Ignacio MartÃnez de Pisón, Blîndeţea dragonului, traducere de Coman Lupu, prefaţă de Andreea Vlădescu, editura Paralela 45, 2003.
La ternura del dragón a fost de la început o carte cu noroc. Publicată în 1984, cînd autorul ei abia împlinea 24 de ani, a avut şi succes de critică, şi de public, iar după douăzeci de ani este citată, în diferite împrejurări, nu doar ca mostră de precocitate auctorială, ci şi ca moment privilegiat de definire a "optzecismului" spaniol. Spre deosebire de generaţia care a urmat - nouăzeciştii Francisco Casavella, Javier Cercas, Antonio Soler şi alţii, care şi-au adaptat oferta unei cereri din ce în ce mai bine (sau mai rău, după intransigentul critic de la Babelia, Ignacio EchevarrÃa) definite -, optzeciştii au legat cu tradiţia, pregătind - într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor de după moartea lui Franco - o schimbare de paradigmă care n-a mai venit. La debut, Ignacio MartÃnez de Pisón a primit Premiul Casino de Mieres pentru acest roman, premiu mai puţin celebru decît Planeta Nadal sau Herralde, dar care l-a pus (în ochii publicului, al presei culturale şi al lumii editoriale) pe o orbită sigură. Dincolo de intrigile premiilor literare spaniole, despre care scria Ignacio EchevarrÃa săptămîna trecută (mai 2003) în Babelia (multe dintre ele, premii comerciale, în care editorul şi autorul trafichează nestingheriţi), ele reprezintă un mecanism (la ei, ca şi la noi) de diferenţiere şi selecţie. Iar atunci cînd scriitorul confirmă, forma goală şi "aranjată" (politico-editorial) a premiului capătă altă greutate.
În cei douăzeci de ani scurşi de la apariţia primului său roman, MartÃnez de Pisón a confirmat, cum se zice. El este astăzi, după romane mai ample, mai elaborate (Antofangasta , La ley de la gravedad, El tiempo de las mujeres ) - dar poate mai puţin norocoase decît cel de debut -, unul dintre cei mai bine cotaţi optzecişti, un "maestru al celor mai variate tehnici narative şi verbale, o splendidă realitate a prozei actuale", cum scrie criticul Leopoldo Azancol, ce mai, un Mircea Cărtărescu al lor, care n-a scris niciodată poezie, dar ar fi putut foarte bine s-o facă.
Şi traducerea în româneşte a Blîndeţii dragonului a avut un destin cel puţin neobişnuit. Trebuie să recunoaştem că în România literatura spaniolă actuală este cvasinecunoscută. În afară de Unamuno, Cela, Munoz Molina, Eduardo Mendoza şi poate alţi doi, trei "grei" ai prozei de acum trei-patru decenii, traducerile sporadice, fără prefeţe critice, fără receptarea în context hispanic nu au dat o imagine a dinamicii literelor spaniole de azi. "Mareea anilor '80" a rămas necunoscută la noi, ca să nu mai vorbim despre "proza tînără", adevărat fenomen de masă, izbucnită acum zece ani cu romanul lui Ray Loriga, Lo peor de todo (Mai rău nu se poate). Cine a auzit de Vila Matas, de Juan Jose Millás, de Ãngela Vallvey, de LucÃa Etxebarria sau de Almudena Grandes? Mai nimeni.
În aceste condiţii, faptul că hispanistul Coman Lupu a avut în computer traducerea romanului de debut al lui MartÃnez de Pisón, scriitor invitat de către Institutul Cervantes la BOOKAREST 2003, iar editura Paralela 45 a reacţionat prompt - sînt potriveli ale unui hazard obiectiv ce ţine tot de destinul acestei cărţi. În plus, cu acest roman, s-a pornit cumva cu începutul unei schimbări de paradigmă, aşa încît, dacă lucrurile nu se vor opri aici, în cîţiva ani, vom putea avea imaginea unei literaturi extrem de interesante, poate mai previzibile decît cea hispanoamericană, şi mai puţin exotică, însă nu mai puţin diversă şi mai incitantă, în tranziţiile sale succesive.
Blîndeţea dragonului este un roman de formare psihologic cu inflexiuni fantastice. Roman al unei tradiţii asumate, el are accente din Musil şi Gombrowicz, din Márquez şi Cortázar, dar şi semnele acelei "tranziţii trăite ca o ceremonie a iertării şi a uitării", traduse în proza spaniolă a anilor '80 prin "ceremonioasa invocare a unei memorii în sepia" (I. EchevarrÃa). Deşi scris la persoana a treia, romanul de debut al lui MartÃnez de Pisón este o proză a eului narator, în funcţie de percepţiile căruia se ordonează nu doar realitatea imediată, ci şi istoria "mare". Perspectiva este cea a unui copil în pragul pubertăţii, imobilizat de boală într-un fotoliu şi evoluînd în universul închis şi inexplicabil al casei bunicilor săi paterni. Nevoia lui de aventură, de miraculos şi poveste transformă casa şi pe locuitorii acesteia într-o julesverniană "insulă misterioasă", din care copilul - prins între reuniunile comuniste patronate de bunic şi mita metafizică a bunicii, care îl plăteşte ca să se roage seara, la culcare - iese transformat. Micul Miguel evoluează spre un autism determinat conjunctural, spre o automistificare şi o mitomanie cronice, pe fondul decăderii unei lumi care, la rîndul ei, se definise absolutizînd biografii imaginare şi detalii conjuncturale. Bunicul "cu ochi blînzi", aproape-dragonul căruia îi e dedicat romanul şi care în zilele lui de glorie madrilene (pe cînd mînca la micul dejun doar miere şi polen) îl cunoscuse pe Federico GarcÃa Lorca, ispăşeşte o viaţă vina unui compromis iniţial. Bunica, beneficiara acestui compromis matrimonial, înnebuneşte în urma hotărîrii de a nu mai mînca decît flori, după ce îşi devorează grădina. Tatăl, transformat în erou de mitologia domestică, apare în final, înainte de părăsirea casei căzute în paragină, ca un tip cumsecade, poate puţin cam slab, urmărit de spectrul unei boli de piept, căreia urma să-i cadă pradă înainte de naşterea lui Miguel. Mama, jurnalistă cunoscută, este cea care îi lămureşte lucrurile copilului, înainte de a-l scoate din casa fantasmelor şi din copilăria prelungită.
De fapt însă, nimic nu se lămureşte: Zona Nelocuită din casă, pe care copilul o explorează cu delicii, rămîne mai reală decît camera luminată care îi este arătată înainte de plecare, aventurile amazoniene proiectate cu mama sa, posedarea bunicii de către Wilhelm Storitz, omul invizibil, sînt mai adevărate decît realitatea maturităţii spre care romanul se deschide în final. Încheierea, oarecum lipită, mecanic extrasă dintr-o carte poştală veche, conţine şi trimiterea spre rutina ce va urma şi morala exterioară a cîtorva existenţe sacrificate: "Un aspect ignorat al acestei specii de animale este marea sa capacitate afectivă şi de a acţiona urmînd glasul dragostei paterne. Toată lumea ştie că, în timp ce femela rămîne în peşteră, oferind adăpost şi protecţie puilor mici, dragonul mascul pleacă în căutarea prăzii cu care să-şi hrănească puii (...) Ceea ce nu ştiu prea mulţi este că dacă dragonul tată se întoarce în peşteră fără să fi capturat prada dorită, ruşinat de insuccesul său şi totodată mişcat de foamea puilor, îşi ia de obicei viaţa, lovindu-se cu capul de stînci şi oferindu-se pe sine însuşi ca hrană. Este, totuşi, dovedit că n-a supravieţuit niciodată vreun pui care a mîncat o astfel de carne, considerată veninoasă şi, prin urmare, mortală."
Colaj fantastic de scrisori vechi, dedicaţii compromiţătoare, bucăţi de ziare îngălbenite pline de orori ale presei vremii şi conţinuturi de debarale prăfuite, romanul aparent liniar al unui scurt timp de tranziţie spre dezastru este o mostră de concizie (are mai puţin de 100 de pagini), în care se amestecă istoria cu fantasticul, realitatea cu parabola şi autoficţiunea cu cea mai curată proză de moravuri. O carte ce-ar putea deschide, în România, o colecţie de proză contemporană spaniolă cu un succes garantat.
(Cronică apărută şi în Dilema, mai 2003)
PS: Citiţi un fragment din acest roman