Editura Humanitas lansează cartea Carmen Sylva, Uimitoarea regină Elisabeta a României de Gabriel Badea-Păun, Traducere de Irina Margareta Nistor
Participă: Majestatea Sa Regele Mihai I al României, Majestatea Sa Regina Ana a României, Irina Margareta Nistor, Jean-Marc Colombani, Adriana Irimia, Doina Jela, Gabriel Badea-Păun
PS: În Atelierul literar de săptămîna aceasta puteţi citi un fragment din această carte.
Moto: Carmen Sylva considera că ştie să facă pe toată lumea să viseze.
(Maria, Regina României)
Isus a fost răstignit, Socrate a fost otrăvit, Fidias a fost acuzat de furt ! ... Aproape că este o onoare să fii astfel tratat de către contemporani.(Nota 1)
Cuvînt înainte
Un star în La Belle Epoque
Un star în La Belle Epoque
Acum o sută de ani, Carmen Sylva, Elisabeta, regina îndepărtatei Românii, deseori apărea pe prima pagină a presei franceze. Chiar dacă este greu de crezut astăzi, ceea ce făcea, interviurile sau fotografiile ori articolele, erau o binecuvîntare pentru revistele feministe sau pentru cele foarte populare, pentru că ea întruchipa o regină "model" care suferea din pricina nedreptăţilor pe care i le făceau ceilalţi şi mai ales soţul său, regina pioasă, cu suflet caritabil şi o mare artistă, un fel de reîncarnare revăzută şi adăugită a celeilalte Elisabete, sfînta din Turingia, care-i precedase cu şapte sute de ani. Notorietatea sa era atît de mare încît o mare parte din teritoriul ţării de foc (Nota 2) îi poartă numele, ca de altfel şi mai multe obiecte ce se găsesc la vînzare, la îndemîna oricui: veşminte, ţesături sau feluri de mîncare (Nota 3).
Adesea romantismul ei era însăşi bomba care incendia paginile ziarelor de scandal şi asta într-o asemenea măsură încît L’Echo de Paris crease anume pentru ea, la începutul anilor 1890, o rubrică fixă, în care în fiecare săptămînă se sinucidea, îşi pierdea minţile sau era pricina căderii foarte recentei dinastii Româneşti. Această celebritate marcată de cele mai mari laude şi cele mai cumplite calomnii nu-i displăcea neapărat pentru că avea temperamentul unei adevărate dive, născute parcă spre a fi admirată ori pentru a străluci şi suferi.
Regina Elisabeta a României nu era deloc încîntată de acest anonimat aurit impus de o Europă monarhică unde în acea perioadă existau cel puţin şaptesprezece regine şi întregi cohorte de Principeese cărora nu li se cerea decît să fie frumoase şi să aibă un tron într-o ţară importantă spre a se vorbi despre ele. "Ea niciodată n-a trecut drept o mare frumuseţe", scria în memoriile sale viitoarea Regină Maria a României, "dar avea un farmec învăluitor căruia era imposibil să nu-i cazi victimă ori să nu te fascineze măcar la început. Încă de tînără, avea părul complet alb dar privirea intensă a ochilor săi albaştri era extrem de pătrunzătoare. Vocea, foarte melodioasă, îi dădea şi ea farmec. Rîdea adeseori şi cu uşurinţă puteai să observi dinţii ei de un alb strălucitor; dar rîsul ei contrasta în mod frapant cu expresia tragică a privirii sale. Acest patetism, acest tragism pe care îl răspîndea îndemna pe toţi cei care îi erau în preajmă să încerce să-i aline povara ce părea că o poartă. Ea nu trezea pasiuni, dar ştia să se facă admirată.(Nota 4)"
Ea îşi construia personajul adesea contradictoriu cu adevărata energie comprimată în ceea ce ea socotea a fi adevărata fericire. Regina era o scriitoare de succes, protectoare a artelor şi literelor. Cu uşurinţă recunoaştem în imaginea sa modelele sale romantice, Eleonora de Acvitania, Elisabeta a Ungariei, Marguerite de Valois, care erau foarte la modă datorită interesului arheologic al istoricilor. De altfel ea nu era singura care alesese această cale. Regina Victoria a Angliei îşi publica memoriile în 1868 (Nota 5), Sissi de Austro-Ungaria scria şi ea dar în taină. Era un obicei des întîlnit la tinerele Principeese germane, acela de a se exersa în Artă rimelor, numai că Elisabeta a României depăşise aceste limite. Îşi luase chiar şi un pseudonim care va fi foarte curînd însă dat în vileag, Carmen Sylva (cîntecul pădurii) ale cărui consonanţe latine aminteau de supuşii săi, şi începu să publice cu o disciplină foarte nemţească între două şi trei volume pe an. Peste cincizeci de volume aveau să apară astfel în vreo zece limbi, ca de altfel, şi sute de articole în întreaga presă europeană.
Lucrările sale — dintre care unele sînt adevărate best-seller-uri au fost traduse în peste zece limbi, inclusiv în Esperanto şi au fost încoronate de premii ale academiilor din lumea întreagă şi de către Academia Franceză pentru cartea sa Cugetările unei Regine, publicată în 1888 la editura Calman Levy, (gînduri pe care le-am ales ca motto al fiecărui capitol în parte), — şi care i-au atras prietenii de seamă. Pierre Loti, impresionat de scrierile sale, le-a tradus pe o parte dintre ele şi aveau să se întîlnească de mai multe ori. Frederic Mistral a numit-o regina şcolii sale literare provensale (Felibriges, Catulle Mendes, Octave Feuillet, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle et Guy de Maupassant s-au declarat fericiţi că au fost traduşi în germană de către ea. Charles Gounod i-a propus să scrie versurile pentru o cantată, Sfînta Treime, dar a murit înainte să-şi vadă realizat acest vis. (Nota 6)
Emile Galle a creat pentru ea magnifice vaze. (Nota 7)
Regina Elisabeta avea un simţ extraordinar al comunicării moderne. Scria mult unor oameni celebri şi cei care o lăudau, au şi introdus-o în cenacluri asemeni celor ale Revues de Deux Mondes sau Les Annales Politiques et Litteraires.
Dar poate că cel mai înduioşător omagiu avea să vină din partea unui pictor hulit de societate, pe care din păcate nu avea să-l cunoască. Singur şi departe de familia sa, închis într-un azil de alienaţi mintali, Vincent van Gogh a găsit o oarecare mîngîiere morală pentru cumplitele sale suferinţe fizice în aceleaşi gînduri regale. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Theo, el scria: "... am citit iar un gînd al lui Carmen Sylva, care este întru totul adevărat: Cînd suferi foarte tare — vezi lumea întreagă la mare distanţă, de parcă s-ar afla la capătul unei imense arene — pînă şi vocile par a veni de undeva din depărtare. Am simţit asta în crizele pe care le-am avut într-o asemenea măsură încît toţi pe care-i vedeam atunci îmi păreau, chiar dacă îi recunoşteam, ceea nu era întotdeauna cazul — c-ar veni de undeva de foarte departe şi că sînt foarte diferiţi de cum arată ei în realitate, şi asta într-atît încît văd tot felul de asemănări plăcute sau neplăcute cu cei pe care i-am cunoscut cîndva, altundeva (Nota 8)."
Succesul primelor lucrări ale reginei a fost urmat de schimbarea aproape totală a imaginii sale. Astfel în gîndurile ei, avea să scrie: "Toaleta pe care o porţi nu este un lucru fără importanţă. Ea îţi dă viaţă cu condiţia ca să devii parura parurii tale." Adesea îmbrăcămintea sa a fost considerată de către apropiaţi sau de către oaspeţi ca adevărate îndrăzneli de vedetă. Rochii tunică albe inspirate de cele ale lui Sarah Bernhardt erau acoperite de bijuterii nu tocmai regale ci fantezii cu dimensiuni mari precum şi tot felul de danteluri şi broderii neaşteptate. Apariţiile sale erau de multe ori aşteptate tocmai pentru hilarul pe care îl provocau. În jurnalul său, fiica lui Sissi, arhiducesa Maria Valeria povestea: "Toaletele ei erau puţin ciudate. Sub o bogată haină de blană, regina purta cîte un veşmînt amplu din catifea roşu foarte închis, ce semăna mai degrabă cu un halat de casă, împodobit cu broderii pestriţe, în talie cu cîte un cordon din mătase fină, ce semăna mai degrabă cu o sforicică. Arbora pălării cu boruri mici [ ... ] cu o voaletă de care-şi fixa pince-nez-ul (Nota 9)". Răspîndea "un parfum de pădure" căci se dădea cu o esenţă bizară, inventată chiar de ea, făcută din plantele şi florile care creşteau în apropierea reşedinţei sale de vară. (Nota 10) Mergea, după cum spunea Elena Văcărescu, "de parcă ar fi plutit într-un dans, călcînd mereu în vîrful picioarelor. (Nota 11)"
Pentru apariţiile sale în public inventase o adevărată scenografie demnă de un regizor profesionist. Lumea o "surprindea" în timp ce tocmai termina una dintre ocupaţiile sale preferate. În memoriile sale, viitoarea regină Maria avea să povestească vizita pe care i-a făcut-o în ajunul căsătoriei sale cu principele moştenitor Ferdinand: "Cu siguranţă că punerea în scenă fusese atent studiată. Lumina venea dinspre tavan iar ea era înveşmîntată în alb şi sprijinită de pernele sale ca de zăpadă, cu vocea extrem de melodioasă, cu gesturi largi şi binevoitoare şi cu o dantură luminată de un zîmbet încîntător iar pe de altă parte expresia tragică a ochilor săi de un albastru intens, totul, producea exact efectul dorit ...S-ar fi zis că prin însăşi firea sa plină de fantezie, se credea mereu într-un veşnic spectacol ... considerînd lumea drept un enorm teatru. Ea percepea viaţa ca pe o serie de scene dramatice al căror personaj principal îl interpreta (Nota 12). Aflată cîndva în vizită la Bucureşti, Rejane avea să-i spună: "Maiestate, nu vă lipseşte nimic pentru a deveni societara comediei franceze (Nota 13)". Fără îndoială că marea actriţă avea dreptate.
Cînd Pierre Loti i-a făcut o vizită la Sinaia în septembrie 1887, a găsit-o la orgă interpretînd Preludiul de Bach, înconjurată într-un fel de tablou viu, de către domnişoarele sale de onoare, secretarul şi alţi curteni, de fapt, de figuranţii săi permanenţi. Niciodată nu se lăsa însă pradă subiectelor mondene şi frivole căci vocea de aur a divei ştia să îndrepte discuţia spre subiecte elevate. De altfel, vocea era un alt atu al său. Pronunţia cîntată şi alintată, stăpînind cu uşurinţă patru limbi (germana, franceza, româna şi engleza) fermeca auditoriul cu aceeaşi iscusinţă. Înregistrările sale pentru casa de discuri His master’s Voice au rămas pînă în zilele noastre dovada de netăgăduit. Regina Elisabeta îşi citea opera sau pe cea a altor scriitori traducînd-o treptat în limba publicului său, practicînd tăceri elocvente, care deveneau un fel de prelungire a acestor efecte bine gîndite. Ea avea harul de a înfrumuseţa prin vocalizele şi mimica sa, textele pe care le recita. Pierre Loti însuşi, a rămas uluit, nerecunoscîndu-şi anumite pasaje din opera a cărui autor era, atît de transformate şi de înfrumuseţate deveniseră ele, prin lectura lui Carmen Sylva. Discursurile sale, uneori interminabile, dar întotdeauna de o retorică impecabilă, erau de cea mai bună calitate. Era întotdeauna foarte sinceră şi ignora pudoarea ipocrită, căci "pudibonderia — scria ea — este doar parfumul ce ascunde un aer stricat. (Nota 14)".
Rămasă în veşnica admiraţie a întregii Europe, vizitată ca un adevărat monument de toţi cei care poposeau în acest ţinut îndepărtat, mai aproape de Orient decît de Occident, Carmen Sylva aborda un rol de compoziţie cu totul diferit de rigorile protocolului regal sau al celui prea strict al unei simple femei.
Contemporanii săi au preferat însă celelalte două faţete, deşi Eva din ea nu înceta în a-şi dezvălui adevărata identitate. Regina s-a supus obligaţiilor sale fără să se revolte, îndeplinindu-şi o îndatorire pentru care se legase prin jurămîntul matrimonial; era un fel de contract de angajare pe care avea să-l respecte. O singură dată se va abate de la el, cînd poate orbită de romantismul său dar şi de anumite considerente naţionale, a vrut să îl căsătorească pe Principele moştenitor Ferdinand, cu protejata sa, Elena Văcărescu.
Simţul datoriei era atît de puternic, încît deşi nutrea o sinceră prietenie pentru Sissi, n-avea să-i ierte niciodată faptul că s-a eschivat de la îndatorirea sa de a fi împărăteasă la Curtea Vienei.
În spatele scriitoarei de succes Regina ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, aproape străină de soţul său, de familie şi de supuşi. În sufletul ei, Elisabeta, femeia, se declara şi ea asemeni lui Sissi, republicană: "Nu pot decît să simpatizez cu social-democraţii, mai ales cînd constat că marii boieri nu sînt decît nişte pierde-vară lipsiţi de moralitate; la urma urmelor, aceşti oameni minunaţi, social-democraţii, nu doresc decît ceea ce e în firea lucrurilor: egalitatea. Regimul republican este singurul rezonabil: n-am să înţeleg niciodată aceste popoare absurde care încă ne mai suportă. (Nota 15)"
Revoluţia pe care o aştepta i se părea însă foarte îndepărtată căci "socialismul va prinde greu într-o ţară strictamente agricolă, fără industrie ... (Nota 16)" Să fi fost oare din nou o remarcă nechibzuită pe care o adresa clasei politice Româneşti, care n-o iubea ? Poate. Dar pentru femeia Elisabeta, convenţiile cărora trebuia să supună nu aveau prea mare importanţă. Chiar dacă participa la ceremoniile religioase ortodoxe, catolice sau protestante, aşa cum i-o cerea îndatorirea sa de regină şi soţie, avea totuşi să fie prima care să susţină moral şi financiar Societatea teozofică, de îndată ce a fost înfiinţată.
Ca femeie, Elisabeta a visat mereu ca înainte să moară, să poată scoate masca şi să scrie o dată pentru totdeauna care i-a fost adevărata existenţă, dezvăluită cu cea mai înspăimîntătoare sinceritate. "S-a scris atît de mult despre viaţa mea la vedere şi atît de puţin despre cea intimă! Dar cine poate oare să îşi povestească viaţa astfel încît să rămînă credincios tuturor ? Nu poţi părea la fel cuiva sau vecinului său. Eu sînt în alt fel pentru slujnica mea decît pentru prieteni. Alta pentru Români şi diferită pentru americani. Dacă aş fi avut răgazul să scriu această biografie, aş fi vorbit mai cu seamă despre copilăria mea. Pentru că anumite trăsături caracteristice ale începuturilor noastre pe faţa pămîntului explică întotdeauna întreaga viaţă ulterioară. Şi eu socotesc că de fapt, nu ne schimbăm niciodată. În orice caz, eu una, am impresia că şi astăzi sînt aceeaşi ca atunci cînd aveam trei ani ... Fiinţa mea intimă nu s-a schimbat cu nimic o dată cu experienţa de viaţă; de fapt, această experienţă nu are decît o foarte mică influenţă asupra sufletului în adîncul său. (Nota 17)"
În 1905 a început chiar să-şi scrie memoriile. Dar după apariţia primului volum intitulat Mein Penatenwinkel (Zeii casei mele) în 1907, a considerat că nu se cădea să continue pe această cale, manuscrisul celui de al doilea tom, dispărînd înainte ca autoarea să-şi dea seama ...
Să scrii biografia lui Carmen Sylva, este o întreprindere extrem de primejdioasă. Viaţa sa a fost enorm de mult comentată de contemporanii săi. Aproape treizeci de biografii şi sute de articole aveau să apară pe acest subiect în întreaga Europă, împănate cu anecdote care pînă la urmă sufocă personajul principal. Există desigur şi hagiografii şi pamflete care nu adaugă dar nici nu exclud nimic, cuprinzînd doar nişte stări de spirit trecătoare. Există viaţa autoarei aşa cum o visează şi o clădeşte, există povestirea acestei vieţi făcute de specialişti, de prieteni, de admiratori ori de curtezani care au o singură ambiţie, să scoată la iveală sensul unei existenţe. După ce ai trecut în revistă biografiile, îţi doreşti să studiezi mitul, să te întrebi ce înseamnă el de fapt şi cum de a rezistat. În 1939 avea să apară prima şi ultima încercare de acest gen. Autoarea este o englezoaică, Elisabeth Burgoyne, care porneşte să descopere legenda şi dă peste femeia care o fascinează prin inteligenţa şi tristeţea ei. Şi totuşi această biografie, extrem de reuşită este repede uitată pentru că tocmai izbucneşte războiul. De atunci încolo, nimic sau aproape nimic ...
Şi totuşi viaţa lui Carmen Sylva se consideră că interesează în continuare. Pe Internet există mai multe site-uri care îi sînt dedicate în exclusivitate. Mişcările feministe americane şi germane nu mai prididesc admirînd spiritul avangardist şi exemplar al acestei femei care contrar ideilor societăţii vremurilor sale, a ştiut să aducă un vînt de libertate în privinţa moravurilor secolului al XIX-lea. Regina Elisabeta nu este modernă doar pentru că s-a erijat în protectoarea socialiştilor sau a artiştilor ori pentru că a ştiut să se folosească de propriul său personaj pentru a-şi vinde mai bine opera. Ea a revendicat, a demonstrat şi mai apoi a sprijinit egalitatea între sexe prin creaţiile artistice, profitînd de poziţia sa, spre a ajuta progresul acestei idei în înalta societate şi nu numai în ţara sa ci şi pe plan european. Ea a ştiut să administreze socialmente permanent propriul său paradox şi nonconformism, respectînd atunci cînd era cazul, legile unei societăţi care îi recunoştea rangul de regină. Dar acest comportament extrem de modern, în mod ciudat, nu a influenţat cu nimic opera sa. În raport cu posteritatea, tocmai acest caracter care născuse un personaj ieşit din comun, avea să devoreze propriile opere, pe care crezuse că va putea conta pentru a-şi asigura neuitarea.
Am descoperit-o pe Carmen Sylva atunci cînd aveam patru sau cinci ani. Aproape în fiecare zi bunica venea să ne ia pe mine şi pe sora mea de la grădiniţa unde ne petreceam dimineţile. Deşi casa nu era departe, nu ne mişcam din loc dacă nu ne spunea o poveste. De fiecare dată, îi ceream acelaşi lucru, începînd prin a-i pune acea întrebare ce ne părea magică "O, mama, de ce se cheamă aşa muntele Furnica?" Pentru că această curiozitate declanşa mereu exact istoria pe care voiam s-o auzim. Nu ştiu dacă noi ne imaginam Regina Furnică, aceea care dăduse numele dealului ce trebuia mereu să-l urcăm, la fel cum o văzuse cu ochii minţii autoarea. Pentru noi era mai degrabă un animal gigantic ce semăna ameţitor cu cele văzute la televizor. O vietate care reuşea să fugă din ascunzătoarea sa subterană, ca să vină să ne mănînce pe noi. Şi cum povestea asta ne făcuse să plîngem rău de frică, atunci cînd ne fusese spusă mai la începuturi, bunica inventase un final liniştitor. Lighioana n-avea să iasă de acolo atîta vreme cît zîna care spusese povestea pentru prima dată, şi care se numea Carmen Sylva, avea să trăiască iar ea n-avea să moară, cîtă vreme se vor fi spus poveştile ei ... Mai tîrziu am aflat cine este zîna dar am continuat să cred şi cred în continuare în povestea bunicii mele!
Îmi exprim profunda recunoştinţă faţă de Principeul Friedrich — Wilhelm de Wied care nu se mai află printre noi precum şi faţă de fiul său, Alteţa Sa Serenisimă, Principeul Alexander de Wied, care mi-au pus la dispoziţie bogatele lor arhive de familie. De asemenea, îi sînt extrem de recunoscător Maiestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, precum şi celei care se ocup de arhiva Sa, Lady Sheila de Belaigue, care mi-au permis accesul la arhivele Castelului Windsor.
De asemenea, întreaga mea gratitudine Principeului Mihai Sturdza, d-nei Caroline Chaine şi d-lui Thierry Twain, care au avut răbdarea ca din prietenie, să-mi revadă manuscrisul şi să-mi facă nişte sugestii extrem de utile.
Mulţumesc de asemenea pentru sfaturile extrem de preţioase şi pentru sprijinul acordat, prietenilor mei: dl. Francois Antonovitch, dl. Emanoil Bădescu, d-ra Ruxandra Beldiman, dl. profesor Ion Bulei, d-na Nina Cionca, d-na Ioana Craca, dl. Jean-Marc Gambart, d-na Ada Cucu-Gheorghe, Principeul Alexandru Ghika , d-na Cătălina Macovei, d-na Simina Mezincescu, dl. Richard Ormond, dl. Alin Pavel, dl. Victor Popescu, d-na Emilie-Hildegard Schmidt, d-na Karin Schuller-Procopovici şi d-na Smaranda Vultur.
Doamnei Irina-Margareta Nistor care şi-a dat osteneala să traducă cu deja obişnuitul său profesionalism această carte, toată gratitudinea mea.
Cu mai mulţi ani în urmă, în noiembrie 1993, am organizat la Muzeul de Istorie şi Artă a oraşului Bucureşti, o importantă expoziţie la comemorarea celei de-a 150-a aniversări a naşterii Reginei Elisabeta. Cred că niciodată nu am reuşit să mulţumesc pe măsură, prietenilor care m-au ajutat să o fac: dl. Adrian-Silvan Ionescu, d-ra Paula Cucu şi d-ra Adriana Dumitran.
(Gabriel Badea-Păun)
Note:
1. Carmen Sylva, Cugetările unei Regine, Paris, Calman Levy, 1888, p. 18.
2. Exploratorul Român Jules Popper a avut iniţiativa să dea un nume acestui teritoriu.
3. Întotdeauna voi recomanda cu căldură Medalionul de carne de viţel după reţeta lui Carmen Sylva.
4. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Paris, Plon, 1937, vol. I, p. 341.
5. Jurnalul Reginei Victoria (foi disparate), Viaţa sa în Munţii Scoţiei, 1848 - 1861, primele vizite în Scoţia, excursiile în Irlanda, în Anglia şi în Insulele Canalului Mînecii, operă editată de Arthur Helps, traducere din engleză cu aprobare specială, Paris, Amyot, 1869.
6. Robert Scheffer, Orientul Regal, Paris, ediţia franceză ilustrată, 1918, p. 76.
7. În prezent la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.
8. Vincent van Gogh, Corespondenţă traducere din olandeză şi din engleză de Maurice Beerblock şi Louis Roenaldt, note de Georges Charensol, Paris, Gallimard, 1990, vol. III, p. 596.
9. Brigitte Hamann, Elisabeta de Austria, traducere de J.B. Garsset, Paris, Fayard, 1985, p. 438.
10. Roger Merle, Carmen Sylva, extravaganta Regină Elisabeta a României, Michael Ittah, 1999, p. 91.
11. Elena Văcărescu, Regii şi reginele pe care i-am cunoscut, traducere din engleză de Gastane Jeffry, Paris, E. Sansot, 1908, p. 44.
12. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. I, p. 349.
13. Roger Merle, Op. Cit., p. 87.
14. Carmen Sylva, Cugetările unei Regine, p. 146.
15. Eugen Wolbe, Elisabeta, Regina României, calea vieţii unei regine solitare, Leipzig, Roechler & Amelang, 1933, p. 137.
16. Carmen Sylva, Bucureşti, în "Capitalele lumii", Paris, Hachette, 1892, p. 339.
17. Carmen Sylva, Sărbătorile de Crăciun ale unei Regine, Paris, H. Dragon, 1905, p. 33.