Reţelele P2P şi fişierele mp3: piraterie sau revoluţie tehnologică?

Vânzarea clandestină de albume contrafăcute sau de muzică descărcată ilegal de pe Internet este un fenomen extrem de serios cu care se confruntă industria discografică. În aşteptarea unor mijloace eficiente de frânare a acestui grav proces, ca şi a stabilirii unei legislaţii internaţionale pe măsură, ne propunem să aruncăm puţină lumină asupra unui fenomen ceva mai inocent, şi anume schimbul domestic, fără profit, de fişiere mp3 între internauţii de pretutindeni.


Partea a treia:
Invazia piraţilor: de la simptom la revelaţie

A trecut ceva vreme de când s-a născut şi a fost îngropat în mare grabă şi cu mult tam-tam un program revoluţionar cunoscut sub numele de Napster. În secret admirat până şi de puternicii săi denigratori, Shawn Fanning, creatorul acestui sistem de schimb liber de fişiere muzicale pe Internet, a fost pus la zidul infamiei precum un vulgar răufăcător şi acuzat de toate relele pământului. Cu toate acestea, mulţi vizionari au văzut în tânărul pirat nu mai puţin decât un fondator al sistemului de editare al viitorului. Da, editare în general, termenul nu ascunde nici o exagerare, căci în ochii acestor vizionari fenomenul nu va întârzia să se extindă din domeniul muzical în toate domeniile editării bazate pe creaţia artistică, respectiv în acele ramuri ale industriei editoriale unde se urmăreşte obţinerea de profit prin exploatarea gustului pentru frumos al publicului.

"Editorii de astăzi nu au decât să ia aminte şi să se păzească" – scandează în cor vizionarii şi, judecând după eforturile lor susţinute de a ţine piept evoluţiei inexorabile a evenimentelor, s-ar putea spune că este exact ceea ce editorii încearcă să facă. "Dar ce pot în definitiv face aceşti meşteri deveniţi industriaşi, confortabil instalaţi în inerţia lucrurilor încă de pe vremea lui Gutenberg, pentru a împiedica o nouă şi mai modernă industrie să se impună?" – întreabă insinuant, pe oriunde apucă, adepţii noii ere care se instalează.
Ce-ar putea face mai mult decât să cedeze puţin câte puţin monopolul pe care îl deţin şi să se adapteze eventual vremurilor, prinzând trenul din mers cât timp mai e posibil?

Problema este că prea puţini editori sunt dispuşi să privească lucrurile astfel. Ei par mai degrabă convinşi că valul poate fi încă stăvilit prin mijloace legale şi că rebelii vor fi mai devreme sau mai târziu reintegraţi în vechiul şi bunul sistem care şi-a demonstrat de-atâtea şi-atâtea ori până acum valabilitatea. Ceea ce pierd ei din vedere este faptul că atâta timp cât vor exista nemulţumiţi, se vor găsi şi indivizi care să-i satisfacă (în cazul în speţă piraţii informatici) şi că o revoluţie nu se produce niciodată pentru că oamenii cumsecade, plini de cele mai nobile intenţii, decid să pună împreună umărul ca să creeze o lume perfectă, ci, mai degrabă, pentru că nişte indivizi anticonformişti, certaţi cu normele, tradiţiile şi, de multe ori chiar cu legea, vor cu tot dinadinsul să schimbe lumea după propria lor imagine.

Iată de ce, pentru a înţelege situaţia actuală cu care se confruntă industria artistică (domeniul muzical nefiind decât primul sistem atins, dintr-un organism cu extensie amibică, suferind de obezitate cronică), trebuie să ne punem două întrebări esenţiale: ce vor rebelii? şi este ceea ce se petrece sub ochii noştri cu adevărat o revoluţie?

Rebelii sunt în principiu iubitorii de frumos, sau cel puţin o parte dintre aceştia, şi anume cei care nu vor să li se impună gusturile altora şi nici ca cineva să se interpună între ei şi creatorii de artă. Referindu-ne în cele ce urmează la cazul particular al melomanilor, aceştia au descoperit, de când cu internetul, că muzica poate fi ascultată şi altfel decât de pe disc sau de la radio. Şi au mai descoperit că, pentru a afla mai multe amănunte despre un artist anume nu trebuie neapărat să devii un groupie, ci este suficient să te aşezi în faţa computerului şi să te conectezi la o simplă adresă, după care te pomeneşti propulsat în universul aparte al unei identităţi artistice unice, care ţi se relevă cu o impresie de veridicitate inegalabilă. Toate celelalte căi de acces la lumea şi opera artistului – interviuri, întâlniri cu publicul, semnări de autografe, emisiuni de radio şi de televiziune, coperţi de albume, postere, cărţi, reviste, accesorii tematice – par prin contrast incredibil de calculate şi de artificiale.

Pe situl internet al unui muzician, spun fanii, ai cu adevărat sentimentul că te afli în faţa acestuia, că între personalitatea lui şi tine nu se interpune nimic altceva decât propria sa voinţă, că eşti lăsat să pătrunzi în lumea artistului până la limitele pe care doar acesta le impune. În ciuda virtualităţii sale, Internetul oferă posibilitatea unui contact cu mult mai profund între fani şi idolii lor. Şi, din ce în ce mai mult, aceştia din urmă încep să realizeze ce instrument formidabil au la dispoziţie pentru a atrage mereu o audienţă nouă şi a menţine treaz interesul admiratorilor. Tot ce au de făcut este, de exemplu, să ţină un jurnal de bord, dezvăluind, oricât de fragmentar ar fi, geneza fiecărui cântec, ilustrată cu mici demonstraţii sonore, cât fanii să-şi facă o idee şi să-şi stabilească preferinţele şi priorităţile. Pentru a-i lăsa apoi să arunce o privire discretă asupra ceea ce se petrece dincolo, pe teritoriul caselor de discuri, unde artistul încetează să mai fie un idol, metamorfozându-se într-un banal salariat care ascultă ordinele patronului. Un loc unde se decide ce are şi ce nu are valoare, ce merită şi ce nu merită să fie prezentat unui public niciodată consultat, însă forţat să accepte. Sau unde, imagine şi mai teribilă, albume întregi, pe care fanii le aşteaptă cu sufletul la gură, sunt anulate dintr-o singură trăsătură de condei, condamnate la nefiinţă, pentru simplul şi unicul motiv că nu corespund cererii pieţii... pe care cine o decide? Casa de discuri devine astfel, între artist şi fanii săi, un apendice inutil şi extirpabil.

Publicul a început să facă distincţie între publicitatea ostentativă a caselor de discuri – care rămâne întotdeauna limitată la o faţadă aurită, dar total impenetrabilă – şi ospitalitatea cu mult mai sinceră şi mai naturală a artiştilor, care, pe siturile lor web, deschid rând pe rând uşile şi ferestrele către micile lor secrete personale şi către intimitatea însăşi a procesului de creaţie.
Epoca naivităţii şi a candorii pare să se apropie de sfârşit. Numai copiii mai cred astăzi că în interviuri, aşa cum apar în presă, celebrităţile îşi deschid sufletul cu adevărat, sau că, dacă ar face-o totuşi, cuvintele lor ar ajunge întocmai la public, fără a fi reinterpretate sau chiar cenzurate de jurnalişti. Şi puţini mai sunt aceia care îşi închipuie că un album, când este scos pe piaţă, este exact aşa cum şi l-a dorit artistul. Când muzicienii încep să lucreze la un nou album, ei stabilesc cu fiecare piesă pe care o creează un raport cu totul special, ceea ce face ca, atunci când momentul tuşei finale soseşte, criteriile lor de selecţie să fie cu totul diferite de cele ale caselor de discuri. În timp ce acestea din urmă încearcă să cearnă tot materialul disponibil prin ochiurile unei site comerciale standardizate, alegând bucăţile cu cel mai mare potenţial la vânzare, artistul tinde cu piesele alese să spună o poveste, să-şi exprime propriul său crez artistic şi filozofia care se potriveşte cel mai bine etapei de viaţă pe care o traversează. În ceea ce-i priveşte, fanii vor să asculte această poveste, ei vor să asiste îndeaproape la evoluţia muzicianului, să desluşească sensurile şi simbolurile ascunse din fiecare cântec. Intervenţia industriei editoriale nu face altceva decât să scuture, ca pe un pom de fructele sale, orice operă artistică de seva ei vie, naturală, privind-o de toate imperfecţiunile care îi conferă farmec şi personalitate. Rezultatul, deşi în aparenţă tinde către perfecţiune, este în cele din urmă la fel de calculat, de artificial şi de previzibil precum o pereche de sâni siliconaţi.

Realismul total, nevoia de luciditate, respingerea artificialităţii şi a pozitivismului orb şi nejustificat, refuzul îndoctrinărilor, al manipulărilor şi al îmbrobodirilor de orice fel, întoarcerea spre adevărul gol, chiar dacă adeseori brutal şi greu de suportat, spre natural, chiar dacă de multe ori dezamăgitor – iată semnele premergătoare ale unui nou curent social şi artistic, ce începe să prindă contur în acest răsărit de mileniu.

În pieţele occidentale, gospodinele moderne se înghesuie să cumpere mere bio, mici şi găunoase, găzduind câte un vierme ecologic, salate cu frunzele ronţăite de omizi sau cartofi încolţiţi şi plini de noroi, lăsând deoparte fructele şi legumele de-o estetică sublimă, obţinută prin tratamente cosmetice intensive cu pesticide şi fertilizanţi de sinteză.
Cu ochii aţintiţi pe micile ecrane, tot mai mulţi telespectatori încep să caşte de scepticism şi plictiseală în faţa filmelor şi a show-urilor prea aseptizate, prea lustruite, prea artificiale şi într-atât de perfecte, încât orice emoţie spontană devine aproape imposibilă, exceptându-i poate pe cei de o natură îndeajuns de candidă ca să poată face o abstracţie totală de armata de tehnocraţi din culise, care proiectează arta inginereşte, aşa cum se proiectează utilajele industriale. În ciuda voyeurismului, al exhibiţionismului şi gustului lor îndoielnic, emisiunile gen reality show şi live soap pasionează din ce în ce mai mult telespectatorii de pe toate meridianele, însă nu atât, după cum estimează unii sociologi, datorită unei laturi primitive a naturii umane, a unei atracţii ancestrale faţă de lucrurile vulgare şi sordide, ci mai degrabă datorită iluziei de veridicitate care li se oferă. Căci ceea ce par să deteste cel mai mult contemporanii noştri quasi-paranoici este bănuiala că nu li se arată şi nu li se spune totul, că există cotloane unde li se interzice accesul, că fel de fel de comploturi se ţes în umbră, cu scopul ultim de a îi împinge spre consumul intempestiv al unor produse de calitate nu neapărat inferioară, ci incertă. Calitatea în sine nu reprezintă o problemă, căci, se ştie, toate gusturile există în natură şi se cer satisfăcute. Ceea ce pare să conteze, ceea ce publicul reclamă, este lipsa totală de control şi de cenzură. Aceasta ar putea explica, cel puţin în parte, înclinaţia actuală a consumatorilor către kitsch, obscenitate şi pornografie, pentru ca odată acestea toate câştigate şi oferite în cantitate excesivă, să-şi întoarcă spatele de la ele, până la negarea totală inclusiv a sexualităţii (ultima găselniţă a adolescenţilor), pe motivul, pare-se, că atâta libertate nu poate fi decât calculată, o tentativă deci, din nou, de manipulare. "Sexul vinde" a devenit pentru responsabilii de marketing o veritabilă emblemă comercială, dar pentru mulţi iubitori de artă a ajuns să reprezinte un indiciu de manipulare exagerată, de comercialism, de calitate dubioasă şi de lipsă de veritabilă valoare.

Revenind la cea dintâi întrebare ridicată la începutul articolului – ce vor rebelii? – răspunsul cel mai potrivit pare a fi acesta: după popularizarea artelor, care a intervenit în cursul secolului trecut, făcând accesul la artă posibil tuturor claselor sociale, şi nu doar elitiştilor, rebelii de astăzi vor nici mai mult nici mai puţin decât democratizarea artelor. Consumatorii de frumos sunt pe cale să devină selectivi, severi şi intransigenţi, să pretindă să li se explice, să se ţină cont de părerile şi de gusturile lor, să fie lăsaţi să confirme, să refuze sau să legitimeze operele de artă propuse. Dacă arta a ajuns să se transforme în comerţ, atunci consumatorii pretind să se aplice şi în artă legile comerţului. Sloganurile comerciale de genul "testare prealabilă " sau "satisfăcut ori rambursat", devenite clasice în economia de piaţă, sunt solicitate şi în domeniul artelor. Clienţii vor rolul de stăpân. Şi, mai ales, ei vor ca arta să fie supusă unui plebiscit. Fiecare să voteze ce îi place, după criterii care îi sunt proprii.

Şi ajungem astfel la cea de a doua întrebare: este ceea ce se petrece sub ochii noştri cu adevărat o revoluţie? Se apropie oare totalitarismul caselor de discuri, şi al editurilor în general, de sfârşit? Arta poate fi concepută şi altfel decât decisă de "sus"? Imaginea artistului frustrat, care îşi vede operele refuzate, uneori fără nici o justificare, de o mână de redactori care promovează frumosul după gustul lor şi nu cel al publicului, imaginea artistului vulnerabil şi constrâns la regulile unui joc în care nu are nici un cuvânt de spus va deveni ea oare în scurtă vreme istorică, aşa cum pretind unii analişti? Cine poate şti? De un lucru putem fi totuşi siguri şi anume că de pe urma circulaţiei libere a muzicii pe Internet numai casele de discuri şi staţiile de radio şi de televiziune asociate lor au cu adevărat de pierdut.

Astfel, deşi casele de discuri par incapabile să asimileze şi să se adapteze la conceptul mp3, alte ramuri ale industriei muzicale, şi anume fabricanţii de echipament audio şi mass-media, încearcă să profite – cu succes – de situaţia creată. Echipamentul destinat manipulării şi redării acestui format sonor s-a diversificat în atâtea game, oferind o varietate enormă de opţiuni şi aducând fabricanţilor profituri atât de mari, încât pare de-acum imposibilă frânarea acestei noi industrii din mersul ei. Cu atât mai mult cu cât, aceeaşi fabricanţi, în colaborare cu creatorii de programe informatice, au pus deja la punct un întreg arsenal tehnic pentru ca muzicienii să-şi poată singuri produce, înregistra, mixa, edita şi pune în vânzare propriile albume, ocolind complet casele de discuri. Iar pe de altă parte, staţiile de radio libere înfloresc literalmente pe Internet, bazându-şi activitatea, spre deosebire de staţiile de radio tradiţionale, nu pe ofertele caselor de discuri, ci pe cele ale muzicienilor free-lance.

Schimbul liber de fişiere mp3, ca să rămânem doar la acest exemplu, permite melomanilor să asculte muzica înainte de a o cumpăra, să verifice dacă este sau nu potrivită gustului lor. Pentru cei mai mulţi aceasta este o necesitate, căci în fiecare an apar sute de discuri noi: pe care să îl cumperi mai întâi? Publicitatea amăgitoare nu este un factor de selecţie suficient, după cum nu sunt nici cele câteva piese pe care, dacă ai noroc, le poţi auzi la radio. Cu atât mai mult cu cât enorma majoritate a artiştilor nu obţin nici măcar o frântură de spaţiu publicitar sau de airplay. Albumele cărora li se face multă reclamă se dovedesc – exceptând două, cel mult trei piese – pline de bagatele repetitive şi fără valoare. Se poate considera că primul şi cel mai important obiectiv al consumatorilor este posibilitatea de a cumpăra numai ceea ce le place cu adevărat.

Problema nu este nouă, şi casele de discuri au încercat încă de mult să o rezolve propunând un suport pe care l-au sperat revoluţionar: CD-ul de două titluri. Dar nici acesta nu a ştiut să reziste invaziei fişierelor mp3. Căci dacă single-ul răspunde oarecum primului deziderat al consumatorilor, nu îl satisface totuşi pe cel de-al doilea şi anume confortul şi uşurinţa de utilizare. CD-ul de numai două titluri este la fel de voluminos ca un întreg album. Dacă nu eşti DJ şi vrei să asculţi câteva ore de muzică, trebuie să te înarmezi cu vrafuri de discuri şi să le schimbi din zece în zece minute, renunţând să mai faci orice altceva între timp. Dar dacă ai un computer la dispoziţie, poţi să creezi o play list, să pui sute de fişiere mp3 în ea şi să o laşi apoi să curgă ore în şir, fără să-ţi mai baţi deloc capul. Datorită compresiei extreme, fişierele mp3 au o talie foarte mică. Peste zece ore de muzică pot fi astfel înregistrate într-un singur CD, care poate fi transportat şi transferat oriunde cu uşurinţă.

O altă dorinţă a melomanilor ar fi să aibă acces la toţi artiştii şi la toate operele lor, fără discriminare, să nu mai fie nevoiţi să se limiteze la selecţiile atât de arbitrare ale caselor de discuri. Pornind de la ideea că orice ofertă îşi poate găsi un cumpărător, de ce nu ar exista libera concurenţă şi în domeniul muzicii? Orice artist, orice creator are, teoretic, dreptul să se exprime. Dar cum se pot face auziţi cei care sunt respinşi sau persecutaţi de casele de discuri? Schimbul liber de fişiere muzicale pe Internet reprezintă pentru aceşti artişti o formidabilă şansă de a se face cunoscuţi. Şi noi talente, incredibile, sunt relevate pe această cale în fiecare zi, adunând în jurul lor un număr din ce în ce mai mare de admiratori şi, implicit, de cumpărători potenţiali. Ceea ce demonstrează că de multe ori casele de discuri se înşeală în aprecierile şi previziunile lor. După cum afirmă susţinătorii reţelelor P2P, este imposibil pentru editori să estimeze corect impactul real pe care îl poate avea asupra publicului un anumit artist. Şi ce soluţie poate fi mai simplă decât a tatona gusturile publicului lăsând să circule liber muzica pe Internet?

Desigur, însă, reprezentanţii industriei muzicale nu văd lucrurile chiar aşa, dar nici nu încearcă să propună ceva valabil în schimb. Se întâmplă ca, atunci când sunt extrem de sigure de calitatea unui album, casele de discuri să permită ascultarea acestuia on line, pentru ca publicul să-şi poată face o idee. Dar acest joc cu cărţile pe faţă rămâne extrem de rar. În majoritatea situaţiilor un asemenea demers comportă un serios risc comercial, întrucât discurile continuă să conţină foarte mult material de umplutură, care nu ar mai tenta pe nimeni dacă ar exista posibilitatea să fie ascultate integral în prealabil. Pentru a ameliora însă calitatea albumelor, label-urile ar trebui să reducă atât numărul de discuri scoase anual, cât şi propriul lor personal, ceea ce ar avea asupra cifrei lor de afaceri un efect cu mult mai grav decât activitatea reţelelor P2P.

Faptul că vânzarea de single-uri este pe punctul să-şi dea ultima suflare din pricina fişierelor mp3 este, desigur, un motiv de mare bătaie de cap pentru casele de discuri. Dar, din nou, acestea nu par să găsească altă soluţie decât să ameninţe cu închisoarea până şi pe şcolarii care schimbă camaradereşte fişiere între ei, fără nici un profit comercial, sau, în cel mai bun caz, să propună ele însele vânzarea de titluri à la carte, pentru sume nu tocmai modice ($0.99 firul), însă nu în format mp3. Diversele formate pe care ele le propun în schimb permit înregistrarea pe un CD audio obişnuit, însă nu pot fi stocate şi ascultate (deocamdată – ameninţă piraţii) pe computer, nu pot fi recuperate de pe CD în discul dur şi nici nu pot fi transferate prin intermediul reţelelor P2P. În faţa unor asemenea oferte lipsite de interes, amatorii de muzică se încăpăţânează să reclame mai departe formatul mp3.

Singura soluţie, în momentul de faţă, ar fi ca reprezentanţii industriei muzicale să accepte circulaţia liberă a muzicii pe Internet ca pe o fatalitate şi să încerce să facă faţă concurenţei, ameliorând calitatea albumelor şi ţinând cont de preferinţele reale ale publicului. Fiecare muzician sfârşeşte prin a câştiga un număr mai mare sau mai mic de fani, iar dacă este incapabil să o facă, va înţelege şi singur mesajul, autoexcluzându-se de pe piaţă, fără să blameze pe nimeni, decât cel mult pe sine. Întrucât fanii adevăraţi nu fură niciodată muzica, ba dimpotrivă, cumpără de regulă mai multe exemplare ca să-şi susţină idolii, tot ceea ce au casele de discuri de făcut este să livreze fanilor muzica pe care aceştia o reclamă, renunţând în acelaşi timp la ideea că un artist, ca să fie bun, trebuie să vândă milioane de discuri. Albume mai puţine, calitate artistică sporită, posibilitatea de ascultare prealabilă a întregului catalog, vânzarea în linie de titluri individuale în format mp3, fără condiţii de utilizare şi contra unor preţuri rezonabile, reducerea cheltuielilor destinate unei publicităţi în care nu mai crede nimeni, revalorizarea criticii muzicale, cifre de afaceri mai mici şi mai realiste: iată câteva din opţiunile care ar putea permite astăzi supravieţuirea caselor de discuri.

Pirateria muzicală, cu toate implicaţiile ei, este privită astăzi de unii observatori ca un simptom al unei grave maladii care macină industria muzicală, afectându-i profund toate sistemele: muzicieni, melomani, case de discuri, posturi de radio şi de televiziune, critici, jurnalişti, distribuitori. Boala nu este incurabilă, există soluţii, dar aceste soluţii părţile implicate le acceptă în mod diferit. Conflictele şi confruntările vor continua un timp, fenomenul se va extinde şi în alte domenii artistice, se vor produce transformări, mutaţii, apoi forţele implicate se vor reechilibra şi raporturi noi se vor stabili între părţi.

Dacă pirateria muzicală este doar un simptom ce se cere tratat de urgenţă, reţelele P2P şi schimbul liber pe Internet de fişiere mp3 sunt mai degrabă o revelaţie, semne ale unei revoluţii artistice profunde, care nu va fi totuşi nici cea dintâi, nici cea de pe urmă. Ca întotdeauna, la capătul acestor bulversări, arta va triumfa. Dincolo de toate ambiţiile comerciale, acesta rămâne singurul lucru cu adevărat important. Tot astfel cum, pentru adevăraţii artişti, chiar dacă o recompensă materială nu ar fi niciodată refuzată, ceea ce contează în primul rând este ca operele lor să fie cunoscute. Este motivul pentru care astăzi muzicienii, iar mâine poate scriitorii, pictorii, fotografii sau orice alţi artişti ce-şi pot populariza singuri arta pe Internet, o fac şi o vor face, chiar şi gratuit, dacă mesajul lor va continua să nu poată trece dincolo de mercantilismul şi izolaţionismul industriei artistice.