Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dacă nu aveţi bani, daca nu vreţi să irosiţi timpul citind, dacă nu vreţi să daţi năvală în librărie căutînd cărţi, atunci nu citiţi acest articol


Mihai Chirilov

28.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
1. Particulele elementare
Michel Houellebecq (ed. Nemira, 2001)

Titlul pare a fi cel al unui capitol dintr-un manual de fizică. Dar dacă fizica ar fi la fel de captivantă pe cît e acest roman-şoc despre sex, hippioţi şi mutaţie genetică, probabil că formula clonării ar fi fost descoperită mult mai devreme, iar noi am fi devenit între timp reprezentanţii fericiţi ai acelei specii descrisă de autor. O specie care n-are nimic din cruzimea şi egoismul celei din care încă facem parte.

Acest roman incomod care a scandalizat Franţa în urmă cu trei ani, refuzîndu-i-se într-un mod la fel de scandalos, premiul Gouncourt, se desfăşoară între 1 iulie 1998 şi cca 2079, e scris - surprinzător de accesibil - de un individ bizar pe care, dacă l-ai vedea la TV, n-ai da doi bani, are ca protagonişti doi fraţi (un erotoman notoriu şi un biolog suicidar), explicitează termeni ca "sexualitate social-democrată" şi face din om "prima specie animală din universul cunoscut care şi-a creat singură condiţiile propriei sale înlocuiri". E, cu alte cuvinte, una dintre cele mai entuziasmante şi documentate apologii aduse clonării. Cu cuvintele autorului, "Mutaţia nu va fi mentală, ci genetică."


2. Harry Potter I-II-III-IV
J.K. Rowling (ed. Egmont, 2001)

Numai dacă ai trăit încuiat într-o peşteră, ca Bin Laden, n-ai auzit de frenezia ce-a cuprins planeta de cînd o duduie plictisită din Marea Britanie l-a inventat pe micul vrăjitor cu zbenghi în formă de fulger pe frunte. Probabil că o să vi se aplece de cît de mult veţi da peste numele lui Harry Potter în lunile care urmează (a apărut un film, mai stă să iasă un volum - al cincilea); totuşi, daţi o şansă celor patru volume traduse, pînă acum, la noi. Sînt nu doar pentru copchii din voi (al treilea volum, Prizonier în Azbekan, e la fel de întunecat ca Imperiul contraatacă), ci şi pentru adultul care simte uneori nevoia unui roller coaster sănătos. Plecarea: de la linia 9 şi 3/4!...


3. Baudolino
Umberto Eco (Editura Pontica, 2001)

Care e diferenţa dintre un critic literar şi un om obişnuit care, înainte să se urce în tren, îşi umple sacoşa cu reviste?

Simplu: dacă i-ar pica în mînă, cel din urmă ar citi cu sufletul la gură cel de-al patrulea roman al lui Umberto Eco, Baudolino. Şi mai mult ca sigur că i-ar plăcea, spre deosebire de cel dintîi.

Ca şi-n celelalte romane (dintre care eu, călător cu trenul, iar nu critic literar, le-am citit pe primele două), Eco ştie să dea fiecărui public al cărţilor sale ceea ce acesta îşi doreşte: criticului erudiţie, călătorului acţiune. Chiar dacă, de cele mai multe ori, criticul pare că-l invidiază pe călător fiindcă acesta îşi primeşte partea. Şi nu de la oricine, ci de la însuşi Eco. Pare de neconceput că un tip subţire cum este Eco se coboară într-atît pentru a fi şi pe înţelesul vulgului; sau că vulgul va rămîne doar cu acţiunea care pentru nişte cititori la fel de subţiri e doar un pretext; de aceea, toate recenziile pe care le-am citit la romanele sale trîmbiţează sus şi tare acel al doilea, al treilea, al patrulea, al o sutălea nivel de lectură, trecînd cu bocancii peste primul. Cel mai accesibil, cel care-l face fericit pe călătorul din tren. Este acel nivel de lectură la care, de pildă, toate romanele poliţiste ale Agathei Christie se opresc, lăsînd-o pe biata autoare în batalionul autorilor mititei. Dar este acelaşi nivel de lectură care stă la baza pasiunii şi cultului pentru trilogia inelelor a lui Tolkien.

Din această (joasă) perspectivă, Baudolino este o mini-epopee poliţistă, cu mult din apetitul lui Tolkien pentru naraţiune arborescentă, călătorii lungi, personaje ciudate şi hărţi, dar şi cu ceva din predilecţia Agathei pentru whodunnit-uri extreme. Are aproape şase sute de pagini (cît un volum din trilogia inelelor) şi începe la fel de greu ca aceea. În primele lui 60 de pagini, Tolkien face un scurt istoric atît de condensat încît pe măsură ce înaintezi în carte, e nevoie să te raportezi constant la el. E ca un obstacol peste care cititorul trebuie să treacă pentru a "intra" definitiv în poveste. La fel, Eco inventează o probă pentru primele pagini din Baudolino: sînt cele în care eroul învaţă să scrie. Sînt într-o limbă de necitit şi cel mai bun lucru e să sari peste ele. Nu-ţi dai seama că aceasta ar fi fost cea mai bună soluţie decît după ce te-ai chinuit să le parcurgi: "îns a scrie uă cronică te ia cu kăldure chear dacăi earnă et teamă mii că mi să stinge lumănarea et cum dzice oareşcine deştiu mare rău mă doare." E, desigur, un gag a la Eco, după cum tot un gag este dezvăluirea identităţii criminalului pe ultima sută de metri a cărţii, în buna tradiţie a romanului poliţist - cu deosebirea că la Eco vine cînd nici nu mai sperai să aibă loc. Surpriza însă este de proporţii - gîndiţi-vă la cel mai neaşteptat set-up al Agathei.

Desigur, nu neg că şi acest roman al lui Eco poate fi citit în chei şi para-chei (cea religioasă, de pildă, e şi cea mai obraznic-savuroasă, iar felul în care mi s-a părut - poate numai mie - că anticipează principiul e-mailului e antologic) şi că Eco însuşi este un Baudolino şi mai mincinos care tocmai ce ne-a spus povestea lui Baudolino cel mincinos... dar, cum spuneam, asta înseamnă să ignorăm nivelul care ne-a făcut să ne simţim atît de bine citind-o. Altfel spus, să ne încăpăţînăm să credem, asemenea lui Baudolino şi partenerilor lui de călătorie, că blemii sînt deosebiţi de monopozi şi de uriaşi:

- "Cum zici tu deosebiţi?
- Păi, în sensul că tu eşti altfel decît noi şi...
- De ce eu diferit de voi?
- Păi, Sfinte Dumnezeule, ca să începem cu ceva, ai un singur picior! Noi şi blemul avem cîte două.
- Dar şi voi, şi blemul, dacă ridicaţi un picior, tot unul are.
- Dar tu n-ai încă unul dacă vrei să-l pui jos.
- De ce trebuie eu las în jos picior care nu am? Trebuie tu laşi în jos al treilea picior care nu are?
- Ascultă, admite şi tu că blemul n-are cap.
- Cum nu are cap? Are ochi, nas, gură, vorbeşte, mănîncă. Cum face tu asta dacă nu are cap? (...)
- Dar ai observat că uriaşii nu au decît un singur ochi?
- Şi eu. Vezi, eu închide ochiu acesta şi rămîne numai celălalt."

Este, pentru că tot nu ne putem sustrage delirului interpretativ, cea mai eficientă pledoarie nu doar pentru toleranţă, ci şi pentru acel "nivel" ingrat de lectură la care majoritatea cititorilor se opresc, satisfăcuţi: primul. E drept că trebuie să te afli deja la al doilea (sau poate al treilea) pentru a vedea astfel (altfel!) lucrurile... La urma urmei însă, e vreo diferenţă?


4. Peter Camenzind
Herman Hesse (Editura Rao, 2001)

Ca şi Baudolino, eroul din această lucrare de tinereţe a lui Hesse călătoreşte prin lume şi nu are noroc la femei. Pleacă dintr-un sat elveţian unde majoritatea poartă numele de Camenzind (ce plictisitor! dar oare nu aşa e toată Elveţia?); trece prin gimnaziu nu foarte hotărît să devină filolog; şi-n fine, aterizează la o facultate în Zurich, unde se împarte între studii şi cîrciumi. Pentru prima fată aproape că-şi dă sufletul (în zadar) ca să-i culeagă rododendroni. A doua e o pictoriţă care-i mărturiseşte că iubeşte un bărbat căsătorit. Pe a treia o pierde pentru că nu se hotărăşte dacă e sau nu frumoasă. Cu deosebirea esenţială că Peter Camenzind e un roman (şi un personaj) de Hesse, şi nu de Sandra Brown.

Un roman trist şi emoţionant despre prietenie, poezie, natură, copilărie şi despre alte lucruri care contează în viaţă. O lectură care nu prea se mai potriveşte vremurilor noastre. Anacronică, adică.


5. Jocul lui Gerald
Stephen King (Editura Nemira, 2000)

Lui Gerald îi place să se joace. E evident, încă din titlu. Iar jocul lui favorit e să plece cu soţia în casa de la ţară, s-o lege cu o pereche de cătuşe de pat şi să dea drumul instinctului primar. Doar că grăsuţul de Gerald stă prost cu inima, iar soţia, plictisită de mizanscenă, îl fericeşte cu un picior în burtă. Drept care - lovitură de graţie - Gerald cade lat, mort şi gol, iar ea, vie şi goală, rămîne răstignită de pat, pradă setei şi viziunilor de orice fel, singură în acea casă de la ţară, fără ca nimeni altcineva s-o ştie.

Geniul acestui roman (cel mai deştept şi mai terifiant scris de King, tocmai pentru că ce se-ntîmplă în el se poate întîmpla şi-n realitate!) e acela că se "ţine" într-un singur personaj imobilizat preţ de 48 de ore şi că dilată cu o virtuozitate rară o situaţie insuportabilă care ar fi încăput bine-mersi într-o povestire. Finalul, în schimb, ar încăpea lejer într-un roman de cîteva sute bune de pagini; dl. King îl înghesuie în doar cîteva zeci de murdărie fascinantă. Geniu curat.


6. Omul nostru din Panama
John Le Carre (Editura RAO, 1999)

"Ce Panama!" e o expresie răspîndită în Franţa începutului de secol XX exprimînd o încurcătură de nedezlegat, se spune în "pregenericul" acestui crud şi totuşi fin roman de spionaj fără spioni. "Ce pana mea!" e o expresie răspîndită în România sfîrşitului de secol XX exprimînd o posibilă reacţie la o încurcătură de nedezlegat. Dacă ar fi ştiut-o, Harry Pendel ar fi folosit-o cît timp a stat la pîrnaie. A învăţat, în schimb, să croiască. O dată eliberat, s-a mutat în Panama, şi-a creat un trecut de croitor de lux, s-a căsătorit şi a deschis un atelier frecventat de protipendada din zonă. Problema e că imaginaţia lui dă pe-afară, iar cînd Mr. Osnard (delicios jucat de Pierce Brosnan în recenta adaptare cinematografică) îl şantajează cerîndu-i informaţii despre soarta canalului, "omul nostru" n-are dificultăţi în a le fabrica. La un moment dat însă, "materialul" se rupe, iar Harry poate că şi-ar fi dorit, mai mult ca oricînd, să ştie acea expresie românească.


7. Ferestrele
Leif Panduro (ed. Humanitas, 2001)

Un profesor din Copenhaga anilor '70 se plictiseşte de moarte, chiar dacă o elevă trage cu disperare de el. Mai pasionantă i se pare supravegherea vecinilor din blocul de vizavi cu un binoclu foarte performant, mai ales de cînd se îndrăgosteşte de una din "urmărite". Fabulă fals poliţistă despre capcanele voyeurismului, care te duce cu gîndul la filmele lui Hitchcock, Vertigo şi Fereastra din curte.


8. Portretul domnului W.H.
Oscar Wilde (ed. Compania, 2002)

Doi bărbaţi discută despre Artă şi Viaţă, Adevăr şi Fals, iar pentru ca dialogul dintre ei să nu devină foarte ermetic şi pretenţios, Wilde îl transformă într-o investigaţie pasionantă demnă de o schiţă poliţistă. Este, poate, cea mai potrivită cale de a face cunoştinţă cu Sonetele lui Shakespeare - în caz că eşti străină de ele (precum subsemnatul) - pentru că în joc e identitatea, încă "nereperată", a celui căruia i-au fost dedicate.


9. Ghidul femeii independente
Jennifer Bawden (ed. Humanitas, 2001)

Această carte seamănă izbitor cu o revistă foarte cunoscută al cărei nume îmi scapă momentan. Coperta 1 spune tot: în imagine, o femeie este flancată de doi bărbaţi. Nu e o invitaţie la "threesome" (deşi ar putea fi...), ci încadratura perfectă pentru a o scoate pe Ea în faţă şi a-i lăsa pe Ei în umbră. Pentru a fi siguri de efect, autorii fotografiei chiar îi lasă pe Ei în umbră; lumina pică numai pe Ea. Coperta 4 mă vindecă de lapsus: autoarea cărţii a fost campioană de schi, dar ceea ce ne interesează e că a devenit o cunoscută stilistă new-yorkeză, ale cărei croieli au apărut pe coperta revistei... Cosmopolitan. Voila!

De fapt, Ghidul lui Bawden este asemenea unei antologii Cosmo de buzunar care nu-şi bate capul cu numărul de pagini de reclamă. Drept pentru care poate avea cîte pagini doreşte pentru a-şi atinge scopul, succint redus în subtitlul cărţii: Întîi o viaţă proprie, pe urmă un bărbat. De la cum să-ţi cultivi prieteniile ("Lucrează la imaginea prietenilor tăi: prezintă-i celorlalţi într-o lumină cît mai bună") şi pînă la modul "corect" de a te certa, de la a şti să deosebeşti un tip drăguţ de un potenţial viitor soţ, autoarea trece în revistă dintr-o suflare ceea ce revista Cosmo respiră prin toţi porii de la un număr la altul. Rezumînd esenţa: "Nu un bărbat e soluţia. Tu eşti!" E prea radical? Citeşte, la pagina 175, cele 15 care îi plictisesc pe bărbaţi, şi nu ţi se va mai părea.


10. Inteligenţa emoţională
Daniel Goleman (ed. Curtea Veche, 2001)

Nu e nici inteligenţa - "raţională" - care dă pe-afară din capul lui Sharon Stone, şi nici cea - artificială - cu care Steven Spielberg merge întins la Oscarurile 2002. Motiv pentru care, dacă e să fim cinici, am putea vedea în această carte cea mai bună consolare pentru cei nehărăziţi cu un IQ mai de doamne-ajută. Dar nu e cazul să fim cinici: autorul (redactor la selectul The New York Times, deci demn de luat în seamă) pune punctul nu pe I(Q), ci pe E(Q), demonstrînd, la capătul unor minuţioase cercetări că aceasta din urmă e cel mai solid indicator al fericirii şi succesului. Şi că, nefiind bătută-n cuie de la naştere, poate fi "cultivată". Natural...


11. Mao II
Don DeLillo (Editura RAO, 1996)

După 11 septembrie 2001, romanul acesta (apărut în SUA în 1991) este aproape profetic, motiv pentru care revenim asupra lui: "teroarea este singurul act cu adevărat încărcat de sens. (...) teroriştii întreprind raiduri asupra conştiinţei umane. (...) operele importante implică explozii de avioane şi clădiri prăbuşite. Aceasta este noua naraţiune tragică."

Mao II este povestea unui scriitor celebru, Bill Gray, care pleacă la Beirut pentru a încerca să salveze un confrate elveţian, ostatic al teroriştilor. Ideea i-a venit lui DeLillo în timp ce privea o fotografie a lui J.D. Salinger, autorul miticului De veghe în lanul de secară, surprins de fotografi în timp ce-şi făcea cumpărăturile şi avînd aerul cuiva care urmează a fi asasinat... Şi ar mai fi un scriitor: Salman Rushdie - niciodată numit, tocmai pentru că soarta lui este în centrul lui Mao II. Roman politic, roman "poliţist" într-un anume sens şi unul dintre marile romane americane din ultimii 10-15 ani. Nu-l rataţi!


12. Diavolul Memnoch
Anne Rice (Editura RAO, 2001)

"Sînt Lestat. Mă cunoaşteţi? În caz afirmativ, nu vă osteniţi să citiţi următoarele paragrafe. Pentru ceilalţi însă, cei care nu mă cunosc încă, aş vrea să fie dragoste la prima vedere." N-aş putea spune că a fost dragoste la prima vedere, pentru că pe blondu' cu ochi albaştri de Lestat îl ştiam din filmul cu Tom Cruise, şi nu din cele patru romane ale coanei Anne "Orez" (Interviu cu un vampir, Vampirul Lestat, Regina damnaţilor şi Hoţul de trupuri). Dar mi-a plăcut felul în care scriitoarea pune problema, primindu-i cu braţele deschise pe toţi cei care n-au ţinut pasul cu Cronicile vampirilor. Şi-n plus, nici nu e atît de disperată să se facă plăcută: "Dacă nu vă e de-ajuns acest motiv, citiţi altceva!" Dar asta se-ntîmplă în prolog. În rest, Lestat pierde timpul flecărind cu Diavolul şi cu Dumnezeu, iar între două reprize teozofice, îşi încarcă bateriile. Or asta înseamnă că suge sînge din cele mai neaşteptate surse (măcar atît): gîtul lui Isus şi vaginul "menstruat" al uneia dintre eroine... Bootylicious, ar zice fetele de la Destiny's Child.


13. Omul din umbră
John Katzenbach (Editura RAO, 2001)

"Dar şi mie îmi place uneori să citesc Stephen King. Nu e ceva sinistru. Toţi acei monştri supranaturali, toate aceste creaturi despre care el scrie nu există cu adevărat. Nu sunt reali şi, totuşi, el ştie să le dea viaţă." De acord cu rabinul care emite această opinie. E, de fapt, opinia lui Katzenabch care însă, cîteva pagini mai tîrziu, îşi declară - prin intermediul altui personaj - intenţia de a-şi depăşi idolul. Omul său din umbră (Der Schattenman) se vrea o creatură "mai rea decît lucrurile acelea groaznice despre care îi place domnului King să scrie" - şi poate că şi e. Pentru că acest criminal sinistru, un evreu devenit nazist care încă ucide în Florida zilelor noastre, ar putea exista cu adevărat. E ca şi cum supravieţuitorii de pe lista lui Schindler s-ar afla, azi, pe lista neagră a lui Keyser Soze. Ipoteza e cu atît mai dătătoare de vertij cu cît autorul strecoară, în treacăt, sugestia că înfricoşătorul "om din umbră" s-ar fi putut duce în România. Sau în Argentina. Mai bine în Argentina.


14. Manager la minut
Kenneth Blanchard & Spencer Johnson (Editura Corint, 2001)

Iată o carte care se consumă în cîteva zeci de minute şi a cărei cronică n-ar trebui să-ţi ocupe decît un minut din timpul de lectură. Şi poate că nici atît pentru că cine oare mai e interesat să citească recenzia unei cărticele vîndute în peste 7 milioane de exemplare şi care pare să fi fost la fel de folositoare unui manager în devenire pe cît e o carte de bucate unei gospodine? Te uiţi pe ultima copertă şi afli că principiile brevetate de tandemul Blanchard&Johnson (plus cei trei de la Hi-Q; sau nu?) le-au priit celor de la Holiday Inn şi Apple Computers.

Poate fi vorba de suspans, ca la Katzenabch? Nu, pentru că e clar că tînărul nedumerit care începe prin a investiga binefacerile manageriatului la minut va sfîrşi prin a deveni, el însuşi, manager la minut. Atunci de fineţe în scriitură, ca la Le Carre? Nici vorbă: dacă lectura acestuia e ca o masă la un local de lux, Managerul la minut e fast-food pur. Dar ţine de foame, aşa că ce vrei mai mult?


15. Cărţile însîngerate
Clive Barker (ed. Nemira, 2001)

Barker a scris şase "cărţi de nuvele însîngerate". Primele trei sînt strînse în acest volum delicios de terifiant al cărui prolog îţi dă o idee de cum ar fi arătat Pillow Book dacă ar fi fost regizat nu de Peter Greenaway, ci de Dario Argento: un june e maltratat într-o cameră prin care trece autostrada morţilor de o cohortă de răposaţi ce-şi scriu autobiografiile cu sînge pe pielea lui fragedă.

Este ideea cea mai ţăcănită a acestei colecţii în care, cîteva pagini mai tîrziu, o insulă e făcută din cadavrele înecaţilor, iar "fiul peliculei de celuloid" masacrează o femeie la capătul a ceea ce Barker numeşte comedie specială. Allan Poe ar fi fost mîndru de-un aşa discipol. Iar Stephen King pretinde că face pe el de frică...


16. Regele playboy
Paul D. Quinlan (ed. Humanitas, 2001)

Nu este o incursiune în imperiul sexual al lui Hugh Hefner, ci biografia - să-i zicem romanţată - a lui Carol al II-lea al României, supranumit şi "regele playboy". Quinlan e istoric american, iar fascinaţia sa pentru acest personaj controversat al istoriei noastre l-a condus pînă în măruntaiele arhivelor noastre, accesibile abia după căderea lui Ceauşescu. Mai mult ca sigur că genul acesta de abordare, încrucişînd marea Istorie cu istorioarele sentimentale ale "singurului rege care a renunţat la tron de două ori, de dragul iubitelor lui", nu e pe placul oamenilor "subţiri". Pentru cei nu tocmai sensibili la acurateţea istoriei, poate fi o lectură la fel de picantă ca cea a unui număr din revista lui Hefner...


17. Tunurile albe
Douglas Reeman (ed. Nemira, 2001)

Această carte apărută în colecţia "Comando" (a 60-a !) începe o dată cu ultima zi a celui de-al doilea război mondial. Ori asta înseamnă că tunurile din titlu au luat o pauză şi că zăpada s-a aşternut pe ele, făcînd-le să nu mai pară atît de ameninţătoare. Bye-bye explozii şi acţiune ca-n jocurile video. Cu toate acestea, amorul dintre un militar britanic şi o nemţoaică, intrigile postbelice în care-şi bagă coada ruşii, aparentul calm de după furtună şi imaginea devastată a Germaniei sînt "cîrlige" la fel de pasionante ca un comando de război. Reeman nu bate cîmpii: avea 16 cînd s-a înrolat în Marina Regală. Restul e istorie, după cum tot el conchide, în final.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer