Florile răului

Sub titlul "simplu" Podul (Ioan Es. Pop - Podul, cu o postfaţă de Dan Cristea, 144 p., Editura Cartea românească, 2000), Ioan Es. Pop şi-a strâns într-o antologie versurile celor trei volume anterioare, care au recoltat, la datele apariţiei lor, un bine meritat succes de critică: Ieudul fără ieşire (1994; premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999; premiul Uniunii Scriitorilor din România şi premiul pentru poezie al oraşului Bucureşti). Impresia provocată a fost atât de puternică (mai ales la debut), încât se poate vorbi de un şoc al recepţiei resimţit şi, uneori, mărturisit de către cititorii-comentatori. Cele câteva pagini de Referinţe critice de la finele antologiei conţin astfel, pe de o parte, evaluări superlative, iar pe de alta, accente de îndoială că versurile respective pot fi cu adevărat înţelese şi decodate: "această ridicare a mizeriei şi turpitudinii ontologice la un coeficient cosmic este cu adevărat excepţională" (Octavian Soviany, 1994); "De etichete optzeciste sau nouăzeciste nu mai e nevoie. Ne aflăm pur şi simplu în faţa unui poet, despre care n-ar fi exclus să se spună, foarte curând, că este un poet mare" (Ion Pop, 1998); "Ceea ce se poate reţine sigur, citind textele, este faptul neîndoielnic că ne aflăm contemporani cu un poet important, poate chiar un mare poet" (Marin Mincu, 1999); "Ioan Es. Pop debutează cu o carte de versuri densă şi stranie, cum n-a mai apărut de mult la noi. Ea va sta pe masa de lucru a criticilor literari ca o bucată de meteorit" (Alex. Ştefănescu, 1994); "Această carte va intra în calculele obositoarelor spirite clasificatoare. Şi de fiecare dată le va scăpa" (Aurel Pantea, 1994).

Într-adevăr. Dincolo de evidenţa că scriitorii reprezentativi se "reprezintă", de fapt, pe ei înşişi, fiind în ultimă instanţă inclasificabili, poezia densă şi proteică a lui Ioan Es. Pop, tipul său de lirism provoacă şi (auto)interogaţii neliniştite, nu doar semne de exclamare încântată. "Ce a vrut să spună poetul?" e o întrebare deja familiară, mai ales în orbita modernizării şi ermetizării poeziei. Şi nu ne putem folosi în orice împrejurare de "alibiul" schiţat de G. Călinescu la finele Cursului de poezie: aceasta este "forma goală a activităţii intelectuale". Nu-i totdeauna aşa. De parcă ar vrea să-şi ajute mai mult cititorul, să-i ofere un fir de interpretare mai adecvată a striaţiilor şi compoziţiei meteoritului, poetul antologat introduce în sumar un text nepublicat până acum în volum, Muzeul lăuntric. E o confesiune cât se poate de realistă, deloc lirică, numai de la un punct alegorică: o secvenţă biografică pe care o văd ca pe un fel de legendă la fantastica hartă lirică a poetului "nouăzecist". De altfel, "nouăzecismul", ca poetică (nu doar ca deceniu al debutului editorial), înseamnă o nouă priză la real şi la propria biografie. Realitatea ce se topea, se literaliza în proiectul textualist dezvoltat de "optzecişti" e acum numită, recunoscută ca atare şi percepută cu acuitate. Fie într-un sens jubilant, simpatic-megaloman şi erotoman, ca la eroul liric al lui Daniel Bănulescu, fie într-unul tragic, interiorizat şi întunecat-expresionist, ca la personajul suferind al lui Ioan Es. Pop. Autorul propriu-zis - aflăm din Muzeul lăuntric - a ajuns în toamna lui 1983 un biet dascăl de ţară (şi anume la Ieud, în judeţul Baia Mare, după cum ne înştiinţează nota biobibliografică), devenind chiriaş principal într-unul din "cele două blocuri împlântate ca două animale în agonie lângă clădirea primăriei". Peste un an, i-a fost repartizat, ca subchiriaş, un alt tânăr ("tot unul ca mine"): Mircea Zubaşcu, profesor de geografie. Cei doi au trăit împreună nişte ierni cumplite, apartamentul lor transformându-se, pe durata a aproape jumătate de an, într-o gheţărie ("ca să poţi face focul în sobă două luni de zile, trebuia să-ţi cumperi lemne din salariul pe trei, or noi nu ştiam face treaba asta"). Singurul remediu: băutura tare. Tabloul, desprins din rama ultimilor ani ceauşişti, e într-adevăr memorabil, deşi e vorba mai degrabă de o simplă fotografie: "După patru după-amiaza, satul se scufunda în întuneric, curentul se lua câte zece ore pe zi şi se dădea abia spre miezul nopţii, nu găseai nici acasă la popa lumânări, aşa că o luam spre birt, ei aveau lampă, şi o lungeam acolo cât se putea. Când reveneam la apartament, se putea dormi şi fără foc. Mă rog, pe vremea aia şi vodca era mai ieftină decât acum, te puteai încălzi seară de seară." (p. 114). Pe acest fundal polar, Mircea Zubaşcu ("un om ascuns în multe privinţe") ţine un jurnal secret, pe care tovarăşul de suferinţă i-l descoperă într-o zi - şi, după ceva eforturi, reuşeşte să-l şi rezume. Iată câteva fragmente din el: "Emblema muzeului e trecutul. E istoria ca lectură a morţilor. Istoria, ca şi geografia, vor trebui abolite; numai aşa va putea fi năruit muzeul; căci exploratorul de altădată n-a făcut decât să devină, aici, im-plorator. (...) Când am hotărât să denunţ muzeul ca formă de tortură, eu ştiam deja totul despre construcţia lui deocheată, pornită dinainte înapoi; cel căzut sub puterea culoarelor lui coboară şi coboară în acest melc, ameţit de pofta de a ajunge începutul. Poate că nu vom ieşi niciodată din el, oriîncotro am lua-o" (p. 116). "Găsise Mircea vreo formulă de ieşire din muzeu?", se întreabă fostul profesor de română la Ieud, răspunzând apoi afirmativ, cu simbolul unei Anticărţi devoratoare imaginate de prietenul său: "o carte vie, monstruoasă, cu file groase cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecată mişcare; şi aceste file groase devoră, ca nişte guri lacome de peşti, cărţi, cărţile bibliotecii de deasupra. Rândurile paginilor lor s-au umflat şi s-au amestecat, cuvintele cărţilor devorate se înghesuie alandala acolo răsucindu-se ca viermii, căzând de pe un rând pe altul, pierzându-şi înţelesurile, memoria cărţilor în care au fost scrise, identitatea, rostul. Şi această carte a cărţilor vie ca un pântece, respirând şi rumegând liniştită în continuare, carte-batjocură, Anticarte, cea în care totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu." (pp. 118-119).

În cod realist, dacă ar fi citit ca literatură, acest discurs ar părea (eufemistic vorbind) dezechilibrat. Dar să trecem, acum, de la Anticartea din realitatea biografică la poezia acestei realităţi. Volumul de debut (actul de naştere a lui Ioan Es. Pop, ca autor) se intitulează Ieudul fără ieşire şi apare în el, ca personaj, un "mircea" apropiat de eroul liric până la punctul în care devine un dublu al lui. Cele două fiinţe sunt, prin voia sorţii, "amestecate" aproape grotesc, membrele şi organele fiind apoi "redistribuite" pe sărite, lacunar, indivizilor: "noi doi ne-am născut amestecaţi, vârâţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,/ cu neputinţă de descâlcit din unul celălalt.// (...) ne-a spus totdeauna ca unuia singur./ ne-a înfăşurat pe amândoi într-o aceeaşi haină./ eu am învăţat cu vremea să fiu numai picior şi mână/ el - doar răsuflare şi cap.// până când am dat că nici nu ne cunoaştem./ până când am dat că suntem doi". Câteva pagini mai încolo, un poem-secvenţă (multe din poeziile lui Ioan Es. Pop sunt episoade dintr-un poem amplu) se încheie o dată cu moartea dublului: "tusea i-a stat cu plămânul la cină./ mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întâmplat cu el ce s-a întâmplat./ (ştiţi din poemul iarnă cu mircea)./ pe 15 septembrie au ştiut şi ăia de la inspectorat". Poemul iarnă cu mircea, asupra căruia ne atrage atenţia, în modul cel mai direct, autorul însuşi, urmează curând. E chiar povestea fostului coleg subchiriaş la Ieud, mort dintr-o boală de plămâni, din cauza frigului groaznic din casă ("am stat amândoi atunci o iarnă în apartament/ fără lemne am dormit la minus 14 grade"). Tragedia, pusă la timpul trecut, trece în limbajul de lemn al "factorilor responsabili" de la şcoală şi se banalizează; funcţionează ca pildă, ca exemplu negativ pentru cel rămas în viaţă: "aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a/ consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d’aia/ nu şi-a luat concediu în vacan-/ ţa de vară vedeţi a şi murit de/ pildă noi putem anunţa la inspectorat". Iată cum ecartamentul atât de larg al imaginaţiei poetului "nouăzecist" se restrânge aici la minimum. Distanţa poeziei faţă de realitate tinde către zero. Autorul porneşte, în sensul cel mai strict, de la datele exacte ale realităţii înconjurătoare, de la experienţe personale ce nu au legătură cu literatura, şi nu constituie nişte motive poetice. Existenţa constituită prin însumarea acestor experienţe (o însumare pe orizontală) îşi păstrează contururile, muchiile tăioase, nu se dizolvă în litera Textului. Rămâne ca un fel de corp străin în organismul poeziei, determinând, prin ponderea sa malignă, febrele şi chiar tumorile acesteia. Altfel spus, realitatea devine un adevărat personaj în lirica "nouăzecistă"; aici, avem de-a face cu unul negativ. Versurile cresc din acest unghi particular. Ele sunt mereu împărţite între un plan al realităţii terestre, joase, şi unul al imaginaţiei, între derizoriu şi solemn, între domestic şi epopeic. Sub titlul atât de prozaic olteţului 15, camera 305 ce deschide Ieudul fără ieşire se înşiră următoarele versuri, memorabile: "ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din/ strada olteţului 15.// aici nu stau decât cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită.// şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu/ cine şi când şi la ce./ doar vântul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme/ dinspre câmpiile catalaunice". De aici, ajungem imediat la punctul zero al realităţii derizorii, în praful căreia vom descoperi apoi, la fel de brusc, moneda mitică: "când urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întâmpine pă-/ duchele de san-jose, e paznic aici, o să ţi se gudure la/ picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa". Localizările şi determinările temporale ("olteţului 15, camera 305", "ieudul fără ieşire", "pantelimon 113 bis", "blocurile din colentina", "în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri") oferă simbolurilor şi temelor "înalte" nu doar un cadru, ci şi o efectivă consistenţă: una bizară, obţinută acolo unde ar fi trebuit să dispară. Tehnica aceasta, de mare rafinament, o utilizează şi Marin Sorescu (în poezie şi mai ales în teatrul său parabolic); şi nu întâmplător, regăsim în versurile poetului "nouăzecist" anumite motive şi rezolvări soresciene. Întemniţarea omului în închisori tot mai mari, din Iona, e figurată pe aceleaşi coordonate simbolice, şi cu o aceeaşi "scăpare" în propriul eu: "nu ne-am putut închipui că dincolo/ de pivniţa asta pot fi şi alte încăperi, altfel luminate decât/ de această leşie care se scurge prin crăpăturile de la uşa din spate/ sau uşile din faţă nu erau încă zidite-n pereţi şi nici o altă/ încăpere nu era zidită dincolo - atunci ne-am năpustit cu lăcomie înapoi asupra propriului trup/ am coborât şi am tras cu furie trapele deasupra -/ cu furie ca într-o provincie a uitării de sine/ ca în pântecele unei femei din care n-ar fi trebuit să mai ieşim". Sorescian, în spirit, e şi un splendid poem din volumul Porcec, în care tragicul ia, parcă pe nesimţite, loc comicului grotesc. Iată numai strofele de început şi de final: "peste drum de crâşma unde stau şi beau/ e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani./ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă./ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.// atunci ridică înspre mine crucea cu mânie/ şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el/ halba cu bere şi-l ameninţ/ şi bat furios din picioare şi se mânie şi el/ şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.// poate nu ar trebui să vin duminica la birt/ chiar de la şapte dimineaţa. el îşi începe/ slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte/ se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.// (...) o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,/ întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem/ cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm şi o să bem şi la tine,/ o să fie duminică seara târziu, n-o să ne vadă nimeni./ dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frică acum/ de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte". Ioan Es. Pop adoptă, cum bine observă Dan Cristea în postfaţă, postura unui poete maudit. E mai întâi, în Ieudul fără ieşire, o rotire în cercul propriei condiţii, prin abolirea punctelor cardinale şi confuzia sus/ jos. Perechile de termeni antinomici (intrare/ ieşire, închidere/ deschidere, interior/ exterior, viaţă/ moarte etc.) nu mai funcţionează, opoziţiile configuratoare topindu-şi semantismul într-o indistincţie, la rândul ei, "blestemată". Eroul liric trăieşte într-un univers bolnav, dezarticulat logic, cu toate sensurile sparte: "de mâine lumea va deveni/ mai uşoară. mai subţire. se va strecura din noi/ ca printr-o pânză de tifon afară/(...) or să ne extirpe numai lumea dinafară./ viaţa în noi va rămâne intactă./ moartea din noi va rămâne exactă"; "zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire"...

Lumea e o casă cu pereţi nesfârşiţi şi cu un pod în care ar trebui să se afle "proprietarul" divin ("eu sunt proprietarul zice eu locuiesc numai în pod/ eu nu cobor niciodată, nu aveaţi cum mă vedea"); unii dintre "locatari" îl simt pe Dumnezeu, alţii văd în locul Lui "o biată păpuşă ferfeniţită" (imagine reluată în Porcec: "o păpuşă din gumă ferfeniţită"). Şi, dacă El este inexistent, sau absent, atunci totul e permis: "doar tatăl este absent, ne putem permite orice". În al doilea volum, imaginea aceasta a casei (spaţiu închis cu care poetul echivalează spaţiul deschis al lumii întregi) revine, cu lumini şi mai ales cu umbre noi. În întunericul "putred şi gras" al pivniţei (ce trimite cu gândul la subterana dostoievskiană), eroul se roagă, "cutremurat de oroare", unui Dumnezeu în care de fapt nu crede: "nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare. pentru asta/ mă ascund şi acum în pivniţă, în întunericul ei putred şi gras./(...) cutremurat de oroare, mă rog în pivniţă, cu genunchii apăsaţi./ jumătate sunt jos, sugrumat sub genunchi, aşa cred,/ jumătate sunt deasupra, singur, cu mine". E aici o bună ilustrare a acelei transcendenţe goale de care vorbeşte Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, o categorie negativă modelatoare pentru universul poetului "nouăzecist". Până la urmă, cum se va vedea mai clar în Pantelimon 113 bis, amoralismul omului din subterană e o referinţă ambiguă. Eroul lui Ioan Es. Pop nu vorbeşte şi acţionează dincolo de bine şi de rău, ci trăieşte intens şi lucid răul, îl parcurge pe toată întinderea lui, cu o voluptate blasfematorie dusă la paroxism, pentru a se căi apoi (ca alte personaje dostoievskiene!) în chipul cel mai sincer: "viaţa mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns./ şi cred că n-am râvnit prea mult când am visat/ că voi îmbrăca o sutană şi voi face sub ea/ tot răul din lume,// un soi de popă în pântecele căruia/ dospesc alcooluri vrăjmaşe,/ popă cu un ochi de bou, mare şi alunecos,/ care se scurge după femeia altuia,/ şi în timp ce predică suduie de mama focului,// iar apoi se întoarce acasă sub pod,/ îşi îmbracă zdrenţele de toată săptămâna,/ cade în genunchi şi hohoteşte,/ ştiind că nimeni nu poate fi iertat". Parfumul greu, modernist, pe care îl exală florile răului poate fi simţit în mai toate versurile celui de-al treilea volum, în care zilele sunt "sumbre, cu soare prea mult", sorii: "grei şi denşi", "canceroşi", iar lumile: "livide". Copilul "putrezeşte în leagăn", patul sub el supură. Răul "gras şi gros" dă putere, el e "adevărul şi viaţa", iar "cel ce se roagă e bine să se roage noaptea,/ când oroarea e densă". Deghizat într-unele din personajele sale, poetul ar putea spune, o dată cu ele: "noi am izbutit să schimbăm semnul nefericirii şi al nenorocului şi să le întoarcem apoi în folosul nostru. Nimicul, neîncrederea, neputinţa au devenit treptele creşterii noastre-n descreştere. Aşa se petrece iniţierea noastră...". Răul e mai expresiv, artistic, decât Binele, întunericul e mai dens decât lumina, un blestem dă efecte literare mai pregnante decât o binecuvântare.

Poezia îşi trage aşadar sevele din partea întunecată a lumii şi a Fiinţei. Realitatea, de obicei mizerabilă sub aspect fizic şi moral, este un catalizator al imaginaţiei (care, la Ioan Es. Pop, stă cu capul în jos şi cu aripile strânse, ca un liliac), al "îndrăznelii" de a produce şi a lega imagini şocante. Nu întâlnim însă aici un macabru decorativ şi pitoresc, ori o exprimare a răului prin imagini convenţionale. Marele talent al poetului se vede şi din felul în care face să apară, în universul său liric, urâtul. Acesta e "impur", amestecat cu frumosul, şi totodată masiv, urnindu-se "greoi" dintr-un volum în altul, dinspre olteţului 15, camera 305 din Ieudul fără ieşire, înspre scena mai largă din Pantelimon 113 bis. "Muzeul lăuntric" stârneşte groaza mai mult decât lumea înconjurătoare, oricât de terifiantă, prin faptul că o personalizează. Liricul iese la Ioan Es. Pop (ca şi la ceilalţi doi ocupanţi ai podiumului poetic "nouăzecist", Cristian Popescu şi Daniel Bănulescu) dintr-un strat epic gros, plin de toate întâmplările, căutările şi dramele unor personaje. Suferinţa nu e impersonală, abstractizată, ca în versurile solarului Nichita Stănescu, ci concretă, bine înfiptă în carnea eroului liric. Poetul întoarce versurile şi imaginile pe toate feţele, cu o dexteritate de invidiat, pentru a prinde cât mai multe din nuanţele acestei nenorociri, ale dezastrului individual. Iată, în final, din volumul Ieudul fără ieşire, o "trezire"/ "naştere" nedusă până la capăt, chinuitoare şi uimitoare: "ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi/ după efortul expulziei. într-o zi/ n-or să mai aibă destulă putere să-şi/ împingă fătul afară de tot.// aici numai patul mai are puţină căldură umană./ şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă/ îmbucă tot mai de sus, de/ umeri, de ceafă, de piept.// şi dorm acum pentru că mâine urmează/ şi mâine să dorm şi în molusca pernei/ nu mai contează dacă eu sunt eu sau eu// - salteaua se umflă şi mă scufundă încet în/ întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,/ se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,/ placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea// şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud/ trezeşte-te, zice, dar eu nu./ la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne/ dacă m-aş trezi în întregime?".

Nu cred că mai încape îndoială. Ioan Es. Pop este un mare poet contemporan.



PS: Citiţi un fragment din această carte