătoriţi au fost conduşi în camera nupţială de regina Eleonora şi de doamnele ei. Henric şi Caterina aveau aceeaşi vârstă, nu ştiau nimic unul despre celălalt, dar ştiau ce se aştepta de la ei şi trebuiră să susţină în mod public proba. Urmărindu-le îmbrăţişările prin draperiile întredeschise ale patului conjugal, Francisc a putut să constate că amândoi mirii "se dovediseră vioi", iar a doua zi dimineaţa, foarte devreme, însuşi Clement al VII-lea îi vizită şi le inspectă patul. De prisos să spunem că în acele vremuri sentimentul de pudoare era mult diferit de al nostru, iar noţiunea de intimitate nu-şi făcuse încă intrarea în simţul comun. Dar dacă şi regele, şi pontiful fuseseră atât de interesaţi să verifice finalul fericit al primei nopţi a celor doi soţi încă adolescenţi, gestul se explica prin faptul că deplina consumare a căsătoriei era necesară pentru pecetluirea definitivă a angajamentelor reciproce, la care amândoi ajunseseră după lungi tratative. Aceasta îi dădea lui Clement al VII-lea garanţia că, oricum ar fi evoluat situaţia politică, Caterina devenise, cu titlu deplin, soţia lui Henric şi nu mai risca să fie trimisă înapoi în Italia; iar Francisc I îşi vedea legitimate ambiţiile de dincolo de Alpi şi putea să proclame cu voce tare drepturile pe care al doilea născut al său le dobândise, în calitate de soţ al Caterinei, asupra ducatului de Urbino. După mai puţin de un an, însă, moartea subită a lui Clement al VII-lea spulberă promisiunile pe care acesta le garantase şi lui Francisc I nu-i rămase decât să constate în ce măsură căsătoria cu "mica ducesă" devenise o afacere foarte proastă.

Viaţa care o aştepta pe Caterina la curtea Franţei se anunţa, aşadar, a nu fi deloc uşoară, dar tânăra florentină fusese deja călită de o copilărie plină de drame. Orfană încă de la naştere de amândoi părinţii, unică moştenitoare legitimă a unui mare patrimoniu, ţinută ostatică şi ameninţată cu moartea în timpul răscoalei populare din Florenţa, care se desfăşurase până în august 1530, fata crescuse în interiorul unui clan familial sfâşiat de intrigi, interese, ambiţii contradictorii, în aşteptarea momentului de a sluji drept pion matrimonial pe complicata tablă de şah a politicii italiene.

În noua sa ţară, Caterina trebui înainte de toate să renunţe la singura certitudine care o însoţise până atunci, aceea de a aparţine unei dinastii care nu se temea de comparaţii: era "doar" o Medici - şi când, la trei ani de la căsătorie, moartea neaşteptată a Delfinului făcu din Henric moştenitorul tronului Franţei, disparitatea de condiţie dintre cei doi soţi apăru drept şi mai scandaloasă.

Inteligentă, voluntară şi obişnuită să conteze doar pe resursele ei, Caterina făcu totul pentru a-şi îmbunătăţi situaţia şi a câştiga bunăvoinţa noii familii, adaptându-se rapid obiceiurilor de curte, învăţând o franceză impecabilă, arătându-se veselă, maleabilă, afectuoasă, modestă, ascultătoare. Reuşi imediat să stabilească raporturi de înţelegere cu celelalte doamne din familie: cu pioasa, gentila şi puţin iubita regină Eleonora, cu Marguerite de Navarra, sora regelui, cu cumnata, Marguerite de Franţa, menită căsătoriei cu ducele de Savoia. În acelaşi timp, ştiu - fapt mult mai dificil şi mai angajant - să intre în graţiile socrului.

La sosirea Caterinei în Franţa, Francisc I, pe atunci de-abia trecut de patruzeci de ani, trecea, în ciuda dramaticelor lui eşecuri, drept cel mai minunat monarh al Europei, iar domnia sa avea să mai dureze încă treisprezece ani. Cucerit de ataşamentul pe care i-l arăta nora, suveranul îi îndeplini rugăminţile, îngăduindu-i să facă parte din micul lui cerc de favoriţi, "mica bandă" care-l urma peste tot. Pentru a putea fi alături de el chiar şi în timpul vânătorilor - sportul regal prin excelenţă - Caterina inventă până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară şi cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel stilul "amazoană". De altfel, Francisc I, admirator entuziast al artei italiene şi constructor neobosit de splendide palate, nu putea să nu aprecieze cultura şi simţul artistic al nurorii, care-şi formase gustul la Florenţa şi la curtea pontificală, în contact direct cu marile colecţii medicee şi cu capodoperele păstrate la Vatican.

Adevărul e că "mica ducesă" nu reuşea să-i dea soţului ei un fiu: "Serenissima Delfină poate fi caracterizată ca foarte bine alcătuită, dar în ceea ce priveşte calităţile trupului de femeie născătoare de copii, nu numai că nu le are încă, dar mă îndoiesc că le va avea vreodată, deşi nu încetează să ia pe gură toate acele leacuri care pot s-o ajute la procreare, şi de aceea se află în mare primejdie să se îmbolnăvească încă mai rău", scria în acei ani Matteo Dandolo, ambasador al Serenissimei Republici Veneţiene. "Este iubită şi mângâiată de Delfin, soţul ei, în chipul cel mai bun; şi majestatea sa o iubeşte, şi e iubită deopotrivă de întreaga curte şi de tot poporul, încât nu cred că s-ar găsi cineva care să nu dea sânge pentru a o face să aibă un copil". Nu toate afirmaţiile diplomatului trebuie însă luate ad literam: sterilitatea nu era singura problemă a Caterinei, care suferea în tăcere pentru că nu reuşise să se facă iubită de un soţ pe care ea, în schimb, îl iubea cu pasiune. Adolescentul timid şi întunecat căruia îi fusese dată de soţie nu era lipsit de consideraţie pentru ea, dar îşi dăruise de multă vreme inima unei femei de neatins, al cărei cult îl celebra în mod public. Dar pentru aceasta trebuie să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la epoca în care Caterina nu părăsise încă Italia.