Zborul reginei

Duminică 20 august, la două şi jumătate după-amiaza, Antonio Marcos Pimenta Neves, de 63 de ani, a ucis-o cu două împuşcături pe Sandra Gomide, de 32. Amândoi lucrau la acelaşi ziar şi fuseseră amanţi vreme de trei ani. De câteva luni, Sandra dorea să rupă legătura, dar Pimenta, obsedat, înnebunit de disperare şi de furie, nu o lăsa. Îşi imagina că se îndrăgostise de alt bărbat mai tânăr şi, pentru a o lua prin surprindere, îi citea corespondenţa de pe computer, o urmărea - orbit de gelozie - cu automobile pe care le ciocnea în plină stradă, pândea umbrele din casa ei în cursul nopţii, ca James Stewart În spatele ferestrei.

Povestită astfel, crima pare una obişnuită. Nu este însă aşa. Pimenta Neves era unul dintre ziariştii cei mai puternici din Brazilia. Se comporta circumspect, plin de seriozitate, chibzuit, aşa încât nimeni n-ar fi zis că era capabil de o pasiune violentă. La sfârşitul anilor cincizeci, a fost un critic de film erudit la ziarul Ultima Hora; mai târziu, în anii dictaturii militare, a lucrat ca redactor-şef la Folha de Sao Paulo şi ca director la Folha da Tarde. Soţia lui se născuse în Statele Unite şi s-a mutat cu ea la Washington în 1974, în calitate de corespondent al unor ziare din Sao Paulo. Acolo a devenit celebru prin semeţia şi prin orgoliul său extrem. Odată, la un prânz al ziariştilor străini cu reprezentanţi ai Partidului Republican, unul dintre aceştia a făcut în treacăt comentariul că ziariştii sud-americani călătoreau şi mâncau întotdeauna pe socoteala surselor lor. Pimenta Neves s-a ridicat în tăcere de la masă şi a plătit nota întreagă, care ajungea la şapte sute optzeci de dolari. Apoi s-a întors şi i-a aruncat-o în faţă celui care îl jignise. Şi-a prăpădit în această pornire necontrolată jumătate din leafa lui pe o lună.

La mijlocul anilor optzeci a fost numit consilier principal pentru relaţii publice la Banca Mondială, şi în 1995, despărţit fiind de soţie şi având două fete gemene, s-a întors la Sao Paulo pentru a conduce Gazeta Mercantil, cel mai prestigios ziar economic din Brazilia. În octombrie 1977 a fost angajat tot ca director la O Estado de Sao Paulo.

Pe atunci firea i se înăsprise. Singurătatea sau puterea - sau poate o combinaţie între aceste două sentimente - l-au făcut despotic şi arogant. Credea că totul e cu putinţă, şi mai credea că nu trebuia să i se refuze nimic.

La un moment dat, în 1997, s-a îndrăgostit de Sandra Gomide, redactor la secţia Companii & Afaceri de la Gazeta Mercantil; când a trecut la O Estado, a luat-o cu el. În doar câteva luni, Sandra a avut parte de o ascensiune ameţitoare. Leafa ei ca redactor special, o mie de dolari, a crescut de aproape cinci ori. Era o femeie provocatoare şi senzuală şi, după cât se pare, la fel de mândră ca Pimenta. Din copilărie i se spunea Bambi, din pricina mişcărilor ei precaute şi elegante, care aminteau de cele ale unei căprioare. Urma nişte studii postuniversitare la Institutul de Cercetări din Sao Paulo, iar articolele ei despre fuziunile companiilor braziliene de aviaţie au fost citate de toate ziarele din ţară, la începutul anului.

Ceva şchiopăta pesemne între ea şi protectorul său fiindcă în urmă cu două luni, la o şedinţă a redactorilor de la O Estado, Pimenta s-a plâns că Sandra îşi neglija munca şi a anunţat că îi ceruse să demisioneze. La redacţia ziarului l-au văzut pe director cercetând corespondenţa particulară de pe computerul Sandrei pentru a citi mesajele primite de ea de la un om de afaceri ecuadorian de care - credea Pimenta, poate fără motiv - tânăra era îndrăgostită. A început atunci o persecuţie tenace: le-a telefonat directorilor tuturor mijloacelor de informare, din Sao Paulo şi Río de Janeiro, şi le-a cerut să n-o primească pe Sandra când va veni la ei în căutarea unui loc de muncă. A acuzat-o că a primit şpagă de la o companie de aviaţie şi că şi-a minţit şefii.
Povestea nu pare a se deosebi de altele faimoase din literatură, cum e aceea a lui Carmen din romanul cu acelaşi nume al lui Prosper Mérimée şi a Lolei Lola sau Rosei din Îngerul albastru de Heinrich Mann. Crimele braziliene sunt provocate totuşi de pasiuni mai complexe. Uneori le declanşează amorul propriu sau onoarea rănită, dar cauza cea mai frecventă este dorinţa arzătoare de posesiune.

Există nenumărate exemple, şi unele mai sunt încă vii în memoria oamenilor, cum e crima greu de uitat săvârşită de scriitorul Euclides da Cunha, autorul romanului devenit clasic, Regiunea Sertăo, care fusese corespondent al aceluiaşi ziar, O Estado, în timpul revoltei din Canudos, pe care o relatează în cartea sa.

În ianuarie 1906, Da Cunha era membru al Academiei Braziliene de Litere, director în Ministerul Lucrărilor Publice şi una dintre personalităţile cele mai cunoscute din ţară. Întorcându-se dintr-o călătorie de paisprezece luni pe fluviul Amazon, şi-a găsit soţia însărcinată, pe Anna, căreia el îi spunea Saninha. În loc s-o repudieze, s-a hotărât să adopte copilul. După încă un an, s-a mai născut un copil care nu era al lui, şi l-a adoptat şi pe acesta fără nici un reproş. A reacţionat numai atunci când, în 1909, Saninha a părăsit căminul conjugal şi s-a dus să trăiască împreună cu un cadet, Dilermando Cândido de Assis, de 21 de ani, care era poate tatăl ultimilor doi copii.

Da Cunha, care acceptase adulterul, n-a putut tolera să fie părăsit. S-a înfiinţat acasă la rivalul său şi, după ce a tras o dată cu revolverul în aer, a ţintit spre inima Saninhei. Dilermando, care era campion naţional de tir, i-a luat-o înainte, împuşcându-l drept în piept. Moartea lui Da Cunha a fost o tragedie pentru care Brazilia a ţinut trei zile de doliu oficial.

Nici Pimenta n-a vrut să accepte ca Sandra să-l părăsească. Apărea în apartamentul ei la orice oră din zi şi din noapte, sub diverse pretexte, şi uneori o pălmuia. Sandra l-a denunţat la poliţie pentru "violare de domiciliu şi agresiune", dar nu s-a întâmplat nimic. Inspectorii şi-au închipuit că era vorba numai de certuri banale între un bărbat extrem de puternic şi femeia pe care o iubea.

În zorii zilei de 20 august, Pimenta a ajuns la terenul de călărie Setti, aproximativ la şaptezeci de kilometri la vest de Sao Paulo, unde obişnuia să se relaxeze călărind. Şi familia Sandrei avea acolo doi cai. Ştia că în orice clipă ea avea să apară, ca în fiecare duminică. A aşteptat pâna la două dupa-amiază. Atunci când a văzut-o sosind şi-a scos din toc revolverul Taurus calibrul 38 pe care-l purta la el şi i-a spus că o s-o omoare şi apoi o să se sinucidă dacă nu renunţă la hotărârea de a-l părăsi. Sandra a strigat: "Nu face aşa ceva, Pimenta! Nu!" S-au auzit atunci două împuşcături: un glonţ a nimerit victima într-un plămân; celălat, în cădere, a fost tras în cap, de la o distanţă de patruzeci de centimetri, puţin deasupra urechii stângi.

Pimenta a pus revolverul în torpedo în automobilul lui, şi a fugit. A rătăcit ceasuri în şir prin zona rurală de la Ibiúna, în apropierea terenului de călărie, până când s-a hotărât să se adăpostească în casa unui prieten. După cum va povesti el însuşi mai târziu, şi-a dus arma la gură în repetate rânduri, fiind pe punctul de a-şi curma viaţa. N-a făcut-o pentru că locurile pe unde umbla erau pustii şi s-a gândit că poliţiştii vor întârzia câteva zile până să-i găsească trupul. Îi era teamă ca nu cumva, când în sfârşit vor da de el, faţa să-i fie desfigurată şi să stârnească groază. Nu voia ca fetele lui să vadă scena aceasta degradantă. A renunţat, dar nu şi-a pierdut curajul.

Marţi dimineaţa, din ascunzătoarea lui, i-a telefonat redactorului-şef de la O Estado şi i s-a plâns că informaţia privitoare la crimă era exagerat de favorabilă victimei. "V-aţi apucat să luaţi atitudine împotriva mea, şi uitaţi că eu sunt încă directorul acestui ziar", a spus. Informaţia de la Folha e mult mai bună ca a noastră. Poate reuşiţi să ţintiţi mai bine." Ultima frază nu avea un ton sarcastic, căci îi dispăruse orice urmă de umor. Chiar în seara aceea le-a scris o scrisoare de despărţire gemenelor. Le-a spus că îşi pierduse interesul să mai trăiască şi că îi era imposibil să se apere într-un proces lung şi dureros. A luat apoi o supradoză de Lexotanil, peste o sută douăzeci de miligrame, şi s-a întins în pat să moară. L-au găsit după două ore şi l-au readus la viaţă din starea de comă în care intrase.

Acum, Pimenta a devenit acuzatorul moartei. Susţine că îl înşela "personal şi profesional", că şi-a bătut joc de numele lui şi că i-a transmis o boală venerică. Să fi fost atunci crima un act de pasiune oarbă, urzeala unei răzbunări sau distrugerea obiectului iubit de către un bolnav care nu-l mai putea poseda? Două dintre femeile cele mai inteligente ale Braziliei, romancierea Nélida Piñón şi sociologa Rosiska Darcy de Oliveira, presupun că violenţa continuă să fie unicul mod de exprimare al oricărui mascul care îşi simte orgoliul rănit. "Însăşi societatea este complice", a spus Rosiska Darcy de Oliveira. "Codul Penal nu prevede pedepse pentru bărbatul care bate femeia. Şi de aici pînă la crimă nu mai e decât un pas."

Internat într-un spital de recuperare, Pimenta nu mai simte acum nici o remuşcare, şi-şi asumă, încrezător, rolul de victimă. Ştie de multă vreme că a intrat într-o telenovelă. Ce nu ştie el e că toţi condamnaţii la acest infern nu mai pot ieşi din el în veci.

Suplimentul duminical de la El Diario de Buenos Aires, 3 septembrie, 2000

Poate că ar fi trebuit să împiedici publicarea acestei istorii, să te prefaci că de fapt nu se întâmplase. Dar înainte de a-ţi trece prin minte aşa ceva îţi şi scăpase din mână. Toate celelalte ziare au difuzat-o pe larg, a doua zi după cele petrecute - al tău doar a repetat informaţia succintă a agenţiilor -, iar limbajul pe care l-au folosit a fost atât de dispreţuitor, atât de lipsit de respect faţă de Pimenta, încât ai fost tentat să scrii o notiţă în apărarea lui. Până şi oamenii cei mai chibzuiţi pot fi pradă unui acces de nebunie, ţi-ai zis. Într-o duminică, la 16 noiembrie 1980, filozoful francez Louis Althusser masa gâtul soţiei lui, Hélène, cu care convieţuise peste treizeci de ani, când a băgat de seamă că faţa femeii era rigidă şi vârful limbii i se vedea moale printre dinţi. Fără să-şi dea seama, o strangulase. Nu l-au învinovăţit pentru asta. L-au declarat iresponsabil. Şi Dilermando de Assis a fost absolvit pentru a doua oară când l-a rănit de moarte, în 1916, pe unul dintre fiii lui Euclides da Cunha, care a încercat să răzbune cinstea de mult uitată a părintelui său. Pasiunile sunt întotdeauna nesăbuite şi pun stăpânire pe fiinţele omeneşti în acelaşi mod fatal şi inevitabil ca bolile. Nimeni nu poate fi învinovăţit pentru asta. Totuşi, când un redactor de la O Estado te-a sunat să te întrebe ce părere ai despre crimă, chiar în ziua în care Pimenta a recunoscut că o comisese, ai spus: "Să-ţi faci dreptate cu mâinile tale e caracteristic numai societăţilor primitive." Cu cât te gândeşti mai mult, îţi place tot mai mult această reflecţie: insinuezi că acţiunea prietenului tău este îndreptăţită şi, în acelaşi timp, atragi atenţia că inteligenţa lui involuase în momentul crimei la un stadiu aproape animalic, preistoric. De ce să pedepseşti un om care încetează să mai fie el însuşi şi, într-o străfulgerare, lasă ca instinctele să ia locul gândurilor?

Celelalte ziare au continuat să-l condamne cu înverşunare pe Pimenta mai bine de o săptămână. Nu mai puteai înşela curiozitatea cititorilor tăi ori simula că această crimă era un accident fără importanţă. Unul dintre cei mai mari ziarişti ai Braziliei, cineva de statura ta intelectuală şi morală, o omorâse pe femeia iubită, orbit de dorinţa năvalnică de a o poseda, sau de gelozie. Ai dat ordin corespondentului din Río să cerceteze faptele şi, când ţi-a trimis cronica, ai mai zăbovit încă cinci zile până s-o aprobi. Nimic mai greu de înţeles decât raţiunile unui criminal, ţi-ai zis. Nimic mai greu decât să iubeşti şi totodată să te resemnezi că nu eşti iubit.

Vorbiseşi cu Pimenta la telefon în vinerea dinaintea crimei. O să vin la Sao Paulo marţi, 22, i-ai spus. Am putea cina chiar atunci, seara sau a doua zi?
- Nu, nu cred că pot, ţi-a răspuns. Am o problemă cu o fostă şefă de secţie de la ziar. M-a trădat, a vândut informaţii, am dat-o afară, dar încă ne mai face greutăţi. Dacă ai nevoie de ceva, Camargo, vorbeşte cu Evoaldo, cu Moacyr. Eu sunt depăşit, copleşit. Nimic nu mă afectează mai tare ca lipsa de loialitate.
- Înţeleg, i-ai răspuns. Ducem o viaţă de rahat.
- O viaţă de rahat, a repetat el.

Duminică noaptea, Octavio Frias, de la Folha, ţi-a dat vestea. Două împuşcături, Octavio? l-ai întrebat. Înseamnă că n-a fost un accident? E inexplicabil. Un redactor atât de integru, de chibzuit.

Cel mai tare te descumpănea coincidenţa de a-l fi sunat pe Pimenta chiar înaintea crimei, pe când se afla pe cale să treacă dincolo, pe marginea acelui ceva care-l atrăgea ca un abis fascinant. J'ai décidé d'être ce que le crime a fait de moi, s-o fi gândit Pimenta ajuns la acel hotar, am hotărât să fiu ceea ce crima a făcut din mine. Nu te vedeai cu el prea des, dar întotdeauna întâlnirile erau pline de miez: poate o dată pe an sau de trei ori la doi ani, la restaurantul japonez de pe Rua Bandeira Paulista sau la La Brigada de pe San Telmo. Nu vorbeaţi despre voi şi, contrazicând obiceiurile meseriei, nici nu comentaţi schimbările de la ziarele pe care le conduceaţi. Prietenia ta cu Pimenta se îndrepta spre făgaşe care erau numai ale voastre: filmele pe care le văzuserăţi şi cărţile pe care le citeaţi. Pe el îl impresionau Pulp Fiction, L.A. Confidential şi Underworld, ultimul roman-fluviu al lui Don De Lillo; tu preferai Inelele lui Saturn de W. G. Sebald, duelul postum dintre jurnalele necenzurate ale Sylviei Plath şi Scrisori de aniversare ale fostului ei bărbat, Ted Hughes, şi un film subtil de Michael Polish intitulat Twins Fall, Idaho, în care jucau regizorul şi fratele lui geamăn, lăsând mereu impresia că cei doi erau de fapt unul şi acelaşi. Tot ce dezamăgeşte e finalul, Pimenta, i-ai spus. Trebuie să pleci de la film cu zece minute înainte de a se termina.

Nu vă vorbeaţi prea des nici la telefon. După multe luni, vinerea aceea i-ai auzit glasul fără să ai nici cea mai mică presimţire, iar apoi, luni, ai aflat că în timp ce-l ascultai, glasul acela era deja stăpânit de nebunie.

Ţi-ai anulat călătoria în Brazilia. Ori de câte ori îţi iese în cale un semn rău, preferi să-ţi schimbi ordinea întâlnirilor şi s-o iei de la început. Pe deasupra, acum n-ai chef să te duci nicăieri, fiindcă exact în duminica crimei femeia de la fereastra de vizavi, pe strada Reconquista, s-a întors după o săptămână de absenţă. Noile sale obiceiuri te neliniştesc. Într-un colţ al dormitorului, aproape în afara câmpului telescopului tău, face exerciţii yoga şi bea un pahar de suc de portocale când vine seara acasă. Apoi, doar cu o cămaşă scurtă de noapte pe trupul gol, se aşază la computer şi scrie un e-mail după altul, uneori până la două sau trei dimineaţa. Imprimă cu sfinţenie atât scrisorile pe care le trimite, cât şi pe cele primite, şi le păstrează în servieta pe care o poartă veşnic cu ea. Dacă le ascunde cu atâta grijă înseamnă că e vorba de ceva ce trebuie mânuit în secret şi cu delicateţe: investiţii în afaceri sau mesaje de dragoste. Cu cât te gândeşti mai mult, eşti tot mai convins că voiajează pentru a se întâlni cu vreun amant. Nu se poate altfel. Numai o dragoste descoperită de curând poate da fericirea aceea atât de alunecoasă, atât de copleşită de ruşine, care acum o învăluie ca o aură. Abia te-ai gândit că aceasta-i cauza, că vrei acum să ştii cu certitudine. Te-ai hotărât să intri în apartamentul ei când n-o să fie acasă. Dacă ai să cercetezi atent toate locurile pe unde poate ascunde ceva - printre rufe, pe fundul dublu al sertarelor, în cărţi şi în vasele de bucătărie care dau de bănuit -, ai să găseşti fără îndoială semnele pe care le cauţi: mesajele trimise Celuilalt (sau oare Celeilalte?), o poză, o voce înregistrată pe robotul telefonului.

Femeia se pregăteşte iar de călătorie, şi te decizi să intri în apartamentul ei la prânz, după ce pleacă menajera. Deşi nu există nici cea mai mică primejdie să te surprindă cineva, de cum treci pragul şi laşi în urmă micul vestiar întunecos unde femeia îşi atârnă hainele, te şi repezi să tragi toate jaluzelele. Simţi că ceva din fiinţa ta poate să privească mai departe, cu telescopul, de la fereastra de peste drum, şi impresia asta, deşi absurdă, te deranjează. Dormitorul e mult mai mare decât se vede de departe, chiar cu un telescop atât de puternic ca al tău. În dreptul patului se află un televizor şi, pe o latură, o nişă foarte încăpătoare cu două şiruri paralele de haine, aşezate după anotimpuri. Poate că vreodată te-ai putea ascunde acolo şi te-ai uita de aproape la femeie, pe când doarme, neajutorată. Ideea asta pune stăpânire pe tine şi nu-ţi mai dă pace, nu-ţi mai dă pace. Eşti legat acum de ea ca un animal orb. Te apuci să cercetezi cu atenţie sertarele şi marginile uşilor, căci vrei să ştii dacă femeia, de teama ca priviri indiscrete să nu-i descopere tainele, le-a pus benzi adezive sau clame care să dea de gol. Apoi scormoneşti prin rufe în căutare de hârtii dosite şi scrutezi fiecare document sau tăietură de ziar de pe birou. Contrar aşteptărilor, nu dai de nici o copie a vreunui e-mail, inofensiv sau de alt fel. Sunt numai note, poate luate dintr-o enciclopedie, pentru un eseu pe care femeia îl pregăteşte, pesemne, iar dedesubt, vederi ilustrate din locurile pe unde a călătorit în ultimele luni: Quito, Veneţia, Paris, Madrid, Río de Janeiro, Ciudad de México. Pe dosul vederilor, se citesc fraze ce sună a crâmpeie dintr-un poem şi care sunt adresate unei non-persoane, unei figuri de stil, poate unei fiinţe care e femeia însăşi.

Pe reversul imaginii cu L'Étoile, de pildă, a scris câteva rânduri enigmatice sub titlul "Jurnal de Călătorie". Iată-le: "N-ar fi trebuit să te iau la paris / oraşul era doar al meu / eu în paris sunt tot ce am / data viitoare parisul / te va lua pe tine. iar eu/ voi rămâne singură aici / fără mine." Aceste reflecţii ţi se par mai presus de tot ce ştii despre femeie şi presupui, prin urmare, că le-a luat din vreo carte. Rândurile care apar pe ilustrata cu Puerta de Alcalá sunt, în schimb, mai potrivite cu limbajul ei trupesc neglijent: "În muzeul Regina Sofia / în faţa unui Dali / ai deschis o scrisoare de la fata ta cea bolnavă. / O să moară, mi-ai spus. Trebuie să mă întorc / Şi mie mi-era rău. / Toată tristeţea de pe lume / ne-a copleşit / şi ne copleşeşte şi acum."

Din când în când răzbat până în dormitor zgomotele de pe strada Reconquista. E ora la care funcţionarii de la bănci şi cei de la mesele de joc se schimbă pentru a merge la masă. La etajul de deasupra zumzăie o mulţime de xeroxuri. Spre deosebire de bordeluri, pe care William Faulkner le definea drept mediul cel mai adecvat pentru un artist care vrea să lucreze, locul acela e cufundat în linişte noaptea şi plin de agitaţie în cursul zilei. Femeia nu e o artistă. Scrie numai date statistice şi vederi, colecţionează amintiri. Notele pentru eseu sunt un bun exemplu. Deşi ochii tăi iuţi dibuie câteva incoerenţe în ele, subiectul pare a fi istoria păcatelor capitale. "În mănăstirile orientale s-a iscat, după patru secole de la moartea lui Cristos, o anume teamă de viciile care puteau tulbura aspiraţiile călugărilor de a ajunge la o viaţă desăvârşită. Primul care a făcut o listă a viciilor a fost anahoretul egiptean Evagrius Ponticus (346-399). A hotărât că cele mai mari erau în număr de opt, şi că din ele proveneau toate celelalte. Mai târziu alt călugăr, românul Johannes Cassian (360-435), a hotărât interzicerea categorică a celor opt vicii, făcând din aceasta regula implacabilă a vieţii monahale. Papa Gregorio Magno a extins-o în întreaga creştinătate şi a vorbit mai departe de opt păcate provocate de viciu: invidia, furia, lăcomia, desfrâul, avariţia, lenea, trufia şi vanitatea. Toma D'Aquino, în jurul anului 1250, le-a sintetizat pe ultimele două într-unul singur. Simplificând trufia, a făcut-o mai puţin de temut şi fără voia lui a întărit-o. Actele de aroganţă au început să se justifice ca fiind de inspiraţie divină: Meister Eckhart, Guillaume d'Occam, inchizitorii spanioli şi papa Alessandro Borgia sunt roadele pomului naiv sădit de D'Aquino. Îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de Dumnezeu (Eckhart); fiecare criminal e un poem care scrie o crimă (Sartre, glosându-l pe Genet); muncile lui Bouvard şi Pécuchet; scara visată de Iacob, când s-a înălţat la cer; turnul lui Babel; mântuitorii; gemenii; Maica Domnului; gemenii tăi: istoria e trufie şi mai departe nu se poate merge, fiindcă nu mai e nimic, absolut nimic. Pe scurt: trufia e cel mai prolific dintre păcatele capitale, o deltă, un loc unde acestea colcăie. În Urcarea pe muntele Carmel, San Juan de la Cruz - care scria în spaniolă - înşiră cele şapte păcate cele mai vătămătoare pentru spiritul uman. Toate sunt variante ale trufiei: vanitate, fudulie, înfumurare, lăudăroşenie, dispreţ, semeţie, infatuare. Cred că nu în toate limbile există atâtea feluri de a spune acelaşi lucru." Notele erau scrise cu pix verde. Femeia însemnase cu creionul, la sfârşit: "Culmea trufiei e să te crezi fiul lui Dumnezeu."

Te opreşti un moment să-i adulmeci lenjeria de corp, care a fost stropită cu vreo esenţă uşoară de lămâie sau de lavandă. Îţi apropii nasul de scobitura pantofilor ei. Care îţi învăluie toate gândurile ca un nor fără sfârşit. Te aşezi pe pat şi imediat sari în picioare, fiindcă aroma delicată de cafea ce se desprinde din hainele tale sau greutatea ta de bărbat în vârstă îţi poate trăda prezenţa acolo. Ai petrecut destul timp singur cu lucrurile ei. Verifici ca totul să fie în aceeaşi ordine lăsată de ea. Fără să ştii de ce, simţi, pe neaşteptate, că mai e ceva de văzut. Te întorci la sertarele biroului. În cel de al doilea, printre hârtiile dintr-un top de cinci sute de coli pe care nu l-ai luat în seamă deoarece părea intact, descoperi o tăietură din revista Veja de săptămâna trecută. Sunt şase pagini. În prima îl vezi pe prietenul tău Antonio Pimenta Neves într-o fotografie care-i redă gestul caracteristic: cu capul uşor înclinat, arătătorul drept dus la o sprânceană, cu ochii întredeschişi, gânditori, ca aceia ai unei reptile uriaşe şi blânde. Titlul e implacabil: Putere de viaţă şi de moarte. Şi dedesubt: Directorul ziarului O Estado de Sao Paulo îşi angajează iubita şi o promovează. Mai târziu, ea îl părăseşte iar el o omoară împuşcând-o£. De ce o fi interesând-o povestea aceea? Te irită că şi-a data osteneala să caute revista la unul dintre puţinele chioşcuri din Buenos Aires unde se vinde, numai ca să decupeze articolul acela. Pentru că nu mai e altul, te-ai uitat bine. Oftezi, intrigat. Şi iar te bate gândul să te ascunzi în dormitor şi s-o spionezi în vreme ce doarme. Ai s-o faci, ai să-i auzi umezeala, să-i răneşti gândurile, să-i arzi umbra, să jupoi aerul pe care-l respiră. Ai să sari în visul ei şi ai să pui stăpânire pe tot ce găseşti.