Posibilitatea unei insule

Or, ce face un şobolan vigilent? - Adulmecă.
Jean-Didier - biolog

Cât de vii îmi rămân în memorie primele momente ale vocaţiei mele de bufon! Aveam şaptesprezece ani şi petreceam un august destul de cenuşiu într-un club all inclusive din Turcia - avea să fie ultima oară, de altfel, când mai plecam în vacanţă cu ai mei. Fufa de soră-mea - avea treisprezece ani pe atunci - începea deja să-i aţâţe pe toţi bărbaţii din jur. Era la micul dejun; ca în fiecare dimineaţă, s-a format o coadă la ouă jumări, care păreau să fie felul preferat al turiştilor. Lângă mine, o englezoaică bătrână (uscată, rea, genul care măcelăreşte vulpi pentru a-şi decora living-room-ul) s-a servit cu ouă din belşug, apoi a înşfăcat fără să şovăie ultimii trei cârnaţi rămaşi pe tava de metal. Era ora unsprezece fără cinci, programul de servire a micului dejun se încheia, părea exclus ca ospătarul să aducă alţi cârnaţi. Neamţul care stătea la coadă în spatele ei a înlemnit; furculiţa lui, întinsă deja spre un cârnat, a rămas în aer la jumătatea drumului, iar indignarea i-a aprins obrajii. Era un neamţ uriaş, un colos de peste doi metri, pe puţin o sută cincizeci de kilograme. O clipă, am crezut că-şi va înfige furculiţa în ochii octogenarei sau că o va strânge de gât şi-i va zdrobi ţeasta de vitrina cu gustări calde. Ca şi cum nu se întâmplase nimic, cu egoismul senil, devenit inconştient, al bătrânilor, englezoaica se întorcea cu paşi mărunţi la masa ei. Neamţul şi-a stăpânit furia, am simţit că făcea un efort enorm, însă puţin câte puţin calmul i-a revenit pe chip şi a pornit melancolic, fără cârnaţi, spre congenerii săi.

Pornind de la acest incident, am scris un scheci relatând o revoltă sângeroasă într-un club de vacanţă, declanşată de mici detalii ce încălcau formula all inclusive: o penurie de cârnaţi la micul dejun, urmată de o mărire de tarif la mini-golf. În aceeaşi zi, l-am prezentat la petrecerea serii (o seară pe săptămână, sub titlul "Şi voi aveţi talent!", spectacolul era format din numere propuse de turişti, în locul animatorilor profesionişti); interpretam singur toate personajele, debutând astfel în cariera de one man's show, pe care practic nu aveam s-o mai părăsesc. La spectacolul de după cină venea aproape toată lumea (până la deschiderea discotecii nu era mare lucru de făcut), ceea ce însemna totuşi un public de opt sute de persoane. Prestaţia mea s-a bucurat de mare succes, mulţi râdeau cu lacrimi şi am avut parte de aplauze furtunoase. În aceeaşi seară, la discotecă, o brunetă drăguţă pe nume Sylvie mi-a spus că o făcusem să moară de râs şi că aprecia băieţii cu simţul umorului. Sylvie, draga de ea... Aşa mi-am pierdut virginitatea şi mi-am găsit vocaţia.

După bac, m-am înscris la un curs de actorie; au urmat ani nu foarte străluciţi în care-am devenit din ce în ce mai rău, şi deci din ce în ce mai veninos; în aceste condiţii, până la urmă, succesul a venit - şi chiar de o amploare ce m-a surprins. Începusem cu mici scheciuri despre familiile de recăsătoriţi, despre ziariştii de la Le Monde, despre mediocritatea clasei mijlocii, în general - îmi reuşeau foarte bine pulsiunile incestuoase ale intelectualilor ajunşi la jumătatea carierei, ispitiţi de fiicele lor, bune sau vitrege, cu buricul gol şi cu bikinii ieşiţi din pantaloni. Pe scurt, eram un observator acid al realităţii contemporane; eram adesea comparat cu Pierre Desproges. Fără a renunţa la formula one man's show, acceptam uneori invitaţii la emisiuni televizate pe care le alegeam pentru audienţa enormă şi mediocritatea lor generală. Nu uitam niciodată să subliniez această mediocritate, chiar dacă o făceam cu fineţe: prezentatorul trebuia să se simtă puţintel în pericol, dar nu prea mult. Pe scurt, eram un bun profesionist; ce-i drept, puţin cam supraevaluat. Nu eram singurul.

Nu vreau să spun că scheciurile mele nu erau amuzante; amuzante erau. Eram, într-adevăr, un observator acid al realităţii contemporane; doar că totul îmi părea atât de elementar, şi rămâneau atât de puţine lucruri de observat în realitatea contemporană: simplificaserăm, suprimaserăm atâta, dărâmaserăm atâtea bariere, tabuuri, speranţe himerice, aspiraţii false... zău, rămânea atât de puţin! În plan social, existau cei bogaţi, existau săracii, iar între ei câteva punţi fragile - ascensorul social, subiect pe marginea căruia ironia era de rigoare; apoi posibilitatea, mai gravă, de a da faliment. În plan sexual, existau cei care inspirau dorinţa şi cei care nu inspirau nimic: mecanism îngust, cu câteva probleme de modalitate (homosexualitatea etc.), care însă erau reductibile la orgoliu şi la competiţia narcisistă, bine descrise de moraliştii francezi în urmă cu trei veacuri. Existau de asemeni, fireşte, oamenii de ispravă, cei care munceau, care produceau efectiv mărfurile, apoi cei care - într-un mod oarecum comic sau, dacă vreţi, patetic (eu însă eram, în primul rând, un comic) -, se sacrificau pentru copii; cei care nu au parte de frumuseţe cât sunt tineri, nici de ambiţie mai târziu, nici de bogăţie vreodată; cei care totuşi adoptă din toată inima - şi o fac primii, mai sincer decât oricine - valorile reprezentate de frumuseţe, tinereţe, bogăţie, ambiţie şi sex; cei care, într-un fel, făceau să se lege maioneza. Aceştia, o spun cu regret, nu puteau constitui un subiect. Introduceam câte unul în scheciurile mele pentru diversitate, pentru efectul de realitate; începeam totuşi să fiu serios dezgustat. Culmea e că eram considerat un umanist; un umanist amar, desigur, dar un umanist. Iată, ca să dau o idee, o glumă dintre cele care agrementau spectacolele mele:
- Ştii cum se numeşte grăsimea din jurul vaginului?
- Nu.
- Păi, se numeşte femeie.

Bizar e că reuşeam să plasez chestii de genul ăsta fără a înceta să am cronici favorabile în Elle şi Télérama; e drept că apariţia comicilor arabi a repus în drepturi derapajele machiste şi că eu derapam realmente cu graţie: ieşire de pe pistă, revenire, totul ţinut sub control. Una peste alta, marele avantaj al meseriei de comic şi în general al atitudinii umoristice în viaţă este că poţi, nepedepsit, să te comporţi ca o jigodie, ba chiar să-ţi valorifici abjecţia, fiind gras răsplătit, atât cu succese sexuale, cât şi în numerar, totul cu aprobarea unanimă.

În realitate, presupusul meu umanism avea temelii foarte şubrede: o butadă în doi peri despre vânzătorii de la debitele de tutun, o aluzie la cadavrele emigranţilor clandestini negri aruncate pe plajele spaniole fuseseră suficiente pentru a-mi face o reputaţie de om de stânga şi de apărător al drepturilor omului. Om de stânga, eu? Accidental, băgasem poate în scheciurile mele câţiva altermondişti, mai mult sau mai puţin tineri, fără să-i fac de-a dreptul antipatici; accidental, cedasem poate unei anume demagogii: eram, repet, un bun profesionist. Pe de altă parte, aveam o faţă de arab, ceea ce ajută; singurul conţinut rezidual al stângii din acei ani era antirasismul, mai exact rasismul anti-alb. Altfel, nu pricepeam prea bine de unde îmi venea figura asta de arab, din ce în ce mai pronunţată cu trecerea anilor; mama era de origine spaniolă, iar tata, după ştirea mea, breton. Soră-mea, bunăoară, fufa aia mică, deşi de tip mediteranean pronunţat, avea tenul mult mai puţin măsliniu decât mine şi, pe deasupra, avea părul lins. M-aş fi putut întreba: fidelitatea mamei fusese ireproşabilă? Ori aveam drept genitor un Mustafa oarecare? Sau chiar - altă ipoteză - un evreu? Fuck with that: arabii veneau masiv la spectacolele mele - ca şi evreii, de altfel, chiar dacă ceva mai puţini; şi toţi plăteau bilet, tarif întreg.

Circumstanţele morţii noastre nu ne sunt indiferente, e sigur; în ce priveşte circumstanţele naşterii, e mai puţin sigur.

Cât despre drepturile omului, evident, nu aveam nici o treabă cu ele; abia dacă-mi păsa de drepturile mădularului meu.

În acest domeniu, primul succes avut la clubul de vacanţă fusese confirmat, mai mult sau mai puţin, de restul carierei mele. În general, femeile nu au umor, drept care consideră umorul o calitate virilă; prin urmare, ocaziile de a-mi vârî organul într-unul din orificiile adecvate nu mi-au lipsit, de-a lungul întregii cariere. La drept vorbind, aceste coituri n-au avut nimic fabulos: femeile interesate de comici sunt în general mai în vârstă, spre patruzeci de ani, şi simt că treaba va lua pentru ele o întorsătură urâtă. Unele aveau un fund uriaş, altele sânii lăsaţi, uneori şi una, şi alta. Pe scurt, nu aveau nimic excitant; iar dacă nu ţi se scoală, interesul scade, totuşi. Nu, nu erau foarte bătrâne; ştiam că spre cincizeci de ani vor căuta noi amăgiri, liniştitoare şi comode - pe care, de altfel, nu le vor găsi. Până atunci, nu puteam decât să le confirm - involuntar, credeţi-mă, nu e nicicând o plăcere - descreşterea valorii lor erotice; puteam să le confirm primele bănuieli, să le insuflu fără voia mea o viziune sumbră asupra vieţii: nu, nu maturitatea le aştepta, ci pur şi simplu bătrâneţea; nu o a doua înflorire la capătul drumului, ci un şir de frustrări şi de suferinţe, mai întâi neglijabile, apoi, foarte rapid, infernale; nu erau lucruri prea reconfortante, nu, nu erau. Viaţa începe la cincizeci de ani, adevărat; cu precizarea că la patruzeci se termină.

Când vezi de cât succes se bucură duminicile fără maşină,
plimbările de-a lungul cheiurilor, îţi imaginezi foarte bine urmarea...
Gérard - şofer de taxi
Îmi este aproape imposibil, azi, să-mi amintesc de ce m-am însurat cu prima mea soţie; dacă ar fi s-o întâlnesc pe stradă, nu cred că aş mai izbuti s-o recunosc. Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu adevărat; se presupune că totul se păstrează în sanctuarul memoriei; e fals: anumite evenimente - şi chiar majoritatea - sunt realmente şterse, nu rămâne nimic, nici o urmă a lor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Ca să revin la nevastă-mea, mă rog, la prima nevastă, cred că am trăit împreună doi sau trei ani; când a rămas gravidă, am părăsit-o aproape imediat. Pe vremea aia nu aveam succes, n-a obţinut decât o pensie alimentară mizeră.
În ziua când fiul meu s-a sinucis, mi-am făcut o salată de ouă cu roşii. Mai de preţ este un câine viu decât un leu mort, crede pe bună dreptate Ecleziastul. N-am ţinut niciodată la copilul ăsta: era la fel de prost ca maică-sa şi la fel de rău ca taică-său. Dispariţia lui nu era o dramă; de fiinţe umane de soiul ăsta ne putem foarte bine lipsi.
De la primul meu spectacol au trecut zece ani, punctaţi de aventuri banale şi efemere, până în ziua când am întâlnit-o pe Isabelle. Aveam treizeci şi nouă de ani, ea treizeci şi şapte; succesul meu de public era la zenit. Când am câştigat primul milion de euro (vreau să spun când l-am câştigat cu adevărat, cu impozitele plătite, şi l-am pus la adăpost într-un plasament sigur), am înţeles că nu eram un personaj balzacian. Un personaj balzacian care a câştigat întâiul milion s-ar gândi, cel mai adesea, cum să-l câştige pe-al doilea - cu excepţia celor, puţini la număr, care încep să viseze la el de îndată ce au strâns câteva zeci de mii. În ce mă priveşte, m-am întrebat mai ales dacă-mi pot permite să renunţ la carieră - şi am tras concluzia că nu.

În primele faze ale ascensiunii mele spre glorie şi avere, gustasem ocazional din plăcerile consumului, care situează epoca noastră mult deasupra celor care au precedat-o. Puteam divaga la nesfârşit pe marginea întrebării dacă oamenii erau sau nu fericiţi în secolele trecute; puteam analiza dispariţia cultelor, complexitatea sentimentului amoros, le puteam comenta avantajele şi neajunsurile; puteam evoca naşterea democraţiei, pierderea simţului pentru sacru, distrugerea liantului social. O şi făcusem, de altfel, în multe scheciuri, chiar dacă la un mod umoristic. Puteam chiar să pun în discuţie progresul ştiinţific şi tehnologic, puteam, de pildă, să am impresia că progresul tehnic se plăteşte printr-un control social sporit şi o scădere generală a bucuriei de a trăi. Oricum, în planul consumului, superioritatea secolului XX era indiscutabilă: nimic, din nici o altă civilizaţie, din nici o altă epocă, nu se putea compara cu perfecţiunea în mişcare a unui centru comercial contemporan funcţionând din plin. Consumasem astfel, cu plăcere, în primul rând pantofi; apoi, puţin câte puţin, m-a cuprins lehamitea şi am înţeles că viaţa mea, fără suportul zilnic de plăceri elementare şi în acelaşi timp reînnoite, avea să se complice.

În perioada când am întâlnit-o pe Isabelle, ajunsesem, cred, la şase milioane de euro. În acest stadiu, un personaj balzacian îşi cumpără un apartament luxos, îl umple cu obiecte de artă, apoi se ruinează pentru o dansatoare. Eu locuiam într-un apartament banal de trei camere, în arondismentul XIV, şi nu mă culcasem niciodată cu un top model - nici măcar nu fusesem tentat. Cel mult dacă am copulat, o dată, cu un manechin de categoria a doua; nu-i păstram o amintire nepieritoare. Fata arăta bine, cu sâni destul de generoşi, dar nu era mai grozavă, în fond, decât atâtea altele; judecând bine, eram mai puţin supraevaluat decât ea.

Întâlnirea a avut loc în cabina mea, după un spectacol ce trebuie calificat drept triumfal. Isabelle era pe atunci redactor-şef la Lolita, după ce multă vreme lucrase la 20 Ans. Nu eram foarte încântat, la început, de acest interviu; răsfoind revista, fusesem totuşi surprins de incredibilul nivel de erotizare atins de publicaţiile pentru adolescente: tricouri talia zece ani, bermude albe mulate, bikini ieşiţi din pantaloni, acadele Chupa-Chups supte provocator... mă rog, tot tacâmul. "Da, însă au o nişă de piaţă bizară...", insistase ataşata de presă. "În plus, redactorul-şef se deplasează în persoană, asta înseamnă ceva..."
Există, se pare, oameni care nu cred în dragostea la prima vedere; fără a lua expresia în sensul ei propriu, e totuşi evident că atracţia reciprocă e foarte rapidă; din primele minute ale întâlnirii cu Isabelle am ştiut că vom trăi împreună o poveste de iubire şi că va fi o poveste lungă; am ştiut că şi ea era conştientă de asta. După câteva prime întrebări despre trac, despre metodele mele de pregătire etc., s-a oprit. Am răsfoit din nou revista.
- Nu sunt adevărate Lolite... am remarcat eu în cele din urmă. Au şaisprezece-şaptesprezece ani.
- Da, a fost ea de acord; însă Nabokov s-a înşelat cu cinci ani. Ceea ce gustă majoritatea bărbaţilor nu e momentul care precede pubertatea, e cel imediat următor. Oricum, nu e un scriitor strălucit.

Nici eu nu-l suportam pe acest pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit, care-ţi permite uneori să-i treci cu vederea scrisul greoi. Un ştrudel ratat, asta îmi evocase întotdeauna stilul lui Nabokov.
- Şi totuşi, a continuat ea, dacă un roman prost scris, păcătuind, în plus, printr-o eroare grosolană privind vârsta eroinei, izbuteşte să fie o carte foarte bună, în stare să creeze un mit durabil ce a trecut în limbajul curent, asta înseamnă că autorul a dat peste ceva esenţial.

Dacă eram de acord în toate privinţele, interviul risca să fie destul de anost.
- E ora cinei, am putea continua la un restaurant... a propus ea. Ştiu unul, tibetan, pe rue des Abbesses.

Fireşte, ca în orice istorie serioasă, ne-am culcat împreună din prima noapte. Dezbrăcându-se, a avut un scurt moment de jenă, apoi de mândrie: avea un trup incredibil de ferm şi de suplu. Abia mult mai târziu aveam să aflu că avea treizeci şi şapte de ani; pe moment, i-am dat cel mult treizeci.
- Ce faci ca să-ţi păstrezi forma? am întrebat-o.
- Dans clasic.
- Nu stretching, aerobic, nimic de genul ăsta?
- Nu, sunt nişte tâmpenii; poţi să mă crezi pe cuvânt, lucrez de zece ani la reviste pentru femei. Dansul clasic e singurul care chiar dă rezultate. Numai că e dur, trebuie să-ţi impui o adevărată disciplină; mie îmi convine, sunt cam psihorigidă.
- Tu, psihorigidă?
- Da, da... O să vezi.

Ceea ce mă frapează, după atâta timp, când mă gândesc la Isabelle, este incredibila sinceritate a raporturilor noastre, chiar din primele clipe, chiar şi acolo unde femeile preferă de obicei să păstreze un anume mister, în ideea falsă că misterul dă relaţiei o notă de erotism, când de fapt, dimpotrivă, majoritatea bărbaţilor sunt violent excitaţi de o abordare sexuală directă.
- Nu e greu să provoci orgasmul unui bărbat... îmi spusese ea, jumătate în glumă, jumătate în serios, la prima noastră cină, la restaurantul tibetan; oricum, eu am reuşit întotdeauna. (Spunea adevărul. Spunea adevărul şi când afirma că secretul nu are nimic extraordinar, şi nici straniu.) E suficient, a continuat ea oftând, să-ţi aduci aminte că bărbaţii au coaie. Că au o pulă, asta femeile o ştiu, o ştiu chiar mai mult decât trebuie: de când bărbaţii au fost reduşi la condiţia de obiect sexual, femeile sunt realmente obsedate de mădularul lor; când fac dragoste, însă, de cele mai multe ori, uită că şi coaiele sunt o zonă sensibilă. Indiferent ce e, masturbare, penetrare sau felaţie, din când în când trebuie să pui mâna pe ele - fie să le atingi uşor, să le mângâi, fie să le strângi mai puternic - o ştii după cum le simţi întărindu-se. Asta e tot.

Era pe la cinci dimineaţa, ejaculasem în ea şi era bine, cu adevărat bine, totul era reconfortant, afectuos, şi simţeam că sunt pe cale să intru într-o fază fericită a vieţii mele; am remarcat, fără un motiv precis, felul în care era decorată camera - îmi amintesc că în clipa aceea lumina lunii cădea pe o gravură cu rinoceri, o gravură veche, de genul celor din enciclopediile animaliere din secolul al XIX-lea.
- Îţi place aici, la mine?
- Da, ai gust.
- Te surprinde că am gust, deşi lucrez la o revistă de rahat?

Hotărât lucru, avea să-mi fie greu să-i ascund ce gândeam. Însă această constatare, ciudat, m-a făcut să simt o anume bucurie; presupun că acesta e unul din semnele iubirii adevărate.
- Sunt bine plătită... Ştii, adesea, explicaţia e cât se poate de simplă.
- Cât?
- Cincizeci de mii de euro pe lună.
- E mult, într-adevăr; dar, în momentul ăsta, eu câştig mai mult.
- Normal. Tu eşti un gladiator, eşti în centrul arenei. E normal să fii bine plătit: îţi rişti pielea, poţi să cazi în orice moment.
- O!...

Cu asta nu eram întru totul de acord; îmi amintesc că am simţit o nouă bucurie. E bine să existe armonie perfectă, să te înţelegi în toate cele, la început e chiar indispensabil; dar e bine să existe şi mici contraziceri, măcar ca să le poţi stinge, mai apoi, într-o discuţie relaxată.
- Presupun că te-ai culcat cu destule femei care vin la spectacolele tale..., a continuat ea.
- Cu câteva, da.

Nu prea multe, de fapt; fuseseră poate cincizeci, cel mult o sută; însă m-am abţinut să-i spun că noaptea petrecută cu ea era de departe cea mai grozavă; simţeam că ştia. Nu era, la ea, lipsă de modestie, nici orgoliu exagerat: era doar intuiţie, simţul raporturilor umane; şi, de asemeni, o apreciere exactă a propriei valori erotice.
- Dacă femeile sunt atrase sexual de tipii care urcă pe scenă, a continuat ea, nu e doar pentru că doresc celebritatea; ci şi pentru că simt că un ins care urcă pe scenă îşi riscă pielea: publicul este o fiară mare şi periculoasă, poate în orice clipă să-şi sfâşie favoritul, să-l alunge, să-l oblige să fugă acoperit de ruşine şi de sarcasme. Răsplata pe care femeile o pot oferi celui ce-şi riscă pielea urcând pe scenă e trupul lor; exact la fel cum se întâmplă cu un gladiator sau un toreador. Ar fi stupid să credem că aceste mecanisme primitive au dispărut: eu le cunosc, le folosesc, cu ele îmi câştig viaţa. Cunosc exact puterea de atracţie a rugbistului, a vedetei rock, a actorului de teatru sau a pilotului de curse: totul funcţionează după o schemă foarte veche, cu mici variaţii de modă sau epocă. O bună revistă pentru adolescente este aceea care ştie să anticipeze - cu uşurinţă - variaţiile.

M-am gândit mai mult de un minut; trebuia să-i explic punctul meu de vedere. Poate era important, poate nu - să spunem că simţeam nevoia s-o fac.
- Ai perfectă dreptate... am spus. Doar că, în ce mă priveşte, eu nu risc nimic.
- De ce?

Se ridicase pe coate şi mă privea surprinsă.
- Chiar dacă publicul ar avea chef să mă alunge, nu ar putea s-o facă; n-are pe cine să pună în loc. Literalmente, sunt de neînlocuit.

A încreţit din sprâncene, m-a privit; se făcuse ziuă, îi vedeam sfârcurile mişcându-se în ritmul respiraţiei. Îmi venea să iau unul în gură, să-l sug şi să nu mă mai gândesc la nimic; mi-am spus totuşi că era bine să-i las un timp de gândire. Treizeci de secunde i-au fost suficiente; era o fată într-adevăr inteligentă.
- Aşa e, a spus ea. Există la tine o sinceritate absolut anormală. Nu ştiu care e cauza: un eveniment anume din viaţa ta, educaţia pe care ai primit-o sau altceva; dar nu există şanse ca fenomenul să se repete în aceeaşi generaţie. Într-adevăr, oamenii au nevoie de tine mai mult decât ai tu nevoie de ei - oamenii de vârsta mea, cel puţin. Peste câţiva ani, situaţia se va schimba. Ştii revista la care lucrez: ceea ce încercăm noi să creăm este o umanitate artificială, frivolă, opacă la seriozitate ca şi la umor, care va trăi toată viaţa într-un goană din ce în ce mai disperată după fun şi sex; o generaţie de kids incurabili. Vom reuşi, bineînţeles; în lumea aceea nu va mai fi loc pentru tine. Dar presupun că nu e prea grav, că ai izbutit să pui nişte bani deoparte.
- Şase milioane de euro.

Răspunsesem maşinal, fără să gândesc; o altă întrebare mă sâcâia, de câteva minute:
- Revista asta... În fond, eu nu pot fi pe gustul publicului tău. Sunt cinic, sumbru, nu-i pot interesa decât pe cei atraşi de îndoială, care încep să se simtă ca la spartul unei petreceri; interviul cu mine nu intră în profilul editorial al revistei voastre.
- E adevărat... a spus ea cu un calm care, retrospectiv, îmi pare surprinzător (era atât de limpede şi sinceră, atât de puţin dotată pentru minciună). Nu va fi nici un interviu; era doar un pretext ca să te întâlnesc.

Mă privea drept în ochi şi eram atât de tulburat de cuvintele ei, încât mi s-a sculat. Cred că această erecţie atât de sentimentală, atât de umană, a înduioşat-o; s-a lungit din nou lângă mine şi a început să mă masturbeze. Nu s-a grăbit, mi-a luat testiculele în căuşul palmei, variind amplitudinea şi forţa strânsorii. M-am relaxat, am uitat totul, nu mai existau decât mângâierile ei. Între noi se năştea ceva ca o stare de inocenţă; în mod sigur îmi supraestimasem cinismul. Isabelle locuia în arondismentul XVI, pe colinele din Passy; în depărtare, un metrou aerian trecea peste Sena. Începea ziua, rumoarea circulaţiei devenea perceptibilă; sperma a ţâşnit pe sânii ei. Am luat-o în braţe.
- Isabelle, i-am spus la ureche, aş vrea să-mi povesteşti cum ai ajuns la revista asta.
- Sunt aici abia de un an şi ceva, Lolita e doar la numărul 14. La 20 Ans, am rămas foarte mult timp, am trecut prin toate posturile; Germaine, redactorul-şef, era total dependentă de mine. La urmă, chiar înainte ca revista să fie vândută, m-a numit redactor-şef adjunct; era un fleac, de doi ani făceam toată treaba în locul ei. Asta n-o împiedica să mă urască; îmi amintesc cum m-a privit când mi-a transmis invitaţia lui Lajoinie. Ai auzit de Lajoinie, numele ăsta îţi spune ceva?
- Nu prea...
- Da, nu e prea cunoscut de marele public. Era acţionar la 20 Ans, acţionar minoritar, dar el a fost cel care a determinat vânzarea către un concern italian. Pe Germaine, evident, italienii au dat-o afară; pe mine erau dispuşi să mă păstreze, dar dacă Lajoinie mă invita la masă, însemna că avea altceva să-mi propună; fireşte, Germaine simţea asta şi turba de furie. Lajoinie locuia în Marais, chiar lângă Place des Vosges; când am ajuns acolo, am avut totuşi un şoc: invitaţii erau Karl Lagerfeld, Naomi Campbell, Tom Cruise, Jade Jagger, Björk... Mă rog, nu era exact genul de lume pe care eram obişnuită s-o frecventez.
- Nu el a scos revista aia pentru poponari, foarte în vogă?
- Nu tocmai, la început GK nu era o revistă pentru homo, avea un profil mai curând macho şi mai mult aluziv: gagici, maşini, ceva actualitate militară; după şase luni, e adevărat, au constatat că printre cumpărători erau foarte mulţi poponari, dar era o surpriză, nu cred că au controlat fenomenul. Oricum, Lajoinie a vândut-o puţin după aceea, iar asta i-a impresionat enorm pe cei din branşă: a vândut-o când era cel mai bine cotată, când se credea că va urca şi mai sus, şi a lansat 21. De atunci, GK a decăzut, cred c-au pierdut 40% din vânzările naţionale, iar 21 a devenit primul mensual masculin - tocmai au depăşit Le Chasseur français. Reţeta lor, la 21, e foarte simplă: strict metrosexuală. Formă fizică, îngrijiri cosmetice, tendinţe în modă. Nici un strop de cultură, nici un gram de actualitate; nici un fel de umor. În concluzie, chiar mă întrebam ce avea să-mi propună. M-a primit cu multă amabilitate, m-a prezentat invitaţilor, m-a poftit să stau în faţa lui. "Am mult respect pentru Germaine... ", a început el. Mi-am reprimat o tresărire; nimeni nu putea să aibă respect pentru Germaine; alcoolica aia bătrână putea să inspire dispreţ, milă, dezgust, mă rog, o mulţime de lucruri, în nici un caz respect. Aveam să constat mai târziu că asta era metoda lui de lucru cu personalul: să nu vorbească de rău pe nimeni, niciodată, în nici o împrejurare; din contră, să-i acopere cu laude, oricât de nemeritate - fără să-şi interzică, evident, să-i dea afară când era cazul. Eram totuşi puţin stingheră, şi am încercat să abat discuţia spre 21.
"Tre-bu-ie... (rostea cuvintele într-un mod bizar, despărţindu-le în silabe, parcă vorbea o limbă străină) con-fra-ţii mei, am im-pre-si-a, sunt mult prea pre-o-cu-paţi de presa a-me-ri-ca-nă. Noi ră-mâ-nem e-u-ro-peni... Mo-de-lul, pentru noi, e ceea ce se pe-tre-ce în An-gli-a..."

Evident, 21 era copiată după un model englezesc, dar şi GK era; asta nu explica în ce fel simţise că trebuia să treacă de la una la alta. Se făcuseră studii în Anglia, avusese loc o evoluţie a publicului?
"Nu, din câ-te ştiu eu... Sunteţi foarte drăguţă...", a continuat el, aparent fără legătură. "Aţi putea fi mai me-di-a-ti-că..."

Stăteam chiar lângă Karl Lagerfeld, care mânca întruna: se servea cu bucăţi mari de somon, le înmuia în sosul de smântână cu mărar, apoi înfuleca totul. Tom Cruise îi arunca din când în când priviri scârbite; Björk, dimpotrivă, părea fascinată - trebuie spus că Björk încercase mereu să se dea pătrunsă de poezia vechilor saga, când de fapt era convenţională şi manieristă la culme: prezenţa unui sălbatic autentic nu putea să n-o intereseze. Am înţeles subit că era suficient să-i scoţi creatorului de modă cămaşa cu jabou, lavaliera, smochingul cu revere din satin şi să-l îmbraci în blănuri de animale: ar fi fost perfect în rolul unui teuton de la începuturi. A luat un cartof fiert, l-a uns cu caviar din belşug, apoi mi-a spus: "Trebuie să fii mediatic, măcar un pic. Eu, de exemplu, sunt foarte mediatic. Sunt un mare cartof mediatic..." Cred că tocmai renunţase la al doilea regim de slăbire, oricum, scrisese deja o carte despre primul.

Cineva a pus muzică, s-a produs puţină agitaţie, cred că Naomi Campbell a început să danseze. Eu continuam să-l fixez pe Lajoinie, aşteptam propunerea. În disperare de cauză, am început o discuţie cu Jade Jagger, cred că am vorbit despre Formentera sau altceva de genul ăsta, un subiect banal, dar mi-a făcut o impresie bună, era o fată isteaţă şi deloc fandosită; Lajoinie ţinea ochii întredeschişi, părea aţipit, acum însă cred că observa cum mă comport cu ceilalţi - şi asta făcea parte din metodele lui de lucru cu personalul. La un moment dat, a mârâit ceva - nu am înţeles ce, muzica era prea tare -, şi a aruncat o privire scurtă, agasată, în stânga: într-un colţ al încăperii, Karl Lagerfeld începuse să meargă în mâini; Björk îl privea râzând în hohote. Pe urmă creatorul de modă a revenit la masă, s-a aşezat, m-a bătut pe umăr urlând: "Cum e? Bine?", apoi a înghiţit trei anghile una după alta. "Eşti cea mai frumoasă femeie de aici! Le umileşti pe toate!...", a mai spus el, după care şi-a tras în faţă platoul cu brânzeturi; cred că mă simpatiza cu adevărat. Lajoinie îl privea uluit cum devora brânza. "Chiar că eşti un cartof, Karl...", a spus el; apoi s-a întors spre mine şi a rostit: "Cincizeci de mii de euro."

Şi asta a fost tot; tot ce a spus în ziua aceea.

A doua zi, am trecut pe la el la birou, mi-a explicat ceva mai mult. Revista avea să se numească Lolita. "E o chestiune de decalaj...", a spus el. Înţelegeam cam ce voia să zică: 20 Ans, de exemplu, era cumpărată mai ales de fete de cincisprezece-şaisprezece ani care voiau să pară emancipate sub toate aspectele, mai ales cel sexual; cu Lolita, voia să opereze decalajul invers. "Publicul nostru ţintă începe la zece ani...", a spus el. "Dar nu există limită superioară."

Pariul lui era că, din ce în ce mai mult, mamele vor tinde să-şi imite fiicele. Sigur, e cam ridicol, pentru o femeie de treizeci de ani, să cumpere o revistă care se cheamă Lolita; dar nu mai mult decât un top mulat sau un mini-şort. Pariul lui Lajoinie era că simţul ridicolului, atât de viu la femei (şi în special la franţuzoaice), avea să dispară puţin câte puţin, învins de fascinaţia pură a unei tinereţi fără limite.

Evident, a câştigat pariul. Vârsta medie a cititoarelor noastre este de douăzeci şi opt de ani - şi creşte câte puţin cu fiecare lună. După şefii serviciului de publicitate, suntem pe cale să devenim revista feminină de referinţă - aşa mi-au spus, aşa ţi-o spun, deşi nu prea îmi vine să cred. Sunt încă la cârmă, încerc să conduc, sau mai curând mă prefac, dar în fond nu mai înţeleg nimic. Sunt o bună profesionistă, e adevărat (ţi-am spus că sunt cam psihorigidă, de acolo îmi vine): revista nu are niciodată greşeli de tipar, fotografiile sunt cadrate perfect, ieşim întotdeauna la termen; conţinutul, însă... E normal ca oamenii să se teamă de bătrâneţe, şi mai ales femeile, întotdeauna a fost la fel, numai că... Ceea ce se întâmplă acum depăşeşte orice închipuire; cred că femeile au înnebunit de tot.