24.01.2007
Cezar Paul-Bădescu
Luminiţa, mon amour
Editura Polirom, 2006



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti în 1994 şi Masteratul de Teoria Literaturii şi Literatură Comparată la aceeaşi instituţie. Din 1994, lucrează şi colaborează în presa scrisă şi audio-vizuală, la Revista 22, Secolul XX, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic, Radio Europa Liberă ş.a., iar în prezent este redactor la Dilema veche şi redactor-şef la suplimentul "Media & Cultură" al ziarului Cotidianul. A debutat editorial în 1995 în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka Brîncuş, Bucureşti), care a obţinut Premiul pentru debut al revistei Tomis. Este coordonatorul antologiei de publicistică intitulate Cazul Eminescu (Editura Paralela 45, Piteşti, 1999). La Editura Polirom i-a mai apărut, în 2004, romanul Tinereţile lui Daniel Abagiu.

*****

Despre dragoste şi alţi demoni
cu Cezar Paul Bădescu
După o bursă de scriitor în Germania, Cezar Paul-Bădescu - deschizător de drum al colecţiei "Ego. Proză", în urmă cu un an şi jumătate - revine în actualitatea editorială cu un şocant roman-spovedanie: Luminiţa, mon amour, valorificare terapeutică a unei experienţe traumatizante de viaţă. Cuvîntul "spovedanie" nu e, după cum vom vedea, o figură (ieftină) de stil... Dar înainte de a vorbi despre carte, cîteva observaţii se impun. În "prozele cu Dănuţ" cu care a debutat în volumul colectiv Tablou de familie (1995), autorul decupa - în maniera jucat naivă a comportamentismului american - secvenţe aparent anodine din filmul propriei copilării. Ele au fost integrate mai tîrziu în romanul autoficţional Tinereţile lui Daniel Abagiu (2004) şi mixate cu episoade mai mult sau mai puţin "penibile" ale adolescenţei (anti)eroului, metamorfozat din copil gras şi blazat în june cu fumuri de rocker existenţialist şi eşecuri sexuale post-onaniste. Pentru ca în volumul de faţă să avem de-a face nici mai mult nici mai puţin decît cu istoria căsniciei sale eşuate. O poveste de dragoste începută romantic, continuată nevrotic, apoi religios şi încheiată dramatic, după încercări disperate de remediere psihiatrică, parapsihologică şi religioasă, pe alocuri la limita neverosimilului. O istorie derulată la modul epistolar (compusă din dialoguri pe e-mail cu un prieten...), crudă şi masochistă, un ecorşeu plin de autoironie necruţătoare, sarcasm amar, haz de necaz şi dramatism netrucat.

După cum singur declară, Cezar Paul-Bădescu nu a făcut decît să schimbe unele nume ale romanului, pentru a "proteja" cît de cît persoanele reale din spatele lor de lecturile voyeuriste şi de eventualele bîrfe. Încă o dată, e vorba de o "spovedanie" prozastică, nu de un (auto)denunţ... Oricum, în faţa unui asemenea text romanesc, tot mai răspîndit în noua proză de la noi şi de aiurea sub numele de autoficţiune, prefaţatorul - care, întîmplător, ştie cîte ceva despre culisele cărţii şi ar putea aduce unele confirmări - se vede pus în dilemă. O dilemă deopotrivă etică şi teoretică. E bine sau nu să pună semnul egalităţii între experienţele naratorului-protagonist şi cele ale autorului C.P.-B.? Să trateze textul ca literatură ficţională de tip "orice asemănare cu persoane şi situaţii reale este pur întîmplătoare" sau, dimpotrivă, să accepte integral pactul autobiografic propus ("da, chiar aşa au stat lucrurile în realitate")? Cum rămîne cu vechea distincţie modernă dintre eul biografic şi cel ficţional? Nu se va supăra oare autorul? Bine-bine, dacă tot şi-a asumat veridicitatea faptelor relatate... Da, dar ce relevanţă estetică va avea peste zece sau o sută de ani faptul că lucrurile s-au petrecut chiar aşa sau nu? Probabil aceeaşi relevanţă pe care ar avea-o pentru cititorul român o eventuală traducere în limba rusă...

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei noi autoficţiuni made in C.P.-B. Biografist şi autenticist radical, autorului nostru nu-i place să inventeze (deşi atunci cînd o face, o face al naibii de bine - vezi fantezia "americănească" din finalul precedentului volum, cu aventurile penisului tăiat al lui John Wayne Bobitt...). El tinde, în mod deliberat, spre un grad zero al ficţionalităţii, împotriva oricărei literaturizări fandosite, pariind pe firescul integral şi pe francheţea asumării pînă la capăt a penibilului. Demitizant de profesie pentru unii (mai ales de la "cazul Eminescu" din Dilema), Cezar Paul-Bădescu este de fapt un demitizant al propriilor fumuri adolescentine şi al propriilor iluzii "înalte", iar atitudinea sa - un mod de a recunoaşte, cu năduf ironic, "ce fraier am fost! Rîdeţi de mine, vă rog, asta-i literatura!". Ar fi, de aceea, o eroare să vedem în demersul acestui prozator o ieşire în afara literarului: dimpotrivă, nonliterarul şi nonfictivul sînt folosite pentru a-i restitui prozei întreaga greutate existenţială. Atîta cîtă e, ficţionalizarea stă în relevanţa decupajului, în expresivitatea punerilor în cadru, în directeţea fără fasoane, în umorul conţinut sau coroziv al relatării albe, cvasireportericeşti, în exerciţiul ironic al distanţei faţă de sine şi faţă de propriul text. Un prozator în stil american...

Arta lui Cezar Paul-Bădescu stă, de fapt, în curajul/inteligenţa/abilitatea de a se pune în scenă, cu maximă naturaleţe, ca personaj - antierou fără voie, sucker, romantic pocăit şi mic-burghez destabilizat... Totul - dintr-o perspectivă amuzantă de bărbat antimacho. Căci, pe lîngă clişeele romantice de orice fel, imensa stupiditate a nevoii de a te da bărbat cu orice preţ îi provoacă autorului cele mai acide ironii - sarcasme de-a dreptul, nu fără un grăunte de mizantropie. Jucarea autenticităţii este atît de fidel regizată, încît, de cîteva ori, introduce în text o notă a editorului. Pentru corecta informare a dumneavoastră, menţionez că editorul nu are nici un amestec. Avem de-a face cu un truc pur ficţional...

Acestea fiind scrise, e timpul să trecem, în fine, la poveste. Am citit romanul pe nerăsuflate şi trebuie să spun că surprizele - unele "spectaculoase", senzaţionale - nu lipsesc. Deseori am făcut ochii mari - "Cum, chiar aşa era Cezar în tinereţe? N-aş fi zis!". Mă grăbesc să adaug că nu e vorba (doar) de o autoficţiune defulatorie. Dacă decupajul autobiografic n-ar fi fost semnificativ în sine, romanul nici n-ar fi meritat, de altfel, osteneala. Atenţie: nu vă lăsaţi derutaţi prea mult de titlul melo, cu sugestii durasiene...

E vorba, cum spuneam, de istoria celor 13 ani ai legăturii - premaritale, apoi maritale - cu fosta soţie, numită aici Luminiţa. "Faptele" (cu interpretări cu tot) sînt relatate în e-mailurile către un prieten, pentru ca în final să ia cuvîntul însăşi ea. O relaţie care începe normal, cuminte şi "intelectual", dar este repede înconjurată şi agresată de promiscuitatea şi aberaţia înconjurătoare, incontrolabilul minînd romantismul idilic, diurn şi domestic. Debutul cast al relaţiei are loc pe fundalul sonor al partidelor de sex din cămin (inevitabilii vecini dezlănţuiţi), escapada amoroasă la mare, la Costineşti, are loc în vecinătatea sexelor de yoghini spiralaţi ai lui Gregorian Bivolaru, prima vizită la părinţii fetei, undeva într-un oraş din nordul Moldovei, se soldează cu descoperirea unor dezagreabile drame de familie, iar acasă, la părinţii lui, un prieten boem şi scriitor (gen pe care, în paranteză fie spus, autorul îl detestă de multă vreme...) lansează, ca orice artist demonic ratat, zvonuri false despre Luminiţa, producînd o bătaie între Cezar şi tatăl său. Urmează povestea nevrozei iubitei (o psihastenie gravă, cu fobii multiple), care îl nevrozează, prin transfer, şi pe el (cîteva scene sînt pur şi simplu frisonante). O internare la psihiatrie oferă prilejul unor scene groteşti, cu alienaţi paranoici (de reţinut delirul mistic al lui Cristian Popescu, în plină criză de schizofrenie. Regretatul poet era frecventat pe atunci de tînărul cuplu, invitat la Cenaclul studenţesc "Central" etc.). Căutările mistico-ezoterice ale partenerilor, începute cu o recomandare a profesorului IMC de la Litere (orice filolog va şti să inverseze iniţialele spre a-l recunoaşte...), urcă apoi din treaptă în treaptă. Vizita la o ezoteristă patetică şi kitsch va fi urmată de un rigorism cvasi-monahal al vieţii celor doi, o dorinţă intensă de a respecta în literă toate canoanele Bisericii înainte şi după cununie, cu lecturi din Sfinţii Părinţi, post, abstinenţă, rugăciuni etc. Prilej, de astă dată, pentru o imagine de un comic absurd (le dogmatique plaque sur le vivant...) al mediului bisericesc - vezi, între altele, contrastul între dorinţa naivă de spovedanie a tuturor păcatelor trupeşti şi atitudinea mercantilă a preotului. După neaşteptatul roman "bisericesc" - urmat de o relativ lungă perioadă de normalitate casnică - urmează recidiva bolii Luminiţei (între timp mamă a unui băieţel), vindecarea acesteia de către o psihiatră care-o educă în spiritul unei self-made woman, apoi, fatalmente, transformarea ei într-o "femeie Cosmo" şi într-o lideră autoritară de publicaţie. Cei doi devin insuportabili unul pentru celălalt, iar infernul conjugal se sfîrşeşte cu inevitabilul divorţ. Paralel, scene "clasice" din refugiul german al autorului, dar şi episodul agresării lui Cezar - proaspăt divorţat şi distrus psihic - de către o prietenă isterică, ea însăşi în derivă sentimentală. Scena şochează prin grotescul disperării psihotice a sex-agresoarei, o adevărată Furie nefericită.

Finalul cărţii dă cuvîntul - epistolar - Luminiţei, într-un dialog impresionant prin dramatismul, pe alocuri greu suportabil, al autoflagelării. Dorinţa fiecăruia de a fi "perfect" - "bărbat adevărat" şi, respectiv, "femeie de succes" - s-a dovedit în cele din urmă o iluzie sinucigaşă. Acesta e, de altfel, principalul pericol care ameninţă cuplurile din lumea postmodernă - dorinţa partenerilor de a vedea în celălalt un superstar optimizat... Acceptarea slăbiciunilor şi a defectelor celuilalt era, într-adevăr, singurul remediu - o recunosc amîndoi, cînd deja a devenit prea tîrziu.

Roman de dragoste şi de familie, roman psihedelic al nevrozelor lumii de azi, roman "religios" ş.a.m.d., cartea răstoarnă totul într-o extrem de crudă autoparodie existenţială. Proză operată pe viu, surprinzătoare şi captivantă, Luminiţa, mon amour este şi o teribil demitizantă lecţie de viaţă.

(Paul Cernat)




Daniel Abagiu reloaded
La fel ca şi în cartea de debut, Tinereţile lui Daniel Abagiu, Cezar Paul-Bădescu se fereşte ca dracul de tămîie să-şi numească ultimul volum roman. Poate fiindcă e un roman autobiografic (autoficţional, ca să folosesc şi eu un termen la modă) în care ficţiunea nu joacă nici un rol şi, nu-i aşa?, ce roman e ăla fără ficţiune?

Părerea mea e că greşeşte, deoarece nu neapărat cantitatea de născociri dă valoare unui roman. A demonstrat-o strălucit cu ani în urmă Truman Capote. De altfel, autorul se explică încă din primele rînduri: "Ştii că mie nu-mi place să inventez poveşti din acelea şi, oricum, nu-mi place să inventez." Sincer vorbind, e greu de spus dacă lui Cezar Paul-Bădescu nu-i place să inventeze sau nu e în stare s-o facă. Dar, cum spuneam, asta n-are nici o importanţă.

Subiectul noii cărţi e descris foarte bine în prefaţa semnată de Paul Cernat: "...în volumul de faţă avem de-a face nici mai mult nici mai puţin decît cu istoria căsniciei sale (a autorului, n.m.) eşuate. O poveste de dragoste începută romantic, continuată nevrotic, apoi religios şi încheiată dramatic, după încercări disperate de remediere psihiatrică, parapsihologică şi religioasă, pe alocuri la limita neverosimilului." Aşadar, o poveste de dragoste în care partenera nu are cancer, precum eroina lui Erich Segal, ci o nevroză pe care psihiatrii o numesc agorafobie. Luminiţa nu mai poate părăsi camera de cămin nici măcar pentru a merge la W.C., aşa că îşi face nevoile pe un ziar (aia mare) şi într-un borcan (aia mică).

Cu toate că refuză să scrie literatură, Cezar Paul-Bădescu mai scapă şi pagini extraordinare, absolut memorabile. Din păcate, pînă la urmă, povestea unui eşec, emoţionantă în sine, îţi lasă impresia unei fişe clinice ceva mai dezvoltată. O fişă, repet, împănată cu pagini memorabile. Sigur, Cezar Paul-Bădescu nu e Tolstoi, care a transformat un accident biografic neplăcut (Sofia, soţia lui, s-a îndrăgostit de profesorul de muzică al copiilor) într-o capodoperă, Sonata Kreutzer.

Singura consolare a lui Cezar Paul-Bădescu rămîne faptul că şi Tolstoi ar fi ratat dacă ar fi ştiut că pe lumea asta există "gradul zero al scriiturii" şi "autoficţiunea". Norocul lui Tolstoi şi al nostru e că n-a ştiut.

(Ştefan Agopian)(Cronică preluată din Academia Caţavencu, septembrie 2006)

0 comentarii

Publicitate

Sus