Copiii lămpii fermecate: Babilonul Djinnului Albastru

Expresul Regal al Ungariei înainta vâjâind prin noapte.

Philippa adormi aproape imediat după cină, dar John se concentră să rămână treaz. Doar pentru cazul în care ar fi apărut Izaak Balayaga. Acest lucru nu era însă deloc uşor, compartimentul legănându-se încet ca un balansoar şi auzindu-se permanent zgomotul hipnotizant al roţilor pe şine. Băiatul căsca întruna, se întindea ca o pisică şi-şi lipea fruntea de geamul rece, în speranţa că ar fi putut vedea ceva din peisajul de afară, la lumina lunii. Dar era foarte greu să desluşească altceva în afară de propriul său chip, palid şi cu ochii umflaţi de somn, reflectat în geam.

John îşi lăsă ochii să se închidă pentru o clipă. Această clipă se prelungi, în timp ce mişcarea lină a trenului îl purta către un loc mai liniştit şi mai întunecat. Când se va urca Izaak în tren? De ce n-aveau şi trenurile televizoare, ca avioanele? De ce era staţia din Berlin într-o grădină zoologică? De ce se aflau părinţii lui în tren? Şi de ce zâmbeau spre bagaje, în timp ce un şarpe uriaş, cu capul lui Iblis, se uita ţintă la ei? Şi de ce oprise Iblis trenul?

John se trezi brusc, tresărind, şi îşi dădu seama că Expresul stătea pe loc. Privi neliniştit spre bagaje, chiar dacă ştia că visase. Philippa, care se întinsese peste trei scaune, dormea deja dusă, sforăind încet, apoi, deodată, nu chiar atât de încet. Un bubuit asurzitor de tunet fu urmat de un fulger care scoase la iveală peronul pustiu al unei gări, deasupra căreia, pe un panou, scria SIGHIŞOARA. Se aflau acum în Transilvania. Şi nu doar în Transilvania, ci chiar în locul despre care Groanin spusese că era reşedinţa lui Dracula.

John se uită neliniştit la ceas, văzu că era un pic trecut de miezul nopţii şi-şi dori să fi urmat sfatul lui Groanin cu privire la cină. Gulaşul unguresc avusese un gust un pic ciudat - era chiar acel fel de mâncare pe care Groanin, cu stomacul său sensibil, nu l-ar fi gustat niciodată -, dar John n-avea nici cea mai mică idee dacă asta însemna că avusese usturoi în el. În afară de torsul încet al motorului locomotivei, în tren era o linişte deplină. John închise lumina şi, turtindu-şi nasul de geam, încercă să vadă mai mult din vechiul oraş transilvan. Aproape instantaneu, sări înapoi, îngrozit: pentru o fracţiune de secundă, un alt fulger luminase un chip care-l privea, la rândul lui, de dincolo de geam. Un chip care arăta a favorit la titlu în Campionatul Mondial de Feţe Hidoase. Cu inima bătându-i nebuneşte, John se retrase în partea opusă a compartimentului, cât mai departe de fereastră.
- Ce-i? întrebă Philippa, somnoroasă, privindu-i faţa înspăimântată cu un singur ochi deschis şi, evident, neştiind nimic despre creatura care se afla de partea cealaltă a ferestrei. Arăţi de parc-ai fi văzut o stafie.

John arătă spre fereastră.
- E ceva acolo, afară, spuse el, neliniştit.
- Sigur că da, prostuţule, căscă Philippa. I se spune Europa.
- Nu, nu asta, altceva. Ceva, sau cineva.

Philippa trase adânc aer în piept, ca să se trezească mai bine, se ridică în capul oaselor şi apoi privi pe fereastră, exact în clipa în care un alt fulger lumina panoul cu numele staţiei; dar nu văzu nimic deosebit. Peronul era chiar pustiu.
- Nu-mi spune, era Dracula! Fata clătină tristă din cap, de parcă l-ar fi compătimit pe fratele ei pentru un simţ al umorului atât de pueril. Eşti caraghios.
- Serios, chiar era cineva acolo.
- E un peron de gară. Bănuiesc că mai sunt oameni care stau pe peroane din astea, chiar şi în Transilvania. Şi chiar şi pe o asemenea vreme.
- Cineva destul de urât.
- Urâţenia nu te face neapărat şi rău. Ar trebui să ştii asta.
- Există urâţenie şi există filme de groază, spuse John, arătând ferm către fereastră. Crede-mă, cunosc diferenţa.
- Oricine ar fi fost, cred că era destul de înalt, observă Philippa, privind în jos spre peron. Cel puţin doi metri şi jumătate, sau chiar trei, ca să poată ajunge la fereastra acestui vagon.

Trecură zece minute şi trenul tot nu se urni. Philippa se cutremură. Posibilitatea ca John să nu fi glumit începea s-o îngrijoreze. În orice caz, gara asta avea ceva care o speria.
- Sper că nu s-a stricat trenul, spuse ea, nerăbdătoare.

John se ridică, deschise uşa compartimentului şi, privind de-a lungul culoarului gol al trenului, ascultă atent, încercând să prindă orice indiciu despre ceea ce se întâmpla. Dar nu se întâmpla nimic, aşa că se întoarse înapoi în compartiment, închizând uşa. Nu voia să spună nimic care s-o sperie şi mai mult pe sora sa; dar era sigur că, mai devreme, văzuse pe cineva la fereastră, şi recunoscuse chipul dintr-o ilustraţie din cartea domnului Rakshasas, Legile prescurtate ale Bagdadului.

Până să aibă acces la informaţiile din carte, fusese lăsat să creadă că pe lume existau numai trei tipuri de fiinţe: oamenii, djinnii şi îngerii; totuşi, după cum spunea clar LPB, mai exista şi o a patra categorie: îngerii căzuţi, sau demonii. Dintre toţi demonii despre care citise, Asmodeus era unul dintre cei mai răi şi mai nemiloşi. Despre acesta se spunea că avea trei capete, dintre care unul de taur şi unul de berbec; dar mai era şi cel de-al treilea cap - acela al unui căpcăun hidos - pe care John era sigur că-l văzuse, chiar dacă într-o străfulgerare, pe fereastră. Nu era sigur, dar se gândi că se prea poate ca demonii precum Asmodeus să fie destul de înalţi încât să ajungă la fereastra unui vagon de tren. Nu credea în niciun caz că un demon respectabil ar fi luat o ladă pe care să se urce.
- Nu mi-ar plăcea deloc să rămânem blocaţi aici peste noapte, spuse Philippa. Mai ales după tot ceea ce ne-a spus Groanin despre Sighişoara.
- Voia doar să ne sperie, zise John.
- Da? Ei bine, ştii ceva, frăţioare? Bla-bla, bla-bla.
- Încearcă să priveşti partea bună a lucrurilor, spuse John ca s-o încurajeze. Acesta este un compartiment de clasa întâi. Dacă trenul s-a stricat, avem cam tot ceea ce ne trebuie chiar aici. Şi, poate mai la obiect, nimic din ceea ce nu ne-am dori.

În timp ce vorbea, toate luminile care mai rămăseseră aprinse în compartiment se stinseră, motorul locomotivei se opri şi, în afara ocazionalelor fulgere, totul se cufundă în întuneric.
- Ce spuneai? zise Philippa.
- Apă, probabil, spuse John, încercând să se convingă şi pe sine ca şi pe Philippa, că nu se întâmpla nimic deosebit. La circuitele electrice ale trenului, vreau să zic. Cu toată ploaia asta... Pariez că vor trimite pe cineva chiar acum, să încerce să repare defecţiunea. Probabil că deja e afară.

John deschise fereastra. Cu foarte mare precauţie, îşi scoase capul afară, în aerul rece şi umed al nopţii, uitându-se în lungul trenului şi sperând să vadă că se încerca o reparaţie. În loc de asta, mult mai departe, lângă şine, stând la marginea unui pâlc de copaci, protejată de întuneric, zări o siluetă uriaşă. La început, John speră că era statuia vreunui erou transilvănean. Dar apoi, norul care acoperea luna plină se dădu la o parte şi lumina căzu din plin pe peron şi pe şine, iar John simţi cum i se lipeşte stomacul de şira spinării în clipa în care, îngrozit, desluşi cele trei capete diferite, coada de reptilă a creaturii şi apoi picioarele, asemănătoare cu ale unui cocoş negru uriaş. Era un demon, fără urmă de îndoială, şi părea să aştepte să se urce cineva în Expres.
- Se vede ceva? întrebă Philippa.
- Nu, minţi John, absolut nimic.

Închise fereastra şi se aşeză, cu un zâmbet larg şi fals întipărit pe chip, de parcă totul ar fi fost în regulă. Dar în sinea lui se întreba dacă nu era timpul să folosească dorinţa de urgenţă, discrimenul primit de la domnul Vodyannoy, în clădirea Dakota din New York. John tocmai îşi amintise de faptul că nu-l folosise şi încă-l mai avea; acum mai trebuia doar să-şi aducă aminte cuvântul german de concentrare pe care-l ataşase domnul Vodyannoy de această dorinţă. Într-adevăr, şi-l aminti instantaneu, aşa cum prevăzuse domnul Vodannoy că o să se întâmple. Singura problemă era că, deşi şi-l amintea - vedea foarte clar în faţa ochilor cuvântul DONAUDAMPFSCHIFAHRTSGESELLSCHAFTKAPITÃ"N, ca şi cum i-ar fi fost întipărit în interiorul pleoapelor - nu-şi putea da seama nici să-l pici cu ceară cum se pronunţa.
- Don ou damp schiff...
- Eşti cam încordat, frăţioare, spuse Philippa. Aiurezi. Scoţi sunete fără niciun sens.
- Ei, da, spuse John. Pălăvrăgeala surorii lui nu-i era deloc de ajutor, în timp ce se căznea să pronunţe cuvântul lui Frank Vodyannoy. Donut ampfi...
- Nu, serios. S-ar putea să mai stăm aici o vreme. Adică, vreau să spun că ăsta e un tren, nu o maşină. S-ar putea să dureze ceva, până când vor găsi un uscător destul de mare, care să usuce toate circuitele electrice.

Dar, nici nu termină bine Philippa de vorbit, că motorul porni din nou şi luminile din compartiment se aprinseră. Şi, pentru un răgaz foarte scurt, John uită că încerca să pronunţe codul discrimenului prin care-şi dorea ca demonul să plece. Acum era rândul lui să facă pe deşteptul.
- Ce spuneai? întrebă el, exact când trenul, zvâcnind o dată, se puse din nou în mişcare.
- Îi mulţumesc lămpii pentru asta, spuse Philippa, râzând uşurată. Chiar mă pot gândi la multe locuri mai plăcute unde să stăm peste noapte.

Dar în secunda următoare îngheţară amândoi, când auziră, în depărtare, un urlet sălbatic, ca al unui animal uriaş.
- Ce-a fost asta? întrebă înfricoşată Philippa, înghiţind în sec.

John se hotărî ca mai bine să nu-i descrie surorii sale ce văzuse mai devreme.
- O vacă, spuse el. Poate.

Se mai auzi un urlet, mai tare de data aceasta.
- Sau poate un elan.
- Nu există elani în Transilvania, îl contrazise Philippa. Şi, dacă nu mă înşel, nici cele mai mari vaci de pe aici nu sunt cât un autobuz de mari. - Creatura mai urlă o dată. - Şi cam atât de mare pare să fie chestia aia. Philippa clătină temătoare din cap. În afară de asta, nu prea ragi aşa, decât dacă ai o mulţime de dinţi şi gheare care să se asorteze.

Un zgomot diferit, de galop, îi atrase atenţia lui John asupra ferestrei, dincolo de care văzu o căruţă mică şi neagră, trasă de doi cai negri, care gonea pe lângă tren. Ambii gemeni îşi apropiară feţele de geam şi văzură cum căruţa trece de compartimentul lor şi se opreşte, cam la douăzeci de metri în faţa lor. Cel care conducea căruţa, îmbrăcat într-un raglan gros şi cu o pălărie cu boruri mari pe cap, aruncă hăţurile, sări din căruţă, alergă pe lângă tren câteva clipe şi apoi deschise una dintre uşi, sărind înăuntru.
- Crezi că este Izaak? întrebă Philippa.
- Sper, spuse John. Niciuna dintre celelalte alternative nu este prea atrăgătoare.

O clipă mai târziu, auziră din nou urletul creaturii, dar mult mai îndepărtat de această dată, de parcă trenul o lăsase mult în urmă, în întunericul transilvănean. John era aproape gata să răsufle uşurat.
- Ce a fost asta? repetă Philippa, auzind uşa trenului închizându-se cu zgomot în urma misteriosului pasager.

Acum, John socoti că era momentul să-i spună surorii sale exact ceea ce văzuse lângă şina de tren, iar Philippa se bucură că nu-i spusese mai devreme, gândindu-se că ea, una, ar fi fost tentată să folosească discrimenul pe care i-l dăduse Nimrod pentru această călătorie. I-l dăduse ei, şi nu lui John (care nici măcar nu ştia de existenţa lui), pentru că Nimrod spusese că discrimenul era pentru o urgenţă reală şi nu pentru ceea ce-ar fi crezut John că este o urgenţă, căci, în cazul lui, putea fi vorba despre plictiseală, sau foame, sau amândouă deodată. Cu toate acestea, fata se gândi că fratele ei era, fără discuţie, curajos. Dacă i-ar fi spus mai devreme că Asmodeus era lângă şina de tren, cu siguranţă că ea ar fi pronunţat cuvântul SHABRIRI şi atunci dorinţa i s-ar fi dus, odată cu demonul. Mai era o cale destul de lungă până la Berlin şi se simţea mult mai bine ştiind că mai avea încă discrimenul la dispoziţie. Nici prin cap nu-i trecea că John era şi el înarmat cu un discrimen al lui.
- De ce crezi că Asmodeus păzea trenul ăsta? întrebă ea, aşezându-se.

Se auziră paşi pe culoar şi o siluetă îmbrăcată într-o haină udă apăru la geamul uşii compartimentului lor.
- Habar n-am, spuse John, dar presimt că vom afla imediat.

Uşa se deschise alunecând uşor şi silueta intră în compartimentul lor, prăbuşindu-se pe o banchetă. Purta mai multe fulare la gât şi o pălărie îndesată pe cap, deasupra urechilor, dar se mai scurseră câteva clipe până când gemenii să fie siguri că era Izaak Balayaga. În timp ce-şi scotea şi ultimul fular, oftă cu zgomot şi zâmbi răutăcios către cei doi.
- L-aţi văzut? strigă el. Ashmadai! L-aţi văzut cum mă aştepta, ticălosul bătrân?
- Cine este Ashmadai? se interesă John, un pic dezamăgit de faptul că nu-l recunoscuse întocmai pe demonul pe care-l văzuse.
- Cine e Ashmadai, auzi ce-ntreabă! chicoti Izaak. Asmodeus, desigur. Creatura Judecăţii de Apoi, aia este. Un duşman periculos şi un diavol teribil de rău, ăsta este, şi e invocat cel mai bine atunci când îţi scoţi pălăria.

Izaak îşi aruncă propria pălărie pe jos şi, râzând tare, păru foarte mulţumit de sine şi, probabil, şi de dentistul său, atât de larg îşi dezveli dinţii albi în rânjetul pe care-l etală în direcţia Philippei.
- De asemenea, continuă el, mai este cunoscut şi sub numele de Saturn, Marcolf şi Chammaday. Izaak se ridică şi-şi scoase raglanul. În ultima vreme, i-am mai dat şi eu vreo câteva nume, pe care însă nu le pot repeta în faţa unei domnişoare. Mă urmăreşte de două zile, diavolul. De două zile! Râse cu amărăciune. Aveţi idee cum e să ai un demon cu experienţa lui Ashmadai pe urmele tale, timp de patruzeci şi opt de ore?
- Nu, recunoscu Philippa.
- Ei bine, nu e ca la un picnic, vă spun eu. Mi-ar mânca inima şi ficatul la micul dejun, fără îndoială. Le-ar prăji în sânge de capră şi s-ar ospăta. Da, dom'le.
- De ce te urmărea Asmodeus? întrebă Philippa.
- Aş fi crezut că este evident, domniţă, spuse Izaak, rânjind.

Philippa îşi muşcă limba. Nu-i plăcea prea mult să i se spună "domniţă", mai ales de către cineva cu doar câţiva ani mai mare decât ea.
- Bestia vrea Grimoarul lui Solomon, desigur, spuse Izaak, în timp ce-şi aprindea un trabuc enorm, de parc-ar fi vrut cumva să sărbătorească faptul că scăpase. Asmodeus, cum îl numiţi voi, şi Solomon se cunosc de mult.

Izaak purta o redingotă lungă şi neagră, cu o cravată subţire de piele, o cămaşă simplă, albă, şi mănuşi negre de piele.
- Vedeţi voi, pe vremea când Solomon era regele Israelului, Asmodeus a devenit invidios pe faptul că regele avea o mie de soţii şi, cum era un diavol viclean, a furat inelul cu puterea lui Solomon. L-a scos binişor de pe degetul regelui în timp ce dormea şi l-a pus pe degetul său. A pretins că era Solomon şi, pentru că inelul era magic, toată lumea l-a crezut. Totodată, nimeni nu-l mai credea pe Solomon cel adevărat că ar fi cine spunea el că este şi, pentru o vreme, regele a fost bucătar în propriul său palat.

Din fericire pentru Solomon, una dintre soţiile sale a scăpat făină pe podeaua palatului şi Asmodeus a călcat din întâmplare pe acolo. Iar soţia a observat că urmele din făină erau cele ale unui demon. Ghicind ceea ce se întâmplase, a furat inelul înapoi, pe când Asmodeus dormea, şi aşa Solomon cel adevărat s-a reîntors pe tronul său.

Dar, cât se dăduse drept Solomon, care era un mare magician, demonul a avut acces la biblioteca regelui şi a descoperit cartea pe care o scria acesta. Ea conţinea întreaga lui înţelepciune şi descria felul în care putea fi obţinută puterea asupra djinnilor, a îngerilor, a pământenilor şi a demonilor. Aşa că a fost o întâmplare norocoasă că următoarea persoană care a pus mâna pe carte a fost însăşi Ishtar. Un cadou din partea regelui Nabucodonosor, se spune. De atunci, Asmodeus a tot încercat să pună gheara pe cartea asta. Izaak începu să râdă: Ca să fiu sincer, abia am aflat şi eu toate acestea. Este unul dintre motivele pentru care sunt atât de nerăbdător să-i înapoiez ei cartea. Nu doresc să-l mai am pe urmele mele pe Asmodeus.
- Ei?
- Ayesha. Cea-care-trebuie-mereu-ascultată.
- Unde este cartea acum? întrebă Philippa.

Izaak îşi ridică haina de pe podea şi-i arătă cum aceasta avea în interior un buzunar ascuns cu isteţime, cam de mărimea unui rucsac. Din interiorul acestuia, scoase o carte frumos legată în piele, împodobită cu o scară de aur, în vârful căreia se afla, de asemenea incrustat în aur, acelaşi ochi atoatevăzător - Ochiul lui Horus - care se găseşte şi pe bancnotele americane de un dolar.
- Iat-o! spuse Izaak, punând cartea lângă el, pe banchetă.
- Dar, dacă ai cartea, se miră John, iar în ea se descrie cum să faci să ai putere asupra demonilor, n-ai putea s-o foloseşti ca să te ocupi de Asmodeus?
- Aşa crezi, nu? spuse Izaak. Dar numai după ce am şterpe... împrumutat cartea, am descoperit că nu poate fi deschisă chiar de oricine. Doar cei cu adevărat înţelepţi şi cu inima pură o pot deschide. Este un mecanism de protecţie pe care Djinnul Albastru i l-a ataşat cărţii, în cazul în care ar fi furată.
- Prin urmare, n-ai putea folosi cartea, nici dac-ai vrea, spuse Philippa.
- Mă tem că nu. Se pare că sunt unii care pot şi unii care nu pot. Şi simplul fapt că eu am furat-o înseamnă, prin definiţie, că fac parte dintre cei care nu pot. Ridică din umeri. Aşa că, iată-ne.

John privi cu un ochi critic cartea.
- Îmi permiţi?

Izaak ridică din umeri.
- Te rog.

Cu multă precauţie, John ridică de pe banchetă cartea şi fu surprins să constate că era la fel de grea ca o piatră de aceeaşi mărime.
- Are o tonă, constată el. Şi miroase cam ciudat. Ca nişte flori, doar că mai puternic.
- Coperta cărţii este unsă cu un balsam din lemn de aloe, explică Izaak. Ca să nu se crape, cred.

John puse cartea în poală şi încercă s-o deschidă.
- Ai dreptate, zise el, coperta nu vrea să se clintească.

N-o pot deschide mai mult decât poţi şi tu.
- N-are nicio logică, îşi dădu cu părerea Philippa. Nu tu ai furat-o, John. Şi eşti doar un copil, ca şi mine. Nu văd cum ai putea fi altfel decât cu inima pură, atunci când ai doar doisprezece ani. Luă apoi cartea de la fratele ei. Ia, lasă-mă şi pe mine să încerc. Şi ea băgă de seamă parfumul cărţii şi se aplecă s-o miroasă mai bine. Crini, anunţă ea. Miroase a crini.
- Hai, deschide-o, spuse John, mai interesat să vadă dacă sora sa putea deschide cartea, decât de mireasma acesteia, un miros care-i rămăsese întipărit pe buricele degetelor. Dacă poţi.

Dar şi Philippa eşuă în încercarea ei de a deschide cartea şi, simţindu-se oarecum exasperată, clătină din cap. Philippa se mândrise mereu cu inteligenţa ei sclipitoare şi cu inima ei pură, astfel că o irita faptul că o carte destinată celor puri şi inteligenţi refuza să se deschidă la atingerea ei. N-avea nicio logică.

Izaak luă înapoi cartea şi abia în acel moment observară gemenii că el încă mai purta mănuşile şi părea că zâmbeşte într-un fel ciudat. Într-o clipă, John îşi dădu seama că, de fapt, nu zâmbetul lui Izaak era atât de ciudat, cât felul în care se simţea. O senzaţie stranie de amorţeală îl cuprinse, strecurându-se de la vârful degetelor în sus, în braţe, într-un fel care-i dădu de bănuit că îi intrase ceva prin piele când pusese mâna pe carte. Această senzaţie de amorţeală fu imediat urmată de una de furie, în clipa în care îl văzu pe Izaak deschizând cartea, fără niciun fel de dificultate, şi scoţând câteva obiecte din interiorul ei.
- Hei! strigă John, încă nedându-şi seama de înşelătoria lui Izaak. Parcă ai spus că n-o poţi deschide.
- Nu puteam, răspunse celălalt. Nu, până când n-aţi atins-o amândoi, fiindcă altfel vraja n-ar fi fost ridicată.

Între timp şi Philippa se simţea deja paralizată de la gât în jos.
- Ce se petrece? întrebă ea. Nu mă pot mişca.
- Ăsta e doar efectul unguentului de pe coperta cărţii, explică Izaak. Conţine o enzimă care se absoarbe foarte repede în piele, extrasă din veninul unui scorpion mortal. Nu vă va ucide. Dar vă va paraliza pentru câteva minute. Nici n-am nevoie de mai mult. Şi vă rog să n-o luaţi ca pe ceva personal. N-am avut de ales.

John îşi dădu seama de faptul că, de această dată, se confrunta cu o urgenţă reală care, spre deosebire de o urgenţă imediată, îl făcu să poată pronunţa fără absolut nicio dificultate cuvântul german care invoca dorinţa de urgenţă, pe care mai devreme nu-l putuse rosti. Exact cum intenţionase şi Frank Vodyannoy să se întâmple.

Fiind, însă, sora geamănă a lui John, Philippa deja trecea prin acelaşi proces de gândire, cu rezultatul că ambii rostiră cuvintele de cod ataşate discrimenilor lor...
- DONAUDAMPFSCHIFAHRTSGESELLSCHAFTKAPITÃ"N!
- SHABRIRI!

... în exact aceeaşi clipă.

Iar rezultatul nefericit fu acela că discrimenii se anulară unul pe celălalt, ceea ce era un alt motiv pentru care Nimrod le dăduse gemenilor doar o singură dorinţă de urgenţă pentru amândoi.

Desigur că John şi Philippa n-aveau de unde să ştie acest lucru şi presupuseră, în mod greşit, că puterea lui Izaak Balayaga era mai mare decât a discrimenilor lor. Priviră neajutoraţi cum, folosind câteva bucăţi de lemn de aloe, puţin lut, două frânturi de os de animal, ceva mătase şi câte un fir de păr de la fiecare dintre ei, Izaak reuşi să plămădească două păpuşi mici, ambele nişte copii foarte asemănătoare ale lui John şi Philippa.
- Ce faci? întrebă Philippa.
- Aceasta este vraja de legare a unui djinn. Vedeţi, vă pot transelementiza doar pe câte unul, pe rând. Dacă nu vă leg mai întâi pe amândoi foarte bine, unul dintre voi m-ar putea transelementiza, în timp ce-i fac acelaşi lucru celuilalt.
- Transelementiza? spuse Philippa. Asta e un fel de transsubtantizare?
- Chiar nu v-a învăţat nimic fraierul ăla de Nimrod? Transsubstantizarea, explică Izaak, este atunci când dispari într-o sticlă. Transelementizarea este când îi faci acest lucru altcuiva. Şi împotriva voinţei sale. În timp ce vorbea, Izaak scoase două ace subţiri şi-l trecu pe unul dintre ele prin corpul păpuşii lui John.

John râse.
- N-a durut, spuse el, batjocoritor.
- Nici nu trebuia, răspunse Izaak. Nu e o păpuşă voodoo, deşi din asta s-au inspirat vrăjitorii. Asta înseamnă că legarea e terminată. Pentru atunci când efectul veninului de scorpion va trece.

John începu să strige, în speranţa că paznicul de pe tren, sau oricare alt pasager l-ar fi auzit şi le-ar fi sărit în ajutor.
- Uşurel, îi spuse Izaak. Toată lumea doarme. Şi te poţi considera norocos că nu te transform pe tine într-o păpuşă. Dacă aş fi folosit un diminuendo şi te-aş fi transformat într-o păpuşă, ai fi rămas aşa până când hotăram eu altfel. Într-o zi sau două, îţi vei reveni. Aşteaptă şi-ai să vezi.
- Dar de ce faci asta? îl întrebă Philippa. Despre ce este vorba? Lucrezi pentru Asmodeus?

Izaak râse şi străpunse păpuşa Philippei cu cel de-al doilea ac.
- Nu există niciun Asmodeus, afirmă el. Ei bine, ba da, există. Dar nu în acest caz. Nu era Asmodeus cel pe care l-aţi văzut mai înainte, ci o chestie pe care-am plăsmuit-o eu, ca să elimin orice suspiciuni aţi fi putut avea în privinţa mea. Nu, adevăratul Asmodeus ar fi prins din urmă trenul în câteva secunde şi l-ar fi sfărâmat în bucăţi, doar ca să pună mâna pe cartea adevărată. Care nu este această carte, desigur. N-a fost nicio clipă. Adevăratul Grimoar al lui Solomon este mult prea valoros ca să-l aduci într-un tren. Demonul pe care l-aţi văzut nu era decât o creaţie de-a mea, bazată pe ilustraţia din cartea cea nouă a domnului Rakshasas.

Þinând fiecare păpuşă în aer timp de câteva clipe, Izaak îşi coborî capul, lovi podeaua de două ori cu piciorul şi rosti următoarele:
- Am bătut de două ori la porţile uriaşe ale Pământului interior pentru a-i lega pe aceşti doi djinni. HADROQUARKLUON!

Apoi se aruncă pe banchetă şi-şi aprinse din nou trabucul.
- Gata, spuse el mândru. S-a terminat. Sunteţi legaţi. Acum pot face cu voi orice vreau eu.
- Şi cam ce ai vrea tu să faci? întrebă Philippa.
- Cred că am mai spus, nu? zise Izaak. Să vă pun în două tuburi pentru trabucuri şi să vă las închişi în ele.

Spunând asta, scoase cele două tuburi din buzunarul hainei şi le scutură, tachinându-i pe cei doi copii.
- Nu vei scăpa prea uşor! spuse John.
- Te rog, zise şi Philippa, nu face asta!

Izaak oftă şi apoi se sprijini de fereastra compartimentului.
- Aş vrea să vă pot ajuta, chiar aş vrea. Îşi puse degetul pe geam şi urmări dâra unei picături de ploaie care se prelingea pe geam. Doar că am mâinile legate. Dar nu fiţi atât de supăraţi. Nu este atât de îngrozitor.
- Aş vrea să te pot arunca pe fereastra aia, spuse John.
- Dar n-o vei face, bătrâne! chicoti Izaak. Nu poţi. Apoi se ridică. Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău. Dar încercaţi să vă amintiţi ceea ce a spus odată, cineva: "Unii dintre noi sunt buni, iar alţii nu sunt, dar eu, eu doar îmi ascultam ordinele."

Îşi rosti din nou cuvântul de concentrare, îşi scutură mâinile într-un gest teatral, iar în clipa următoare unul dintre gemeni dispăru într-un nor de fum, urmat imediat de celălalt.