Numele ei era Viaţă

Citiţi un interviu cu autoarea acestei cărţi.


Primul lucru pe care trebuie să îl facă în America este să-şi dea jos pantalonii. Asta ca să fie clar. Îi e dat să-şi arate bijuteriile atârnânde şi pântecele încă neted ca un trandafir în faţa a zeci de judecători aşezaţi în spatele unui birou. El gol, în picioare, amărât şi jignit, ei îmbrăcaţi, aşezaţi şi amuzaţi. El cu lacrimile adunate într-o clipire de pleoapă, ei care îşi ascund un surâs jenat, tuşesc şi aşteaptă. Ruşinea e iniţial de o sută de ori mai mare, pentru că poartă o pereche de pantaloni de-ai tatălui, uriaşi, vechi, uzaţi şi atât de urâţi, că nici un popă nu i-ar purta. Problema e că cei zece dolari necesari ca să poată debarca mama i-a cusut chiar în chiloţi, ca să nu i-i fure careva noaptea, în dormitorul de pe vas. În dormitoarele acelea - se ştie prea bine -, în cele douăsprezece nopţi interminabile de călătorie, dispare orice - de la economii la brânză, de la căpăţâni de usturoi la feciorie - şi nu se mai găseşte nimic. Într-adevăr, dolarii n-au fost furaţi, dar Diamante s-a ruşinat să le mărturisească funcţionarilor de pe Insulă că-i ţine în chiloţi şi i-a venit ideea genială să spună că nu-i are. Rezultatul excesivei sale pudori a fost că i-au făcut o cruce pe spate şi l-au respins la coadă, ca să fie repatriat cu primul vas. Aşa c-a făcut călătoria degeaba, tatăl său Antonio şi misteriosul unchi Agnello au irosit o grămadă de bani, iar Vita - care deja a trecut dincolo - o să se trezească singură în New York şi numai Dumnezeu ştie ce-o să i se-ntâmple.

În spatele ferestrei, oraşul tremură în oglinda apei - turnurile mângâie norii, mii de ferestre strălucesc în soare. Imaginea acelui oraş ieşind din ape drept spre cer îi va rămâne pentru totdeauna întipărită în minte: atât de aproape, şi totuşi imposibil de atins. În faţa catastrofei, în faţa unui eşec atât de jalnic, Diamante nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plâns, şoptindu-i interpretului ruşinoasa ascunzătoare a dolarilor. Într-o clipită, se trezeşte, îmbujorat, cu nădragii în vine, cu chiloţii-n vânt, ca să poată descoase buzunarul interior şi cu podoaba lui secretă în mână, neştiind ce altceva ar putea face cu ea. Aşa intră Diamante în America: gol, cu cocoşelul zgribulit, care îşi înalţă capul cu mândrie pe măsură ce el înaintează, ţopăind ca să nu se împiedice, spre comisie, căreia îi flutură pe sub nas bancnota decolorată, îmbibată de mirosul nopţilor sale chinuitoare. A intrat. Şi-a şters deja din minte ruşinea şi umilirea. L-au despuiat? I-au dat jos nădragii? Cu atât mai bine. De fapt, încă înainte să facă primul pas pe pământ american, a înţeles că aici deţine doar două averi, a căror existenţă şi utilitate le ignorase până la ora aceea: sexul şi mâna care îl ţine.

Un zgomot surd şi îndepărtat - probabil roţile unei căruţe ce răsună pe caldarâm - îl aruncă brusc în întunericul puturos. Instinctiv, îşi întinde mâna pe patul de campanie şi pipăie perna, ca să simtă părul fratelui său. Dar, ciudat, n-are pernă: capul se odihneşte direct pe salteaua aspră şi noduroasă. Diamante se ridică în fund. Se uită pe fereastră, dar nu vede umbra lunii. Nu vede nimic, pentru că fereastra nu mai e la locul ei dintotdeauna. S-a trezit într-o cameră oarbă, o cămăruţă plină cu boarfe ce aduce mai degrabă a depozit de telal. O cameră necunoscută. Pe podea, de sub patul din faţa lui, se iţeşte un şir sinistru de bocanci bărbăteşti. N-ar şti să spună ai cui sunt şi nici pe unde umblă acum proprietarii lor. Încet-încet, pe măsură ce îl năpădeşte o foame de nestăvilit, începe să înţeleagă că nu se află acasă. Vocea răguşită de om beat care se aude de dincolo de perdea nu e a tatei. Şi nici duhoarea care îi taie respiraţia nu-i a lui. Tata miroase a piatră, a var şi a sudoare. Acela însă e miros de pantofi, amestecat cu vin şi urină stătută. Uşi trântite, paşi, un râgâit zgomotos care face să tremure pereţii, la un moment dat perdeaua care desparte cămăruţa de restul camerei e dată-n lături. Îl izbeşte o pală de aer puturos, urmată de o explozie de râsete şi de o geană de lumină. Diamante închide ochii şi cade la loc pe saltea. Totul e limpede acum. A visat din nou scena despuierii în faţa comisiei, petrecută cu numai două zile în urmă, dar care se produce iar şi iar şi o s-o viseze cât o trăi. Asta e a doua lui noapte americană. L-au adus în Prince Street. Casa e întunecată, dărăpănată, coşcovită şi parcă stă să cadă dintr-o clipă într-alta. Apartamentul, unul dintre multele din bloc, în capătul scărilor, la ultimul etaj, e al unchiului Agnello. Asta-i America.

Un bărbat intră în cămăruţă, apoi altul, încă unul şi încă unul, până când le pierde numărul. Careva se lungeşte pe patul de campanie de lângă al său, altul pe patul pliant care scârţâie. Hârşâit de mobilă mutată, suspine. Lume care se dezbracă, miros de transpiraţie. Una, două, zece voci bărbăteşti repezite, una peste alta. Vocile sunt ale unei bande de hăcuitori fără scrupule şi însetaţi de sânge. Vorbesc - în dialecte diferite, uneori de neînţeles - despre scandaluri, ciomăgeli, două bătrâne pe care Agnello trebuie să le livreze nu ştiu cui, altfel îi taie nasul şi i-l vâră-n fund, aşa chiar că o să fie cu nasul pe sus, zgârie-brânză îmbogăţit şi rupt în tur. Vorbesc despre poliţiştii care au găsit o puştoaică de nouă ani. Diamante nici măcar nu cutează să respire. Cineva trage o înjurătură şi le porunceşte celorlalţi să-şi ţină fleanca, dar nimeni nu-l ascultă. Vocile se precipită, vorbesc despre păpuşica lui Agnello, adică despre Vita - care acuşa are doar nouă ani, dar deja se vede ce frumoasă o să fie când o-nflori. Smulg pătura din mâna lui Diamante. Chiar dacă nu poate să-i vadă - pentru că îşi ţine pleoapele strânse, prefăcându-se cu încăpăţânare că doarme -, ştie că în clipa asta toţi se uită la el. Şi ăsta cine mai e?

Trezeşte pofte, câteva mâini îl pipăie şi, după ce l-au căutat de portofel, se retrag dezamăgite. Diamante doarme în chiloţi - aceleaşi albituri jerpelite de alaltăieri - pentru că nu i-a mai rămas nimic altceva. I-au furat tot. Vocile reiau discuţia despre cele două mii de dolari, asasini şi şantaje. Diamante tremură ca varga. Pătura îl înţeapă la nas, îi vine să strănute. Perdeaua se ridică din nou. Mai intră cineva, care se aşază chiar pe salteaua băiatului. "Noapte bună", se aude o voce adormită, "băgaţi-vă-n pat şi nu mai trăncăniţi atâta, că io tre' să mă culc. Mâine mă scol devreme".

Deodată, ceva cald îl atinge pe Diamante pe obraz. E un picior. Ultimul sosit s-a aşezat în patul lui. Piciorul pute. Diamante lasă să îl zgârie pe faţă o unghie ascuţită şi tare ca o copită de cal. Îi e teamă că, dacă reacţionează, necunoscutul o să-i taie nasul şi-o să i-l bage în fund. Posesorul piciorului se întinde pe saltea, dar se loveşte de corpul băiatului ca de un obstacol neprevăzut. "Şi asta ce mama dracului mai e?", izbucneşte. Un cadouaş pentru tine, măcar aşa să mai dormi şi tu cu cineva, că ultima dată când ţi s-a întâmplat asta erai încă în desaga maică-tii. Cel cu piciorul înjură printre dinţi, împinge şi presează, doar-doar o să se mişte Diamante. Şi aşa, împingând şi presând, îl lipeşte de perete. Dacă n-ar fi peretele, Diamante ar cădea din pat. În sfârşit mulţumit, cel cu piciorul se aşază comod. Dar celorlalţi nici prin cap nu le trece să adoarmă. Sunt agitaţi. Cineva şi-a aprins o ţigară şi acum îl loveşte în valuri un miros pestilenţial de mahorcă. Nu e aer. Nu e nimic. Întunericul pluteşte asupra lui ca o ameninţare. Vocile fără trup răsună din ce în ce mai înspăimântător. O întreagă lume necunoscută năvăleşte spre el în inima nopţii, iar el, total lipsit de apărare, se lasă agresat de şoapte, de umbre şi de beznă.

Dar frica întrece orice limită când, în timp ce el stă cu faţa strivită de perete, turtit ca un cearşaf, pungaşii se apucă să povestească despre bucata de băiat găsită în şantierul de la metrou. O bucată de băiat nu pentru că era arătos, dimpotrivă, era doar un ţânc de vreo doisprezece ani - o bucată pentru că doar capul şi corpul mai rămăseseră din el. Limbă nu mai avea şi, pe deasupra, îi lipsea şi podoaba.

Dormiţi, ce mama mă-sii - pufneşte cel cu piciorul. Ia vezi-ţi de treabă. Şşt, gata. Şi iar sânge, hăcuiri şi mutilări. Până când, încet-încet, poveştile se răresc, cadavrul de pe şantier lasă locul unor elogii înflăcărate aduse balcoanelor unei oarecare Lena, discuţia despre ortografia cuvântului "plăteşte" - "PLĂTESHTE SAU MORI", aşa scria în scrisoare - se îmbină cu cea despre bancnotele de o sută de dolari - câte-i trebe pân' la două mii? -, cu o dezbatere despre tehnica de a ascuţi lama cuţitului cu nasul vârât în fund, până când, între o frază şi alta, se prelungeşte liniştea. Într-o jumătate de oră, fantomele puse pe harţă din cameră se prăbuşesc într-un somn adânc. Cineva începe să sforăie, primeşte un papuc în falcă şi amuţeşte. Şi zgomotele de pe stradă se aud acum parcă în surdină, îndepărtate. Dar Diamante nu reuşeşte să adoarmă. Tremură. Se gândeşte la un cap fără limbă, abandonat pe un şantier. Se gândeşte la piciorul care-i striveşte faţa. La zece pungaşi fără chip care vor să-l ucidă pe unchiul Agnello. Sau poate că vor să-l omoare pe el, care-i doar cât un miez de nucă şi nu sperie pe nimeni. E drept că e doar cât un miez de nucă, din păcate; chiar dacă în noiembrie o să împlinească doisprezece ani, e încă mărunţel ca un copil. Şi totuşi, nu e un copil şi nici n-a fost vreodată - ba chiar, în faţa comisiei, a înţeles că de-acum e bărbat în toată firea.

Rămâne treaz, nici măcar nu se răsuceşte pe salteaua noduroasă, stă nemişcat în aerul jilav şi stătut. Când de după perdea se iveşte prima geană de lumină a dimineţii, sare peste cel cu piciorul, drept pe podea. Calcă peste o cutie de sardele deschisă şi se taie într-o margine ascuţită de metal. Îşi înăbuşă un urlet de durere şi se apleacă să-i studieze pe cei adormiţi. Au nişte feţe deloc liniştitoare, mustăţi dese şi negre, păr unsuros, mâini cât lopeţile. Dacă i-ar întâlni pe stradă, la lumina soarelui, i-ar fi frică de ei, exact ca azi-noapte. Dar nu şi cel cu piciorul. Are o pereche de mustăţi pricăjite, ca o periuţă de dinţi. E înalt, uscăţiv ca un sparanghel. Aproape că nu-l recunoaşte, dar parcă e totuşi vărul lui, Geremia. A plecat anul trecut.

Casa din Prince Street e înţesată de cratiţe, ulcioare, hârdaie, saci de făină, butoaie şi cufere. Diamante merge pe pipăite printre cuşti de lemn în care cotcodăcesc trei găini dolofane şi ligheanul în care stă să se ofilească un busuioc, până când mai să pice-n nas împiedicându-se de statuia de ghips a Milostivei Fecioare, patroana satului Minturno. E ciobită toată. Se vede că şi alţii au dat peste ea şi au fost mai puţin norocoşi decât el. Face slalom printre maiouri, cearşafuri şi şosete umede atârnate pe sârme prost întinse, care brăzdează camera în două şi îl lovesc peste faţă. Se-mpiedică şi de un pat de două persoane, aşezat în spatele unui paravan, într-un loc ce aduce a bucătărie, şi rămâne înţepenit pentru că alături de capul unsuros al lui Agnello se iţeşte pe pernă o ceafă palidă de femeie, braţul şi - imagine nemaivăzută, care îi taie respiraţia - un picior gol, trântit languros peste cearşaf, în speranţa de a găsi un pic de răcoare. Diamante nu ştie dacă ea e femeia aia. Oricum, un lucru e cert: căpăţâna unsuroasă e chiar a unchiului Agnello. Care e însurat cu Dionisia Jelbara. Dar Jelbara a rămas în Italia, l-a petrecut şi ea la gară, alături de mamă-sa. Plângeau amândouă. El nu plângea. Se apropie de necunoscută curios, molfăind un pesmet. N-ar fi vrut să facă nici un zgomot, dar a tras fără să-şi dea seama un şut în colivie şi găinile au început care mai de care să se zburătăcească. Necunoscuta are părul de culoarea mierii şi ochii de culoarea oţetului. Când îşi dă seama că, dacă poate să-i vadă culoarea ochilor, înseamnă că femeia e trează şi se uită la el, Diamante se trage brusc înapoi, dă peste colivie şi cade cât e de lung.

Casa din Prince Street Agnello a închiriat-o de la banchist ca să se refacă financiar după ce a cumpărat aprozarul şi, cum a avut întotdeauna o nevoie acută de bani, a transformat-o într-un fel de pensiune. Mustăcioşii de mai devreme, chiar dacă par nişte răufăcători şi poate chiar sunt, de fapt, sunt chiriaşii lui. Chiriaşii sau bordanţii, cum se spune pe aici, plătesc patul, serviciul şi mesele. Şi Diamante va trebui să plătească. Unchiul Agnello nu face reduceri. A fost dintotdeauna zgârcit pentru că e bogat. Sau bogat pentru că e zgârcit. Din zgârcenie a înghesuit în cămăruţele acelea cât de multe suflete au putut să încapă. A pus paturi pliante în colţuri, în faţa sobelor, după fiecare perdea, lângă fiecare cufăr. Diamante numără paisprezece bărbaţi şi pe femeia cu piciorul gol. Dar el caută o altă femeie. Sau, mai bine zis, o fată: pe Vita.

Mâna Vitei - umedă, lipicioasă de zahăr, strânsă într-a lui - e singurul lucru pe care Diamante şi-l va aminti din momentul în care feribotul a acostat la pontonul de la Battery Park. Toţi ceilalţi povesteau despre emoţia puternică la vederea clădirilor imense din Manhattan, cenuşii de fum, despre miile de ferestre în care se reflectă lumina în flash-uri intermitente, ca şi cum ar repeta un semnal misterios. Vălătuci de fum încununează turnurile, acoperindu-le siluetele, transformându-le într-o viziune imaterială, într-o nălucă. Povestesc despre coşurile vapoarelor ancorate la docuri, despre fanioane, despre firmele care anunţau birouri, bănci şi agenţii, despre o mulţime incredibilă adunată în port. Dar Diamante e prea mic de statură ca să vadă din tărâmul făgăduinţei altceva decât dosuri peticite şi umeri costelivi. Îşi îndeasă şapca pe cap - o şapcă cu borul rigid, prea mare pentru capul lui, aşa că îi alunecă pe urechi - şi sare o dată pe călcâie ca să-şi aşeze mai bine pe umăr sacul. Care, de fapt, nu e decât o faţă de pernă în dungi - perna lui - şi conţine tot bagajul său. Bocancii legaţi prea strâns îl jenează. Strânge mâna Vitei într-a sa, de teamă că o lovitură, un ghiont sau numai inerţia mulţimii o să-i despartă unul de altul. "Să nu-mi dai drumul", îi porunceşte, "pentru nimic în lume, nu cumva să-mi dai drumul". Vita e paşaportul lui pentru America, deşi ea nu ştie asta. Un paşaport şifonat şi înfierbântat, cu părul încâlcit şi rochiţă-nflorată. Ar trebui să aibă tichetul galben în dinţi, dar, ciudat, nu-l are. E un tichet asemănător celui de bagaje. Chiar aşa, şi ele trebuiau recuperate. Pe tichetul galben scrie GOOD FOR FATHER, dar nici ea şi nici Diamante nu ştiu ce înseamnă cuvintele acelea. Vita dă din cap şi, ca să-i demonstreze că a înţeles, îi înfige unghiile în podul palmei.

Toată lumea se caută, se strigă în zeci de limbi - cele mai multe necunoscute, aspre şi guturale. Toţi au pe cineva care a venit să-i ia sau îi aşteaptă pe dig, o adresă mâzgâlită pe un colţ de hârtie - numele unei rude, al unui compatriot, al unui patron. Majoritatea au şi un contract de muncă. Dar toţi au negat că l-ar avea. Aşa trebuia. Şi, într-adevăr, primul lucru pe care Diamante l-a făcut în America a fost să spună o poveste. Şi nici asta nu i se mai întâmplase până acum. Mă rog, într-un fel, a minţit. Aşa merg lucrurile aici. Pe Insula Ellis, americanii îţi înşiruie o grămadă de întrebări - un fel de interogatoriu. Interpretul - un tip perfid, o adevărată canalie care se vede că a făcut carieră exercitându-şi zelul asupra conaţionalilor - îţi explică faptul că trebuie să spui adevărul, numai adevărul, pentru că în America minciuna e păcatul cel mai grav, mai grav decât furtul. Dar, din păcate, lor nu le trebuie adevărul, şi nici ţie. Aşa că tu nu-l asculta şi spune povestea pe care ai pregătit-o. Crezi în ea, şi ei la rândul lor o vor crede. Priveşte-i în ochi şi jură. Jur că n-am contract de muncă (când de fapt are, unchiul Agnello îl trimite la Cleveland să lucreze la căile ferate). Jur că unchiul meu se va ocupa de întreţinerea mea cât timp voi rămâne la Niorc (asta chiar că-i groasă, pentru că Agnello e mai strâns la fund ca o găină). Dar comisia n-a stat să verifice. Se grăbea; trebuia să examineze alţi patru mii cinci sute, picaţi în America precum lăcustele din Biblie, în aceeaşi zi în care a picat şi el. Funcţionarii erau epuizaţi şi au primit ordin să mai rărească puţin sita. Îi ascultau distraţi răspunsurile. Iar el şi-a tras pantalonii la loc şi i-a păcălit.

"Mă doare, Diamà", se lamentează Vita. O strânge atât de tare de încheietură, încât i s-a albit pielea. "Stai lângă mine", răspunde Diamante. Parcă ar fi un soldat, cu şapca aia pe cap. Vita se supune. Coboară ţinându-se de mână şi sunt înghiţiţi pe loc de haosul mulţimii. În gălăgia asurzitoare a automobilelor, în scârţâitul scripeţilor şi al lanţurilor, între fluieratul sirenelor şi ţipetele pasagerilor, unii vând un drum până la gară, alţii un pat pentru la noapte sau apă proaspătă, iar alţii încearcă doar să şterpelească vreun portofel. Puştanii care trag din ţigară adunaţi pe grămezile de cărbuni au aerul că l-ar înjunghia pe primul bicisnic care-ar da colţul. Diamante îşi ţine paşaportul între dinţi - cu acordul tatălui pentru expatriere şi cu ştampila aplicată alături de datele băiatului. E atât de ocupat să dea din coate, că nu se mai întreabă de ce Vita nu mai mestecă între dinţi tichetul galben. Când golanii adunaţi pe ponton îşi dau seama că pe cei doi copilaşi care se ţin de mână nu-i aşteaptă nimeni, pornesc iute spre ei şi se iau la harţă care să-i apuce primul. Încearcă să-i îmbie, dar Diamante nu se lasă prins. Se înfige pe călcâie şi o trage pe Vita în spatele lui, în timp ce ea le zâmbeşte tuturor bărbaţilor bine îmbrăcaţi care îi zâmbesc - şi despre fiecare dintre ei gândeşte: să vezi că ăsta-i taica.

Nu vorbi cu necunoscuţii - insistase tata acasă, iar el îi promisese că va ţine minte -, nu asculta pe nimeni, rămâi pe insulă şi aşteaptă să vină unchiul Agnello să vă ia. El o să vă recunoască. Problema e că Agnello n-a venit. Sau că Vita s-a săturat să aştepte. În sală era o hărmălaie de nedescris. Ieri, 12 aprilie 1903, douăsprezece mii şase sute şaizeci şi opt de persoane au debarcat pe insulă. Vasele acostau unul după altul, plecate de la Bremen, de la Rotterdam, de la Liverpool, Copenhaga, Hamburg. Numai de la Napoli au sosit trei. Şi numai de pe vasul lor, "Republic", au coborât două mii două sute unu. Nimeni nu mai văzuse o invazie de asemenea proporţii, iar funcţionarii şi-au pierdut capul. Grupurile se înşiruiau ca oile pe pasarele, întâi unul, pe urmă încă unul şi încă unul. În confuzia generală, Vita s-a aşezat în spatele unei ţigănci care târa după ea zece copii. Diamante s-a dus după ea. Dacă ea nu-l aşteaptă pe Agnello, care e taică-său, de ce ar trebui să-l aştepte el? Pe feribot ţiganca şi-a dat seama că are doişpe puradei, dar n-a mai zis nimic.

Mulţimea îl împinge înainte şi nu i se poate împotrivi. Au trecut deja de balustrade, au ajuns în faţa ghişeelor de la White Star Line, unde hamalii descarcă valize şi le aşază în rânduri de câte patru, cinci metri. Dar nu sunt numai valize. Mai sunt şi coşuri de toate dimensiunile, baloturi de pânză, saci descusuţi şi peticiţi de nu ştiu câte ori. Câte unul, de teamă să nu-şi piardă bagajul, şi-a scris numele pe el cu litere de-o şchioapă. Şi acum toate acele nume - ESPOSITO, HABIL, MADONIA, ZIPARO, TSUREKAS, PAPAGIONIS - par a-i implora pe proprietari să vină să le ridice, ca să ascundă de privirea celorlalţi ruşinea propriei sărăcii. Diamante dă din coate şi împinge, de teamă că până la urmă mulţimea o să-i calce în picioare. Se-ntoarce pentru o clipă. Apa are culoarea granitului, dar deja insula nu se mai vede. La al nu ştiu câtelea ghiont, ce mai rămăsese din codiţele Vitei se desface şi cade peste urechi. Diamante încearcă să i le lege din nou, dar pe ea n-o mai interesează. Diamante i-a păcălit pe comisari, dar ea l-a păcălit pe Diamante.

Primul lucru pe care Vita l-a făcut în America a fost o vrajă. Era aşezată în sala de pe insulă. Se făcuse ghemotoc pentru că, după noaptea trecută pe şalupa de salvare, făcuse temperatură. Trecea în revistă, absentă, chipurile necunoscuţilor care veneau cu pas legănat să-şi recupereze rudele. Moace de duri pe jumătate ascunse sub chipiuri, boturi parcă cioplite în piatră, mustăţi ca un ghidon sau ca o coadă de şoarece, nasuri coroiate, ochi de smoală şi de ultramarin, piei de toval şi de alabastru, coşuri şi pistrui, soţi, bunici, socri, mame îndurerate, bărbaţi de treizeci de ani în căutarea soţiei văzute doar în fotografii, un bătrân trist care urla numele fiului. Numai tatăl ei nu era nicăieri. Şi ăl de colo? o împingea Diamante, arătând spre un tip cu barbă impozantă ce corespundea imaginii pe care şi-o făcuse despre unchiul Agnello. Cel mai bogat om din Tufo, cel care plecase primul în America, înarmat doar cu o muzicuţă - şi acum, puţin câte puţin, îi chema pe toţi de partea cealaltă. Ajutase să plece cincizeci de oameni deja. Dar Vita dădea din cap. Acela nu putea să fie tatăl ei. Tatăl ei este un domn. Va veni pe insulă cu iahtul. Când o va vedea, îşi va ridica jobenul, va face o reverenţă şi, luând-o de mână, va rosti: Prinţesă, domnia ta trebuie să fii preaiubita mea Vita.

În sală era un bărbat cu bărbie proeminentă. Vita l-a văzut pentru că era cel mai prost îmbrăcat dintre toţi, cu o haină îngrozitoare de aba verde şi o pereche de pantaloni în carouri, pătaţi pe toate părţile. Avea smocuri abundente de păr pe mâini, în urechi, în nas şi în decolteul cămăşii. Îşi răcorea faţa transpirată făcându-şi vânt cu un ziar şi o fixa neliniştitor. În panglica pălăriei avea un dolar. Era urât - şi i-a fost frică de el. Înspăimântată, l-a strâns de mână pe Diamante şi s-a ascuns în spatele feţei de pernă pe care el o purta în spate. Dar bărbatul cu bărbia-n afară continua s-o măsoare. Gulerul unsuros al sacoului era presărat cu cojiţe. Tatăl tău are bărbia ieşită-n afară şi faţa schimonosită ca un bob de cafea. Ţi-l aminteşti, nu-i aşa? Tu mergeai deja, când a venit el să-l ia pe Nicola. Dar dacă nu ţi-l aminteşti, să ţii minte asta: o să aibă un dolar prins la panglica de la pălărie. Acela a fost momentul în care a dispărut bileţelul galben. Vita îl ţinea în mână, îl fixa cu tristeţe - şi dintr-odată bonul nu mai era. Dispărut. Volatilizat. Imediat după aceea, s-a băgat după ţiganca aceea cu zece copii. Iar bărbatul cu dolarul o fi urlând în sala de pe Insula Ellis pentru că şi-a pierdut fata. Cu atât mai rău, pentru că ăla oricum nu-i taică-său.

Dar acum, că a făcut să dispară bonuleţul galben şi nimeni nu mai poate s-o recupereze, îi vine să plângă. Se agaţă de mâna lui Diamante. Începe să se tânguie aşa, dintr-odată, pe digul de la Battery Park, pentru că ştie prea bine că omul cu bărbie proeminentă era chiar tatăl ei. Sau poate nu pentru asta, ci pentru că bărbatul a privit-o îndelung, studiindu-i trăsăturile feţei, picioruşele goale care ieşeau de sub rochiţa scurtă, înflorată, s-a uitat la ea cu gingăşie şi i-a zâmbit, dar n-a recunoscut-o. "Vita, nu te mai smiorcăi!", exclamă Diamante, enervat pentru că nu ştie cum să facă faţă lacrimilor unei fetiţe. Nu suportă fetiţele. Vita îl prinde de bretele şi începe să-l tragă după ea pe stradă. Nu mă smiorcăi deloc, protestează ea, aruncându-şi cu încăpăţânare nasu-n vânt. Pe urmă apucă un muc cu degetele pe care le şterge de rochiţa cu flori, în timp ce-l trage pe băiat fără să se teamă c-o s-o strivească cineva, pe sub pilonii de fier pe care zboară trenurile unul după altul, cu scrâşnete şi-ntr-un vacarm de iad. Când mulţimea se mai răreşte şi lângă ei nu mai rămân decât un om cu calul său şi o vânzătoare ambulantă de dulciuri, Diamante se uită îndărăt şi nu mai vede nicăieri portul. Depozitele, docurile, navele, scripeţii, trenurile zburătoare au dispărut. De jur împrejur nu sunt decât case. Pipernicite, dărăpănate, cu faţadele decolorate şi cu rufele atârnate la ferestre. S-au rătăcit.


Când proprietarul casei unde stă Agnello - de altfel, şi banchist, intermediar şi plasator de mână de lucru, vânzător de bilete de vapor şi de tren, de medicamente şi de alimente - îi spune că echipa în care trebuia să intre Diamante a plecat deja spre Cleveland, Ohio, ieri, cu trenul de 19.20, Agnello îi arde o scatoalcă peste ceafă de-i ţiuie urechile. Înjură şi blestemă ceasu' rău, dumnezeii şi precista, cristoşii şi pe toţi sfinţii din calendar. Boss-ul ridică din umeri, indiferent. El, Diamante, stă deoparte, speriat, cu mâna dreaptă vârâtă în buzunarul de la pantaloni şi cu stânga făcându-şi de lucru cu bretelele. Se ruşinează pentru că e încă desculţ şi pentru că poartă o bluză care nu-i a lui şi-i e mare. Nici măcar bretelele nu-s ale lui. I le-a împrumutat Rocco - care n-a-nţeles încă dacă îi e rudă ori ba. Dar Rocco a fost singurul dintre cei paisprezece din Prince Street care azi-dimineaţă i-a spus "bine ai venit".

Un avizier care dă pe dinafară de anunţuri şi de bilete îi fură ochii. Demisolul ăsta trebuie să fie un fel de agenţie de plasament, pentru că anunţurile sunt oferte de muncă. Se caută 50 de mineri pentru districtul Lackawanna, 500 de oameni pentru căile ferate, Compania Erie din Buffalo şi Youngstown. 20 de oameni pentru nivelare de străzi. Plata 2 dolari şi 50 de cenţi. Un bucătar pentru o echipă de lucrători la căile ferate în West Virginia. 30 de muncitori la terasament pentru Lehigh Valley Railroad. Flori artificiale: se caută 20 femei brancioaice Meehan 687 Broadway. 4 stikatoare de frunze, 2 ramii 26 Wawerly Place. Drappers finishers binders Mack Kanner & Milius. Douăzeci de zidari, trei cărăuşi, şapte fochişti, zece tăietori de granit, doi mânuitori de cazane cu aburi. Localităţile de destinaţie au nume lichide, misterioase, sugestive: Nesquehoning, Olyphant, Punxsutawney, Shenadoah, Freeland.

Diamante nu-nţelege o iotă din ce-şi spun cei doi, pentru că Agnello şi boss-ul - autoritar, umflat în pene, ocupat să scormonească frenetic în căuşul urechii, pe care-l explorează cu unghia ascuţită de la degetul mic - vorbesc o limbă care i se pare familiară, şi totuşi îi e complet străină. Singurul lucru pe care-l înţelege e că echipa a plecat deja spre Clivilland. Şi Clivilland ăsta e undeva departe. Căile ferate plătesc drumul - numai dus - pentru workers şi foreman, dar nu şi pentru întârziaţi, iar cum călătoria costă cel puţin şaizeci de dolari şi Diamante nu mai are nici un sfanţ, iată că unchiul Agnello, generosul unchi Agnello, care i-a plătit şi călătoria în America amărâtului ăstuia nerecunoscător, care a implorat bunătatea boss-ului pentru el, care i-a obţinut un loc în echipă în ciuda vârstei, care a minţit pentru el, garantând că are paişpe ani când el n-are nici doişpe şi arată de opt şi e cât o scobitoare pricăjită, cât un sticlete - iată că unchiul Agnello se-ncruntă de-a dreptul -, m-am pricopsit cu pârlitu' ăsta, înc-o gură de hrănit la Niorc, el, care trage ca un măgar pentru familia lui - da' ia seama, păduchiosule, ia aminte ce-ţi vurghiesc io ţie, că io nu m-am zobit să strâng ban pe ban ca să te bucuri tu de agoniseala mea, dacă nu-ţi găseşti un uărc te zvârlu-n stradă, îţi scot maţele, te fac să-ţi sară ochii de foame, te las lat, putrezi-ţi-ar maţele-n iad să-ţi putrezească.

Diamante, năucit, iese în stradă după Agnello. Se ţine după el, tropăind, grăbind pasul, aproape fugind, ca să nu-l piardă din ochi pentru că pe stradă e atâta hărmălaie că încă nu s-a dumirit cum poţi să traversezi fără să rămâi strivit acolo. Drumul e plin de căruţe de toate dimensiunile, cu tot felul de mărfuri - de la cârpe la fleacuri de bucătărie, de la stridii la cuţite. Pe cele două laturi se deschid magazine de orice fel, dar toate cu firmele în italiană, aşa că lui Diamante i se pare că a trecut înapoi graniţa şi că s-a-ntors acasă. Sunt cerşetori, vânzători de seminţe, tocilari, plozi care mişună despuiaţi printre grămezile de gunoi, duri care se fâţâie prin faţa crâşmelor, taverne, cloace de jucători de barbut şi de cine ştie ce altceva, femei îmbrăcate-n negru, cu basmaua pe cap ca-n Italia, şi pe urmă o întreagă faună exotică, cel puţin surprinzătoare. Tipi cu perciuni creţi şi cu pălării de vrăjitori sau cu tichii ca de papă, ba chiar şi chinezi cu pielea ca de ceară. Şi prin toată lumea asta ciudată şi sinistră, unchiul Agnello înaintează cu pas îndârjit, de parc-ar avea o şleahtă de draci pe urmele lui. Mulţi îl cunosc şi toţi îl salută, ducându-şi mâna la pălărie, pentru că Agnello e un om important. Mulţi îşi înclină capul şi-i spun "nea" în semn de respect - că doar nu sunt toţi nepoţii lui. Dacă stă să se gândească mai bine, nici Diamante nu e, iar ăsta nu-i un amănunt lipsit de importanţă. Ceva îi zice că ne-unchiul Agnello ar fi în stare să-l lase să crape de foame.

Agnello nu se uită deloc în urmă să vadă dacă puştiul se ţine după el. Din partea lui, n-are decât să se prăvălească-n iadul din care a ieşit. Băiatul ăsta îi aduce ghinion. Asta, sigur, dacă nu i l-a trimis dracul în persoană ca să-l anunţe că a venit vremea socotelilor. Dar, de când a rupt legătura cu Dumnezeu, Agnello nu se mai împacă prea bine nici cu dracul. Oricum, nu poate să fie o-ntâmplare că ieri, la întoarcerea după drumul inutil pe Insula Ellis, poştaşul i-a adus scrisoarea fatidică purtând însemnul cu mâna neagră deschisă: mai rău decât o factură de plată, ăsta e un deochi al naibii de rău. O primesc, mai devreme sau mai târziu, toţi cei care au reuşit să prindă cheag în cartier. Iar Agnello chiar începe să prindă cheag. Magazinul lui de fructe şi verdeţuri, chiar dacă e o gaură un pic mai mare ca un mormânt, colţ cu Elizabeth Street, care nu-i deloc recomandabilă pentru că e infestată de sicilieni bătăuşi, începe să-şi facă o clientelă stabilă de casnice care plătesc conturile dacă nu în fiecare lună, cel puţin o dată la trei luni, şi uite-aşa apar şi primele câştiguri. Pensiunea lui e mereu plină, nu găseşti niciodată un pat liber, pentru că femeia lui - adică femeia lui americancă, Lena - e pricepută şi dă în brânci op'şpe ore pe zi fără să se plângă. Deşi, mă rog, nu e tocmai americancă. Agnello are deja un cont frumuşel la banca din Mulberry şi a reuşit să-şi aducă toată familia la New York. În afară de nevastă, care a fost respinsă de americani pentru că are o boală de ochi. Americanii nu se înduioşează dacă eşti căsătorit şi legat de soţia care şi-a făcut întotdeauna datoria. Nu se gândesc că o aştepţi de zece ani, că ţi-ai rupt spinarea ca s-o aduci şi că, în sfârşit, te duci bucuros s-o iei de pe insulă. Te privesc în ochi şi, dacă văd că ai urdori sau guturai, îţi fac o cruce pe spate - şi adio, Dionisia. Aşa că acum nu-i mai rămâne decât să spere ca biata nevastă bolnavă de ochi să moară cât mai repede, ca să-i îngăduie cel puţin să se recăsătorească şi să pună capăt bârfelor care ar putea să-i strice reputaţia din cauza americancei. Dar bunăstarea nu prea poţi s-o ascunzi, şi aşa a-nceput să umble zvonul că Agnello s-a aranjat. Mai întâi au venit doi tipi cam dubioşi la magazin, au mirosit cu un aer obraznic roşiile lui lovite de îngheţ şi i-au spus să pregătească două sute de dolari, că altfel îi dau foc la aprozar. Agnello i-a dat dracului şi şi-a cumpărat o puşcă şi gloanţe. O lună-ntreagă n-a mai ieşit din gaura aia, a dormit în fund, într-un colţ, printre lăzile de portocale şi de ceapă, cu puşca încărcată-ntre picioare şi cu degetul pe trăgaci. Era gata să-i întâmpine pe vizitatori. Dar acum a venit scrisoarea. Iar scrisoarea - ştie el, au mai păţit-o atâţia alţii - înseamnă că ai băgat-o pe mânecă. Ori plăteşti, ori mori. Iar Agnello nu vrea nici să plătească, nici să moară.