Reflecţii despre Întoarcerea huliganului

Citiţi un fragment din această carte.

De la debutul în 1966, în Povestea vorbii a lui Miron Radu Paraschivescu, şi pînă în 1986, cînd a plecat din ţară, Norman Manea a publicat 10 volume (5 romane, 3 volume de proză scurtă, 2 volume de eseuri). Scriitorul a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). După 1986, în străinătate fiind, întîi în Germania (1987), apoi stabilit în Statele Unite, la New York, Norman Manea a fost tradus în 15 limbi, cărţile sale fiind elogios recenzate în principalele ziare ale ţărilor respective. Volumele publicate în SUA (October, eight o'clock, On Clowns: The Dictator and the Artist, Compulsory Happiness, The Black Envelope, The Hooligan's Return) au figurat în selecţia celor mai importante apariţii editoriale din The New York Times. Este profesor de literatură europeană şi "writer in residence" la Bard College.

Scriitorului i s-a decernat în 1992 Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur ("Nobelul american"). În 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de "Literary Lion" al bibliotecii. În 2002, lui Norman Manea i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru "Opera omnia".

În România, i-au apărut, după 1989, 3 volume la Editura Apostrof (Octombrie, ora opt, povestiri, şi Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, eseuri, în 1997, Fericirea obligatorie, nuvele, 1999), Casa melcului (interviuri) la Editura Hasefer (1999) şi ediţia revăzută a romanului Plicul negru (Fundaţia Culturală Română, 1996, şi Editura Cartea Românească, 2003).

La Editura Polirom, de acelaşi autor, au mai apărut: Întoarcerea huliganului (2003), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005) şi Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, revăzută, 2005).

Cele trei teme majore, recurente şi întreţesute ale operei lui Norman Manea (cuprinzînd atît ficţiunea, cît şi non-ficţiunea) sînt experienţa Holocaustului, trăită în copilărie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; existenţa, ca om şi ca scriitor, în interiorul unui sistem totalitar, şi anume, varianta românească a comunismului; respectiv, exilul. Aceste teme sînt pe deplin dezvoltate în cartea sa cea mai direct autobiografică, Întoarcerea huliganului (2003), care este şi cea mai complexă operă a sa de pînă acum. Este o carte de memorii, după cum se precizează în subtitlul ediţiei americane, dar nu doar în înţelesul obişnuit al cuvîntului: pentru că pe întreg cuprinsul ei sînt inserate pagini de pură ficţiune, ca şi numeroase elemente caracteristice speciei eseului moral. Mă grăbesc să subliniez că prezenţa elementelor ficţionale (descrieri de vise, situaţii imaginate, scenarii contrafactuale) este întotdeauna semnalată fără echivoc, iar "pactul autobiografic" (adică angajamentul implicit al autorului faţă de cititor că faptele de viaţă pe care le relatează sînt adevărate, în sensul propriu al termenului) este respectat cu scrupulozitate. Manea ştie prea bine că a separa faptul real de ficţiune e o datorie etică a memorialistului şi, din acest punct de vedere, amintirile sale sînt istoric şi intern verificabile. Mai mult, cititorul îşi dă seama că şi atunci cînd autorul deschide "ferestre" ficţionale către lumi posibile sau dramatizează pasaje de meditaţie, scopul său este întotdeauna adevărul, inclusiv adevărul personal, cu zonele sale mai complicate şi mai ambivalente. Memorialistul ne transmite sentimentul că este supus unei duble obligaţii: aceea de a spune adevărul, oricît de dureros ar fi acesta, şi aceea de a nu-l simplifica, de a nu recurge la formule sau clişee, de a nu-l trivializa. Sarcina scriitorului autentic, pare a sugera Manea, este nu de a simplifica, ci de a desimplifica. Pentru că adevărul nu este niciodată simplu.
"Exilul de la 5 ani", scrie Manea în primele pagini ale Întoarcerii huliganului, "din cauza unui dictator şi a ideologiei sale, s-a desăvîrşit la 50 de ani, din cauza altui dictator şi a unei ideologii aparent opuse" (p. 25). Născut în 1936, viitorul scriitor avea doar 5 ani în 1941, cînd populaţia de origine evreiască a provinciei lui natale, Bucovina, a fost deportată în lagărele de concentrare din Ucraina, pe teritoriul Transnistriei actuale, în urma unei decizii a regimului Antonescu. Acest episod traumatizant s-a încheiat patru ani mai tîrziu, în 1945, cînd, împreună cu ceilalţi membri ai familiei sale care au supravieţuit, Manea s-a întors în România, pentru a asista, pe măsură ce înainta în vîrstă, la transformarea ţării, pe timpul lui Gheorghiu-Dej, într-un satelit de orientare stalinistă al Uniunii Sovietice şi ulterior, după 1965, într-o dictatură naţional-comunistă sub conducerea - grotescă şi feroce - a lui Nicolae Ceauşescu, curmată brutal şi sîngeros în 1989. Cu trei ani înainte, în 1986, pe cînd era bursier în Germania Federală, el s-a decis să nu mai revină în România şi să trăiască într-un exil autoimpus, mai întîi în Europa Occidentală, apoi în Statele Unite, unde a devenit scriitor rezident la Colegiul Bard din statul New York şi a obţinut o bursă Guggenheim şi un premiu al Fundaţiei MacArthur. În 1986, la vîrsta de 50 de ani, Manea era un scriitor cunoscut în România, deşi unul cu greu tolerat de regimul politic. Publicase şase cărţi de ficţiune şi două volume de eseuri, iar după exilul său, cînd au început să apară primele traduceri din proza şi eseurile sale (în germană, franceză, olandeză, italiană, engleză, spaniolă etc.), a fost recunoscut ca unul dintre scriitorii reprezentativi ai Europei de Est, comparabil cu un Danilo Kiš, un Ivan Klíma sau un Imre Kertész, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 2005.

În stilul său caracteristic, ce combină un simbolism pluristratificat cu detaliul istoric reconstituit cu exactitate şi cu ironia - şi auto-ironia - implicită, Manea explică geneza Întoarcerii huliganului, memorialul său scris în Statele Unite în ultimii ani ai secolului trecut şi primii ai secolului nostru şi apărut aproape simultan în versiunea românească originală şi în traducere engleză. Pasajul-cheie apare undeva pe la jumătatea cărţii (se poate observa cum vocea naratorului trece de la "el" la "eu" urmînd oscilaţiile rememorării subiective): într-o seară ploioasă, la New York, în timpul unei petreceri elegante, pe cînd îşi juca "rolul de refugiat în comedia prezentului", după cum se exprimă el însuşi, scriitorul, purtător al "numelui de cod biblic Noah, nu pentru uz public", se defineşte ca un "exilat eşuat" care, în cursul conversaţiei, "se trezise vorbind despre Transnistria, Iniţiere, război şi despre Maria, tînăra ţărancă decisă să se alăture evreilor trimişi la moarte. Apoi, despre potopul de după potop, comunismul bizantin şi ambiguităţile sale. Apoi despre exil şi ambiguităţile sale" (p. 209). A doua zi, primeşte o scrisoare din partea editorului ce organizase petrecerea, cu îndemnul de a-şi scrie povestea vieţii, care-i fascinase pe cei prezenţi: "pentru că ai trăit şi gîndit şi acţionat în miezul celui mai rău timp din istorie". (În calitate de prieten al autorului, pot să confirm farmecul de povestitor al lui Manea, timbrul captivant al vocii lui meditative şi calde, amestecul de melancolie lucidă şi umor grav care se desprinde din rememorările sale.) Citind scrisoarea, prozatorul se simte pe dată provocat şi obligat - este vorba de obligaţia morală de a depune mărturie - să se angajeze într-o sarcină extrem de dificilă, sarcina aducerii-aminte, pe care, de altminteri, şi-o trasase el însuşi cu mult timp în urmă, încă de cînd îşi începuse cariera literară în România, către sfîrşitul anilor 1960, şi pe care a încercat mereu să o ducă la îndeplinire, mai cu seamă în formă ficţională: să vorbească despre ce înseamnă să trăieşti "în miezul celui mai rău timp din istorie", să aducă mărturie. De data aceasta, va vorbi liber şi în nume propriu, fără a mai fi nevoit să evite cenzura prin recursul la coduri şi aluzii absconse şi se va adresa unui cititor de limbă engleză, chiar dacă nu poate face asta decît în "limba lui pribeagă", adică în română, singura limbă pe care o stăpîneşte ca scriitor, o limbă acum în exil, nevoită să se lase tradusă (voi reveni ulterior la problema lingvistică şi implicaţiile ei). Trebuie să comunice povestea propriei vieţi şi a dublei sale Iniţieri unor cititori neavizaţi.

Relatînd împrejurările în care s-a născut proiectul acestei noi cărţi, Manea îşi aminteşte, cu privire la prima Iniţiere: "Năucul Noah se iniţia nu doar în viaţă, ci şi în Viaţa de Apoi. Moartea căpătase, mai întîi, chipul supt şi adorat al bunicului Avram! Bruscă magie a neînsufleţirii: Viaţa de Apoi, în groapa fără nume şi viaţă. [...] Încă viu, în viaţă, gîndind propria moarte, dar înţelegînd, atunci, că plînsul şi foamea şi frigul şi frica sînt ale vieţii, nu ale morţii. Nimic nu era mai important decît supravieţuirea, aşa spunea mama, încercînd să-şi încurajeze soţul şi fiul. Moartea trebuia, cu orice preţ, refuzată. Doar astfel merităm supravieţuirea, repeta responsabila cu supravieţuirea" (pp. 213-214). De bună seamă, tema sumbră a Iniţierii (o temă cu numeroase variaţiuni, în sens muzical, ca şi în sens propriu) apăruse şi reapăruse încă dinainte, în zigzagul cronologic al memorialului, în cursul unei oscilaţii narative aparent dezordonate, dar în realitate construită cu grijă, între prezent şi diversele straturi ale trecutului. A fost anunţată încă de la începutul cărţii, în capitolul "Începutul dinaintea începutului", ca "noaptea lungă a Iniţierii. Comedia abia atunci [în octombrie 1941] şi acolo avea să înceapă. TRANS-NISTRIA. Dincolo de Nistru. TRANS-TRISTIA" (p. 68). Cuvîntul "comedie" este folosit aici şi serios, şi ironic, evocînd sensul pe care i-l dăduse un Dante (a cărui Commedia începe cu o coborîre în "Infern") sau un Balzac, în faimosul titlu al Comediei sale umane. Informaţia istorică ce alcătuieşte fundalul volumului, cu factualitatea ei brutală, este diseminată de-a lungul întregii cărţi. Ea este rezumată explicit în capitolul din care am citat mai sus, "Anamneză": ordinul de deportare a populaţiei de origine evreiască din Basarabia şi Bucovina dat de mareşalul Antonescu şi tragedia umană care i-a urmat, privite din perspectiva unui copil de 5 ani, apoi din aceea a scriitorului ajuns la maturitate. Este interesant şi, în acelaşi timp, semnificativ de precizat aici că în România comunistă nu se putea vorbi deschis despre Holocaust: varianta oficială era că responsabilitatea pentru persecutarea evrei-lor, pentru pogromurile care au avut loc în Bucureşti şi Iaşi în 1941 şi pentru deportările din perioada celui de-al Doilea Război Mondial revenea integral Germaniei naziste şi emulilor ei locali, membrii notoriei Gărzi de Fier, şi că, odată ce aceştia fuseseră înfrînţi, răscolirea trecutului nu-şi mai avea rostul. Faptul că, în contextul "fericirii obligatorii" aduse de comunism, un evreu se confrunta cu noi forme de antisemitism (oficiale şi neoficiale, mai indirecte, mai ipocrite, în ansamblu mai puţin violente; între acestea, un loc important îl ocupa manipularea memoriei) era, desigur, un subiect tabu. Pentru Manea, aceasta a reprezentat, aşa cum precizează în acelaşi capitol, "Anamneză", o "Iniţiere de după Iniţiere" (p. 223) sau o "nouă Iniţiere" (p. 225). Această a doua Iniţiere a urmat unei scurte perioade (care a început în primăvara anului 1945) în care copilul de 9 ani revenise la ceea ce Manea numeşte "surogatul normalităţii" (p. 187). Noţiunea normalităţii ca "surogat" nu apare aici în mod accidental. Ea revine pe tot parcursul memorialului, cu referire la primii ani de după război, iar semnificaţia ei este că, din perspectiva ambelor Iniţieri, normalitatea, în sensul cel mai modest şi mai obişnuit al cuvîntului, părea într-adevăr ireală, o stare care putea fi doar imaginată, o poveste cu zîne (în traducerea engleză se vorbeşte de "fairy-tale normality").
A doua Iniţiere. Tema sumbră a traiului în "colonia penitenciară" a comunismului apăruse devreme în cuprinsul memorialului, ca şi în opere anterioare, cum ar fi Despre Clovni sau Fericirea obligatorie, dar reapare cu o deosebită pregnanţă în "Anamneză", imediat după aceea a primei, neuitatei Iniţieri. Cititorul află că un prieten apropiat al autorului, Alin, fusese şantajat de Securitate să devină informator, cu sarcina precisă de a-l supraveghea pe Manea însuşi. Prietenul, în mod surprinzător, rămîne inocent în duplicitatea lui, căci i-o mărturiseşte chiar omului despre care trebuie să furnizeze informaţii: "Viaţa dublă-triplă-multiplă a cetăţeanului socialist fusese suplimentată cu o misiune precisă, secretă şi neplătită: să raporteze existenţa dublă-triplă a celui mai bun prieten. [...] Mă informase, pînă în ultima clipă, asupra serviciilor pe care le furniza Instituţiei Supreme. Pînă la urmă, falsul informator părăsise Jormania socialistă..." (pp.216, 221). Dar, din punct de vedere psihologic, plecarea prietenului-informator înrăutăţeşte considerabil situaţia lui Manea: "Succesorul său nu se arătase la fel de grăbit să se demaşte şi n-am izbutit să-l identific. Criteriile de recrutare se îmbunătăţiseră, se pare. Scrutam proximităţile, înlocuitorii, măştile înmulţite, peste tot. Chipuri anodine, comportări fireşti, duplicitatea se generalizase, angoasa devenise bun colectiv" (p. 221).

Analiza pe care Manea o face fenomenului suspiciunii - anxietatea suspiciunii forţate, teroarea specifică indusă de suspiciune, în contextul purei şi simplei terori totalitare - impresionează nu numai în capitolul din care am citat, ci în întregul volum. Aş face aici o mărturisire personală: motivul principal al propriului meu exil din România lui Ceauşescu, cu aproape 14 ani înaintea celui al lui Manea, a fost aceeaşi atmosferă nesănătoasă de suspiciune generalizată, care se insinua din ce în ce mai adînc în viaţa de zi cu zi din ţara noastră de origine şi pe care Manea o descrie în toată ambiguitatea ei dureroasă, fără a-i ignora aspectele adeseori ridicole - umilitor de ridicole. "Fericirea obligatorie" era, desigur, dublată de minciuna obligatorie, fie şi doar prin omisiune, prin tăcere, prin evaziune. Pentru un scriitor, cu înclinaţia lui naturală de a fi credincios lui însuşi şi propriei viziuni asupra lumii, consecinţele mereu vigilentei şi mereu imprevizibilei cenzuri erau extrem de complexe. Ne putem face o idee despre această complexitate citind cu atenţie eseul "Referatul cenzorului" (privitor la romanul lui Manea, Plicul negru, apărut în România, într-o variantă cenzurată, în 1986 şi, în variantă necenzurată, mai întîi în traducere engleză, în 1995, apoi, în româneşte, în 1996). Acest text, inclus în volumul Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (ed. engl. 1992, ed. rom. 1997), este una dintre cele mai amănunţite şi mai grăitoare reprezentări ale funcţionării cenzurii comuniste, nu numai ca instituţie (abolită oficial de Ceauşescu - deşi, oficial, ea nu existase niciodată -, totuşi capabilă să producă "referate" confidenţiale de genul celui analizat de autor!), ci şi ca ambianţă opresivă a vieţii literare cotidiene. Îndelungata luptă cu cenzura, finalizată, în cele din urmă, prin publicarea romanului (într-un tiraj incredibil de mare!) a jucat un rol central în decizia lui Manea de a părăsi definitiv România. Citez din cuprinsul eseului: "Volumul a apărut în vara lui 1986. Editura, tot mai strangulată de presiunea Cenzurii, încerca să profite comercial de fiecare carte publicată. Aşa se face că volumul a fost tipărit în douăzeci şi şase de mii de exemplare, tiraj privilegiat, la care nu îndrăznisem să aspir în cei douăzeci de ani de cînd publicam în România. Rumoarea stîrnită în jurul unui volum oprit în timpul tipăririi şi masacrat insistent de Cenzură a stimulat, probabil, interesul publicului. Cartea s-a epuizat din librăriile bucureştene în cîteva zile. Prietenii mă asigurau că versiunea «înlocuitoare» publicată şi-a păstrat totuşi ascuţimea critică şi originalitatea literară. În toamna lui 1986 au apărut cîteva prime recenzii favorabile romanului, în principalele reviste literare ale ţării. În decembrie 1986 părăseam România" (p. 108). În luna iulie a aceluiaşi an, autorul îşi sărbătorise, la Bucureşti, cea de-a cincizecea aniversare.

De ce a aşteptat scriitorul atît de mult pînă să emigreze? Pentru evreii din România, emigrarea era posibilă şi, în ciuda ipocriziilor regimului, chiar încurajată, în chip secret şi cinic, în schimbul unei "răscumpărări" în valută forte. Ceea ce l-a reţinut pe Manea în România, după cum explică el însuşi, a fost "limba şi himerele pe care mi le furniza. Şi nu doar atît, desigur, biografia toată, bună-rea, a căror esenţă erau" (p. 180). A fost nevoie de umilitoarea experienţă a luptei cu cenzura pentru a-şi publica cea mai ambiţioasă carte de pînă atunci şi de dezgustul provocat de transformarea regimului, de-a lungul anilor '80, pe o direcţie din ce în ce mai naţionalistă, pentru a-l determina să aleagă exilul. (O descriere amănunţită a acestei transformări poate fi găsită în eseul "Istoria unui interviu" din Despre Clovni.) Limba, după cum s-a dovedit în cele din urmă, nu l-a legat de un anumit loc.

Manea trăieşte şi scrie în exil de două decenii. Aspectul cel mai dificil al acestui nou exil - el însuşi înscris în experienţa mai vastă a exilului istoric trăit de poporul său şi în aceea, încă şi mai vastă, a exilului metafizic reprezentat de existenţa umană - a fost, probabil, cel lingvistic: pentru că Manea continuă să scrie în româneşte. În Întoarcerea huliganului, problema limbii revine obsedant. Una dintre metaforele memorabile ale acestei limbi-în-exil (limba cărţilor pe care le-a scris şi continuă să le scrie) este "casa melcului" - titlul dat unui capitol şi, totodată, unui volum anterior de interviuri apărut în România, în 1999 (Casa melcului). "Dar dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă?" le-a răspuns Manea, cumva evaziv, cumva obraznic, rudelor care îl îndemnau să nu se mai întoarcă în ţară cu prilejul primei sale călătorii în "lumea liberă", cu vreo zece ani înainte de a fi luat hotărîrea de a se autoexila (p. 272). Pe vremea aceea, limba încă părea să-l lege de un loc. Cît timp a trăit în România, a fi scriitor a însemnat pentru el împlinirea unei năzuinţe spre "altceva", spre "casa pe care doar Cartea mi-o promitea. Exil, boală salvatoare? Un du-te-vino spre şi dinspre mine însumi [...] Găsisem, iată, în cele din urmă adevăratul domiciliu. Limba promite nu doar renaşterea, ci şi legitimarea, reala cetăţenie şi reala apartenenţă" (p. 195). Dar dacă e adevărat că "exilul începe de îndată ce ne naştem", aşa cum notează Manea cu o ironie ambiguă, casa nu poate fi echivalată cu un anumit teritoriu. Adevăratul domiciliu - care este, în acelaşi timp, şi o Ţară a Făgăduinţei - trebuie întotdeauna construit şi reconstruit, şi cum altfel decît prin limbaj? Cînd, în cele din urmă, decide să-şi părăsească patria (geografică), "nu-mi rămînea decît să-mi iau limba, casa, cu mine. Casa melcului" (ibid.).

Emil Cioran vorbea în tinereţe, în flamboaiantul său manifest naţionalist, Schimbarea la faţă a României (1936), despre "tragedia culturilor mici". El spera că România, căreia i-ar fi dorit destinul politic al Franţei şi populaţia Chinei, ar fi putut, cel puţin, să dezvolte o "cultură intermediară", exercitînd o hegemonie în zona Balcanilor şi traducînd astfel o superioritate demografică într-o dominaţie propriu zisă: o speranţă vană şi, retrospectiv, ridicolă. Cu toate acestea, dacă privim lumea culturală din perspectiva competitivităţii, a luptei pentru recunoaştere internaţională, noţiunea de "tragedie a culturilor mici" nu e lipsită de un sîmbure de adevăr. Recent, o cercetătoare franceză de o orientare opusă celei a tînărului Cioran vorbea, poate chiar cu mai multă dreptate, despre "tragedia autorilor traduşi", referindu-se la scriitorii care se exprimă în limbi de mică circulaţie. Dar însuşi faptul de a fi tradus nu este şi un indubitabil succes? "Tragedia culturilor mici" nu este, în anumite cazuri, chiar atît de tragică. La fel de adevărat este însă că a scrie într-o limbă de mică circulaţie internaţională atunci cînd trăieşti în exil este un serios inconvenient. Este meritul lui Manea de a trata problema "limbii pribegi" sau, aşa cum o mai numeşte uneori, a "limbii nocturne" cu gravitatea ce caracterizează scrisul său dar şi, pe alocuri, cu o notă de ironie şi autoironie jucăuşă.

Un bun exemplu de astfel de ironie poate fi găsit în capitolul din Întoarcerea huliganului intitulat "Casa Fiinţei". Limba ca o "Casă a Fiinţei" este desigur o aluzie maliţioasă la Heidegger, la opinia sa despre elină şi germană ca singurele limbi capabile de a da expresie Fiinţei autentice. Cititorul este invitat să ia parte la un joc al imaginaţiei declanşat de mesajul scris de o prietenă a autorului pe dosul unei vederi: "Îţi doresc ca într-o dimineaţă să ne trezim cu toţii vorbind, citind şi scriind româneşte. Şi ca româna să fie declarată limba naţională americană (cu o lume comiţînd lucrurile ciudate de astăzi, nu există nici un motiv ca aşa ceva să NU se întîmple)" (p. 304). Tonul este de o caldă, prietenească tachinărie şi întregul capitol, care este o amplificare metaforic-literală a acestui mesaj, trebuie citit în aceeaşi cheie, ca un mic eseu personal, graţios-absurd, parte serios, parte autoironic, parte poetic şi fantezist - gen pentru care Manea dovedeşte o înclinaţie naturală. Asta îl ajută să aducă la lumină, între altele, veşnicele frustrări pricinuite de căutarea unui traducător de limbă engleză suficient de bun pentru textele scrise în "limba pribeagă", în limba pe care o poartă cu sine ca melcul casa. Să fii un scriitor de limbă română în exil îşi are partea sa obiectivă de ironie - încă una dintre "micile ironii ale vieţii", cum spunea Thomas Hardy -, iar Manea tratează această problemă într-o diversitate de tonuri şi moduri, de la autointerogarea exasperată la resemnarea poetică. Identitatea lingvistică - distinctă de celelalte identităţi ale sale, în primul rînd de cea evreiască - este, în acelaşi timp, cea mai cuprinzătoare şi cea mai constrîngătoare. Dar constrîngerea, Manea o ştie foarte bine, poate fi o sursă a creativităţii.

De ce se intitulează memorialul lui Manea Întoarcerea huliganului? Sau, mai precis, care este înţelesul cuvîntului "huligan"? În ce fel sînt legate sugestiile lui metaforice (întotdeauna prezente, oricît de şters, în titlul unei opere literare) de sensul din dicţionar al lui "huligan": "derbedeu", "golan"? În engleză, cuvîntul este atestat de la începutul secolului XX, se pare ca derivat al unui nume de familie de origine irlandeză şi are o conotaţie negativă lipsită de orice echivoc. Mai recent, cuvintele "huligan" şi "huliganism" trimit la actele de violenţă gratuită ale suporterilor (mai ales la meciurile de fotbal) nemulţumiţi de o decizie a arbitrului sau de înfrîngerea echipei favorite. Evident, nu în această direcţie trebuie căutate răspunsurile la întrebările de mai sus. În România, cuvîntul "huligan" are o istorie specifică - atît în limbajul politic interbelic, cît şi în comunism -, relevantă pentru semnificaţia pe care Manea o dă acestui titlu. Un "huligan" era, în accepţia generală, o persoană rebelă, anarhică, violentă, cineva care stîrnea scandal. După constituirea mişcării legionare (1927), cu dimensiunea ei mistico-teroristă, cuvîntul a fost deseori utilizat de adversarii acesteia pentru a-i desemna pe membrii Gărzii de Fier şi ulterior, prin extensie, pe adepţii fascismului. Dar, cum se întîmplă cu asemenea termeni peiorativi, şi acesta a dezvoltat în timp conotaţii ambigue, chiar pozitive. Astfel, a putut fi folosit pentru a caracteriza "tînăra generaţie" interbelică sau pe reprezentanţii ei cei mai activi, atraşi de o mistică a revoluţiei şi a morţii, ca în romanul Huliganii al lui Mircea Eliade, care la apariţie, în 1935, a stîrnit senzaţie. (În romanul lui Eliade nu există nici o referire textuală la membrii Legiunii sau Gărzii de Fier, deşi se fac o serie de aluzii, deliberat vagi, în această direcţie, sugerîndu-se că opţiunea lor era de natură mai degrabă existenţială decît politică.) Dar Manea citează un alt text, tot din 1935, şi anume cartea lui Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, care poate contribui la o mai bună înţelegere a propriului său titlu.

Sebastian este pseudonimul scriitorului român de origine evreiască Iosif Hechter (1907-1945), un prieten apropiat al lui Eliade, înainte ca acesta din urmă să dezvolte simpatii de extremă dreaptă, spre sfîrşitul anilor '30. Cum am devenit huligan este un eseu polemic, scris ca răspuns la scandalul provocat cu un an înainte de apariţia romanului său cu tentă pronunţat autobiografică, De două mii de ani. Motivul scandalului nu a fost romanul ca atare, ci prefaţa antisemită din punct de vedere teologic, semnată de Nae Ionescu, profesorul carismatic de filozofie pentru care Sebastian nutrise o mare admiraţie ce urma să devină tot mai ambivalentă. (Interesant este că, aşa cum reiese din Jurnalul său publicat postum, Sebastian a continuat să-l viziteze pe Nae Ionescu chiar şi după acest episod şi a fost zguduit de moartea lui, în 1940, ocazie cu care scria: "Suspine nervoase, incontrolabile, pe cînd intram ieri dimineaţă în casa lui Nae Ionescu, la două ore după moartea lui".) De două mii de ani este un roman sub forma unui jurnal intim, avînd ca temă antisemitismul în România (şi nu numai în România), aşa cum îl trăieşte naratorul nenumit, evreu asimilat, încă student la începutul cărţii şi arhitect cu studiile terminate la sfîrşitul ei, cînd descrie mîndru frumoasa casă pe care a conceput-o pentru eroul său intelectual, Ghiţă Blidaru, sub ale cărui trăsături îl recunoaştem cu uşurinţă, în acest roman à clef, pe Nae Ionescu însuşi. Sebastian nu avea cum să prevadă metamorfoza pe care avea să o sufere Profesorul între 1933, cînd a fost rugat şi a acceptat să scrie prefaţa, şi 1934, cînd a terminat-o. Cu toate că era într-un profund dezacord cu conţinutul ei, Sebastian a decis să o includă în volum pentru a nu se face vinovat de un act de cenzură - de aici scandalul şi, un an mai tîrziu, Cum am devenit huligan. Referindu-se la Sebastian, Manea scrie, clarificînd astfel titlul propriei sale cărţi şi evocîndu-i, totodată, complexitatea: "Atacat de creştini şi evrei, liberali şi extremişti, Sebastian răspunsese printr-un strălucit eseu, Cum am devenit huligan. Într-o tonalitate sobră şi precisă, autorul reafirma, candid, «autonomia spirituală» a suferinţei evreieşti, «nervul ei tragic», disputa între «o sensibilitate tumultuoasă şi un simţ critic neîndurător», între «inteligenţa în formele ei cele mai reci şi pasiunea în formele ei cele mai despletite». Huligan? Adică marginal, nealiniat, exclus? Pe sine însuşi, «un evreu de la Dunăre», cum îi plăcea să se numească, se definise limpede: «Nu sînt un partizan, sînt mereu un disident. N-am încredere decît în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.» Disident, adică, chiar şi faţă de secta disidenţilor?" (pp. 22-23).

Cît despre cuvîntul "huligan", el a continuat să fie folosit, într-o nouă accepţie peiorativă, în anii comunismului: în general desemna, în discursul oficial, o persoană care se opunea în mod deschis şi public regimului. "Huliganismul" era caz penal în sistemul judiciar al ţărilor comuniste şi deseori se invoca legea în cazul disidenţilor politici implicaţi în proteste publice sau în ceea ce putea fi interpretat ca proteste publice. De fapt, oricine îşi manifesta dezaprobarea faţă de politica partidului-stat putea fi acuzat de această infracţiune. Nu exista o graniţă clară între "huliganism" şi "parazitism social", o altă infracţiune gravă, pentru care un poet ce nu aparţinea Uniunii Scriitorilor putea fi judecat şi condamnat la ani de muncă silnică. Am menţionat această împrejurare cu gîndul la marele poet rus Iosif Brodski, care, înainte de a putea emigra în Statele Unite, a fost acuzat, la începutul anilor 1960, tocmai de "parazitism social". Dar principala referinţă a titlului lui Manea rămîne, fără îndoială, cea a lui Mihail Sebastian, după cum autorul însuşi explică într-un interviu în limba română acordat recent Gabrielei Adameşteanu: "Atacat din toate părţile pentru romanul De două mii de ani, Sebastian se vede asaltat huliganic, dar şi definit ca unul dintre ei; o definiţie pe care o întoarce pe dos [...] Întrebările ce îl obsedau pe huliganul Sebastian au o particulară rezonanţă, cred, pentru cei care au trăit sub dictaturi de dreapta sau de stînga. [...] Huliganul meu se vede pe sine ca un veşnic outsider, un intrus, un suspect şi un marginal, un clovnesc şi păgubos August Prostul, silit să parcurgă traumele unui secol dementizat, o Istorie de convulsii sîngeroase. Exilatul dintotdeauna, exilat din nou şi din nou, oriunde s-ar găsi".

Îmi aduc aminte că după ce am citit pentru prima oară cartea în manuscris în româneşte, dar cu gîndul la cititorul vizat de ea, care era puţin probabil să surprindă ghemul complicat de aluzii sugerat de titlu, i-am spus lui Manea că acesta nu mi se părea cea mai fericită alegere. Dar cel puţin "are impact", mi-a răspuns el. Şi a avut dreptate. După ce am citit versiunea engleză şi m-am gîndit mai bine, mi-am dat seama că Întoarcerea huliganului e un titlu foarte bun şi pentru că - lăsînd la o parte "impactul" iniţial - îşi relevă întreaga semnificaţie, în toată complexitatea ei, după lectura integrală a cărţii. Titlul sintetizează, într-un chip memorabil, spiritul acestui memorial. Pentru un cititor român "competent" şi empatic, el are, desigur, o semnificaţie mai uşor de surprins, care va fi confirmată şi îmbogăţită în timpul lecturii. Reprezentarea de sine a autorului ca "huligan" - ironică, uneori polemică (dar polemică fără răutate, ca şi în cazul lui Sebastian), alteori melancolică, senină sau pur şi simplu amuzată - nu este numai un mod de a internaliza şi de a reacţiona la privirea Celuilalt - acea privire care, conform faimoasei definiţii a lui Sartre, îl face pe evreu -, ci şi o tehnică ce-i permite să redea ambiguităţile şi paradoxurile situării sale atît în România natală, cît şi pe durata ultimelor două decenii de exil. Ca tehnică literară - înrudită cu ceea ce formaliştii ruşi din anii 1920 numeau "înstrăinare" sau "insolitare" (ostranenie) -, "huliganismul" acestei figuri auctoriale, vădit sensibile, introspective, înclinate spre reflecţie, nu rareori defensivă pînă la rezervă şi timiditate, este o provocare pentru cititorul străin: un mod de a-i reclama atenţia, în primul rînd. Atenţia mereu trează cu care trebuie parcursă această carte, frază cu frază şi pagină cu pagină (căci nu este nicidecum vorba de o"lectură uşoară"), este răsplătită prin revelaţia implicaţiilor psihologice şi umane ale celor trei experienţe majore descrise de autor: aceea de a fi supravieţuit, copil fiind, traumei Iniţierii (adică Holocaustului), aceea de a fi supravieţuit, moral şi intelectual, celei de-a Doua Iniţieri (adică maturizării şi formării ca scriitor într-o societate şi într-o limbă aflate sub ocupaţie ideologică) şi cea a exilului.

Cînd am citit pentru prima oară Întoarcerea huliganului în versiunea românească originală, am fost impresionat nu numai de calităţile literare ale prozei de reflecţie a lui Manea, ci şi, la modul subiectiv, de forţa evocatoare pe care o avea pentru mine, ca cititor de două ori privilegiat: mai întîi, din pricina identităţii mele lingvistice româneşti, şi apoi pentru că i-am cunoscut personal pe mulţi dintre cei înfăţişaţi în carte. Cel de-al doilea "privilegiu" ar putea constitui, de fapt, un dezavantaj, din punct de vedere al receptării critice a unei opere literare. Dar este categoric un avantaj în măsura în care actul lecturii este întotdeauna, în mod nemărturisit, aşa cum arată Proust în În căutarea timpului pierdut, şi un act al lecturii de sine: parcurgînd textul, mi s-a oferit prilejul reamintirii unor vechi prieteni sau cunoştinţe apropiate din viaţa literară bucureşteană, prezenţe fugitive, dar pregnante în cuprinsul memorialului, cum ar fi Elefantul Zburător (Paul Georgescu) şi soţia lui, Donna Alba, poetul poreclit, după un personaj din basmele româneşti, Jumătate-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop (Florin Mugur) şi alţii. Nu voi insista asupra acestui aspect al propriei mele lecturi. Un altul merită semnalat aici: în calitate de compatriot al autorului, eu însumi trăind în străinătate, nu pot ignora faptul că memorialul se adresează în primul rînd cititorului american, deşi ceea ce teoreticienii literari numesc "cititorul înscris" sau "implicit" (ca funcţie textuală) nu poate fi decît un vorbitor de română, într-un sens larg, la limită "extrateritorial". În studiul meu despre lectură şi relectură discutam diversele solicitări interpretative presupuse de diferitele figuri ale "cititorului-din-text", iar acum mă confruntam cu o tensiune interesantă între cititorul vizat şi cel implicit (din punct de vedere lingvistic). Cititorul vizat, care probabil că avea, în cel mai fericit caz, o idee extrem de vagă despre istoria României în perioada 1930-1990 şi despre soarta comunităţii evreieşti de acolo, trebuia să accepte să fie instruit - prin intermediul textului însuşi -, astfel încît să fie capabil să înţeleagă drama personală şi colectivă pe care autorul încearcă să o prezinte, cu nuanţele şi complexităţile ei umane. Provocarea adresată cititorului român era diferită: lacunele sale în ceea ce priveşte istoria perioadei acoperite de memorial erau rezultatul falsificărilor comuniste şi naţional-comuniste ale adevărului istoric, pentru a-l pune în serviciul unor scopuri ideologice variabile (trebuie să luăm în considerare faptul că regimul a durat peste patru decenii); pentru acest din urmă lector, adevărata provocare era aceea de a accepta un adevăr dureros.

Naraţiunea lui Norman Manea, care, am mai spus-o, nu respectă ordinea cronologică, este divizată în trei mari secvenţe, primele două fiind despărţite de cea de-a treia prin capitolul "Anamneză", din care am citat mai sus. Prima parte a cărţii, "Preliminarii", se referă la prezent şi la trecutul recent şi debutează cu neliniştile exprimate de autor, trăind acum la New York, înainte de a lua hotărîrea de a reveni în România pentru o scurtă vizită, după aproape un deceniu de exil. A doua parte, intitulată "Prima întoarcere (Trecutul, ca ficţiune)", este o cufundare în trecutul personal şi istoric şi conţine, alături de evocări ale rudelor (dintre care aş reţine portretul tatălui "sever şi autoritar" care, la treisprezece ani după revenirea din Transnistria, avea să fie deţinut în Gulagul comunist, în lagărul de la Periprava; apoi pe acela al "neliniştitei, întreprinzătoarei, pasionatei, fatalistei" mame) şi ale prietenilor, pagini de autoanaliză şi meditaţii despre arta scriitorului. A treia parte, purtînd titlul "A doua întoarcere (Posteritatea)", este o descriere amănunţită, pe zile, a vizitei autorului în România, între 20 aprilie şi 2 mai 1997, întreruptă de numeroase analepse sau flashback-uri care menţin tensiunea narativă, oscilaţia constantă, deşi mereu imprevizibilă, între prezent şi trecut.

De la plecarea sa, în 1986, şi pînă în 1997, multe s-au schimbat în România, multe altele au rămas însă la fel, sub noi înfăţişări: comunismul s-a prăbuşit şi Ceauşescu a fost executat, dar foştii membri ai nomenclaturii, transformaţi peste noapte în "democraţi", au rămas mai departe la cîrma ţării, în mod mai mult sau mai puţin deschis. Securitatea, încă puternică, dominată de naţional-comunişti, se arăta dispusă să-i coopteze pe extremiştii de dreapta mai vîrstnici. Se zvonea că se încheiase o alianţă poliţienească fascisto-comunistă, fapt pe care părea să-l confirme misteriosul asasinat comis - culmea!- în Statele Unite: profesorul Ioan Petru Culianu a fost împuşcat în clădirea Divinity School a Universităţii din Chicago, pe 21 mai 1991. Numele lui este primul nume românesc ce apare în cartea lui Manea, chiar în primul capitol, iar enigma morţii lui este importantă pentru înţelegerea ezitărilor autorului înaintea revenirii în ţară: "Misterul nedezlegat al asasinatului", scrie Manea, "înmulţise, fireşte, speculaţiile: relaţia tînărului profesor Culianu cu maestrul lui, savantul român în istoria religiilor, Mircea Eliade, datorită căruia venise în America, relaţia cu comunitatea română din Chicago, cu Regele exilat al României, cu parapsihologia care îl obseda. Mai era şi conecţia legionară, fireşte. Garda de Fier, mişcarea naţionalistă de extremă dreapta ai cărei membri erau numiţi legionari şi pe care Mircea Eliade o susţinuse în anii '30, avea aderenţi în comunitatea română din Chicago, iar Culianu era pe punctul de a evalua critic trecutul politic al Maestrului. Perioada cînd se produsese crima din Chicago coincidea, este adevărat, cu publicarea, în 1991, în The New Republic, a textului meu despre perioada legionară a lui Eliade. Fusesem contactat, drept consecinţă, de FBI, sfătuit să fiu prudent în contactele cu compatrioţii şi nu numai cu aceştia" (p. 15).

Temerile lui Manea înaintea venirii în România, în aprilie 1997, erau legate, după cum explică el însuşi, de o serie de atacuri răuvoitoare în presa românească, drept răspuns la cronica pe care o dedicase în 1991 Jurnalului lui Mircea Eliade. Cunoscut publicului occidental pentru cărţile sale de istoria religiilor, Mircea Eliade publicase, în anii 1970-1980, fragmente consistente din jurnalele sale, urmate de memorii, în care însă evitase să abordeze stînjenitoarea chestiune a asocierii sale cu Garda de Fier. Doar în al doilea volum al autobiografiei sale, publicat postum, a amintit, pe scurt şi într-o manieră vagă, de lucrul acesta. Articolul lui Manea din The New Republic (inclus mai tîrziu în volumul Despre Clovni, cu titlul "Felix culpa") se concentra asupra lacunelor din memorialistica lui Eliade şi oferea informaţia istorică necesară pentru înţelegerea unor asemenea lacune, încercînd să iniţieze o dezbatere morală mai largă pe tema responsabilităţii nu numai a lui Eliade, ci a unei generaţii întregi de intelectuali români extrem de înzestraţi din perioada imediat premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, o generaţie al cărei lider recunoscut era Mircea Eliade. De ce oare cei mai mulţi dintre aceştia (cu excepţia notabilă a lui Eugen Ionescu şi a lui Mihail Sebastian) îmbrăţişaseră o ideologie de extremă dreaptă? Care au fost consecinţele unui astfel de derapaj? Cum ar putea cultura română, eliberată acum de dogmele comunismului, să îşi asume propria istorie? În 1991, sprijinul public acordat de Eliade în anii '30 Gărzii de Fier (multă vreme uitat, cu ajutorul cenzurii comuniste!) fusese deja parţial dovedit cu documente, printre alţii, de către un conştiincios cercetător american, el însuşi fost student al lui Eliade. Cu toate acestea, articolul lui Manea, publicat curînd şi în româneşte în revista 22, a fost cel care a stîrnit o controversă în România. Presa bucureşteană de extremă dreaptă, recent renăscută (îmbrăţişînd acum pe faţă atît idei comuniste, cît şi fasciste), l-a descris pe Manea ca pe un detractor evreu al unui mare scriitor şi savant român. Chiar şi voci mai moderate i-au reproşat că exagerează "păcatele tinereţelor" unei figuri tutelare a culturii române într-un moment cînd o sarcină mai urgentă ar fi fost aceea de a evalua cazurile unor importanţi scriitori români care, din oportunism, au colaborat cu regimul comunist. Puţinii apărători ai lui Manea au înţeles totuşi că - dincolo de studiul de caz al amneziei selective a lui Eliade - el a încercat să atragă atenţia asupra unei probleme mai generale, şi anume asupra angajamentelor politice ale unei generaţii deosebit de înzestrate (o nouă versiune a ceea ce Julien Benda numea "trădarea intelectualilor") şi asupra implicaţiilor refuzului reprezentanţilor ei de a se confrunta cu greşelile trecutului şi de a şi le asuma. De fapt, ce ar fi aşteptat Manea din partea unui intelectual de talia lui Eliade, ale cărui opere le respectă, şi cu atît mai mult din partea cuiva nutrind o preocupare atît de insistentă pentru autobiografie, n-ar fi fost altceva decît o autoexaminare sinceră. Ulterior, cercetători ai personalităţii marelui învăţat, au ajuns la concluzii similare: bunăoară tînărul istoric Florin Ţurcanu, în masiva sa biografie a lui Eliade, publicată mai întîi în limba franceză, consacră un întreg capitol, bine documentat, "Imposibilei mărturisiri". Articolul lui Manea are meritul de a fi inaugurat o necesară dezbatere etică, o dezbatere care continuă şi astăzi, la 15 ani după publicarea textului său, şi nu numai între graniţele României. Citit în lumina luărilor de poziţie atît ale apologeţilor, cît şi ale criticilor lui Eliade în problemele pe care le ridică Manea, "Felix culpa" impresionează astăzi prin caracterul echilibrat al judecăţilor.

Ultima parte a memorialului, "A doua întoarcere (Posteritatea)", care, în structura muzicală a cărţii, poate fi privită ca o variaţiune la distanţă a "Primei întoarceri (Trecutul, ca ficţiune)", relatează în detaliu vizita autorului în România, în primăvara lui 1997. Aceasta a avut loc la insistenţele prieteneşti ale lui Leon Botstein, rectorul Colegiului Bard, care fusese invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Bucureşti şi care, de asemenea, era extrem de interesat de opera lui George Enescu - intenţiona să ia cunoştinţă de arhiva Enescu aflată la Bucureşti. Interesant este că, aşa cum aflăm în finalul cărţii, notele amănunţite făcute de Manea în timpul vizitei au fost uitate în avionul care l-a readus în America, iar încercările de a le recupera au rămas fără rezultat. Astfel, paginile pe care cititorul le consideră, la prima lectură, transcrieri dintr-un jurnal de călătorie se dovedesc a fi reconstruite din memorie - o memorie de o uimitoare precizie. Cît despre pierderea jurnalului original, ea cade în mod vădit sub incidenţa actelor ratate freudiene, a parapraxisului. Asemenea accidente, arată Freud în Psihopatologia vieţii cotidiene, sînt simptomatice, întrucît exprimă un compromis între intenţia conştientă a subiectului şi dorinţele sale inconştiente. Comentînd intuiţia lui Freud, Jacques Lacan susţine că fiecare manifestare a parapraxisului este un discours réussi, expresia fericită a unui conflict interior. În cazul lui Manea, putem extinde, metaforic, observaţia lui Lacan asupra celei de-"A doua întoarceri" în ansamblul ei şi să afirmăm că pierderea carnetului (care trimite la atitudinea profund ambivalentă a scriitorului faţă de ţara sa de origine şi cultura ei) a prilejuit un al doilea "discurs reuşit", textul însuşi, rescrierea sa din memorie reprezentînd, în acelaşi timp, un act literar şi o îndelungă şi susţinută autoanaliză, precum şi o formă de terapie. Cartea întreagă, de fapt, ar putea comunica sentimentul, indirect şi subtil, al virtuţilor terapeutice ale scrisului. În orice caz, o lectură atentă a părţii intitulate "A doua întoarcere" - care, repet, poate fi dificilă, chiar solicitantă pentru cineva nefamiliarizat cu istoria populaţiei evreieşti din Europa de Est a secolului trecut - îi va permite cititorului să înţeleagă semnificaţia simbolică a uitării carnetului pe scaunul din avion şi a răspunsului creator al celui păgubit nu numai la această pierdere, ci la pierdere, în general. Această parte aruncă o lumină retrospectivă şi retroactivă asupra întregului memorial. În această lumină, supratema cărţii se dovedeşte a fi tocmai aceea a pierderii: pierderea recuperată prin actul reamintirii şi al scrierii.

(Traducere de Anca Băicoianu; varianta în limba română a fost revăzută de autor.)