Un secret

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Pentru Tania şi Maxime, pentru Simon

Fiu unic fiind, am avut mult timp un frate. Când le serveam povestea asta cunoştinţelor mele de vacanţă şi amicilor, trebuia să fiu crezut pe cuvânt. Aveam un frate. Mai frumos, mai puternic. Un frate mai mare, mai popular, invizibil.

Când mă duceam în vizită la un prieten iar în cadrul uşii deschise apărea cineva ce-i semăna, eram întotdeauna invidios. Părul lui răvăşit şi surâsul din colţul gurii mi-l prezentau în două cuvinte: "Fratele meu". Acest intrus cu care trebuia să împart totul, inclusiv iubirea, era o enigmă. Un adevărat frate. Un seamăn de-al meu, în înfăţişarea căruia puteai descoperi ca trăsătură comună o şuviţă de păr rebelă sau un dinte ca un colţ de lup, un tovarăş de cameră căruia îi cunoşteam toate intimităţile, umorile, gusturile, slăbiciunile, mirosurile. Era o ciudăţenie pentru mine, care domneam singur peste imperiul celor patru încăperi ale apartamentului familial.

Deşi eram unicul obiect al iubirii şi grijii tandre a părinţilor mei, dormeam prost, tulburat de vise rele. Plângeam de îndată ce mi se stingea lumina, şi nu ştiam cui îi erau adresate aceste lacrimi ce treceau prin pernă şi se pierdeau în noapte. Ruşinat fără să ştiu de ce, adeseori vinovat fără motiv, amânam momentul în care să mă cufund în somn. Viaţa mea de copil îmi aducea în fiecare zi tristeţi şi temeri pe care mi le hrăneam în singurătate. Aveam nevoie de cineva cu care să-mi împart lacrimile.

Într-o zi, în sfârşit, n-am mai fost singur. Ţinusem s-o însoţesc pe mama în pod, unde voia să facă puţină ordine. Am descoperit sub acoperiş această încăpere necunoscută, cu miros stătut, mobile stricate şi stive de valize cu încuietori ruginite. Mama a ridicat capacul unui cufăr în care credea că va găsi revistele de modă ce-i publicau altădată schiţele. A tresărit când a descoperit aici căţeluşul cu ochi de bachelită care dormea în cufăr, culcat pe un maldăr de pături. Pluşul era ros, botul plin de praf şi era îmbrăcat într-o hăinuţă de tricot. L-am luat repede şi l-am strâns la piept, dar a trebuit să renunţ să-l duc cu mine în cameră, căci mama, tulburată, mă îndemna să-l pun la locul lui.

În noaptea care a urmat, mi-am pus pentru prima oară obrazul ud de lacrimi pe pieptul unui frate. El îşi făcea intrarea în viaţa mea şi n-aveam să-l mai părăsesc niciodată.

Din acea zi am păşit în umbra sa, am plutit în urma-i ca într-un costum prea larg. Mă însoţea în scuare şi la şcoală, le vorbeam despre el tuturor celor pe care îi întâlneam. Acasă inventasem un joc care îmi permitea să-mi împart cu el existenţa: ceream să fie aşteptat înainte de a ne duce la masă şi să fie servit înaintea mea, iar când plecam în vacanţă, să i se facă bagajul mai întâi lui. Îmi creasem un frate în spatele căruia aveam să mă ascund, un frate care avea să apese asupra mea, cu toată greutatea lui.

Sufeream din pricina slăbiciunii mele, a palorii mele bolnăvicioase, căci voiam să fiu mândria tatălui meu. Adorat de mama, eram singurul care stătusem în pântecul ei cu muşchi întăriţi de exerciţii fizice, şi care ieşisem dintre coapsele ei de sportivă, eram primul, unicul. Înaintea mea, nimeni. Doar o noapte, o baie de întuneric, câteva fotografii în alb-negru care celebrau întâlnirea dintre două trupuri perfecte deprinse cu disciplinele atletismului, ce aveau să-şi unească destinele ca să-mi dea naştere, să mă iubească şi să mă mintă.

Dacă era să le dau ascultare, purtasem dintotdeauna acest nume. Originile mele nu mă mai condamnau la o moarte sigură, nu mai eram acea ramură firavă din vârful unui arbore genealogic ce trebuia decapitat.

Botezul meu a avut loc atât de târziu încât mi-l aminteam perfect: gestul celui ce l-a oficiat, crucea umedă care mi-a atins fruntea, ieşirea mea din biserică, stând strâns lângă preot, sub aripa brodată a etolei sale. Un zid de apărare între mânia cerului şi mine. Dacă, din nenorocire, trăsnetele aveau să se dezlănţuie din nou, înscrierea mea în registrele sacristiei m-ar putea proteja. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă şi mă pretam la acest joc, ascultând tăcut şi încercând să cred, împreună cu toţi cei ce mă sărbătoreau, că totul se reducea la îndreptarea unei greşeli făcute dintr-o simplă neglijenţă.

Însemnul de neşters imprimat pe sexul meu se reducea la amintirea unei intervenţii chirurgicale necesare. Nimic ritualic, o simplă decizie medicală, una printre atâtea altele. Numele nostru avea şi el o cicatrice: două litere schimbate oficial la cererea tatălui meu, ortografiere diferită care îi permitea să ne planteze rădăcini adânci în solul Franţei.

Opera de distrugere întreprinsă de călăi cu câţiva ani înainte de naşterea mea continua astfel, subterană, deversându-şi tomberoanele de secrete, tăceri, cultivând ruşinea, mutilând patronimele, generând minciuna. Înfrânt, persecutorul mai triumfa încă.

Cu toate aceste precauţii, adevărul ieşea la suprafaţă, aninat de unele detalii: câteva bucăţele de azimă muiate în ou bătut şi rumenite la cuptor, un samovar modern aşezat pe căminul din salon, un sfeşnic închis în bufet, sub dulapul pentru vase. Şi, mereu, aceleaşi întrebări: eram întrebat regulat care sunt originile numelui Grimbert, oamenii arătându-se interesaţi de ortografia sa exactă, dezgropând acel "n" pe care îl înlocuise un "m" şi scoţând la iveală litera "g", pe care trebuia să o facă uitată un "t"; erau lucruri pe care eu le spuneam acasă şi pe care tata le îndepărta cu un gest. Noi ne-am numit mereu aşa, spunea el răspicat, această evidenţă nu suferă nici o contrazicere: numele nostru există încă din Evul Mediu, căci nu este oare Grimbert un erou din Roman de Renart?

Un "m" pentru un "n", un "t" pentru un "g", două modificări infime. Dar "aime" (iubeşte) acoperise "haine" (ură); deposedat de "j'ai" (am), de acum încolo ascultam de imperativul lui "tais" (taci). Izbindu-mă mereu de zidul dureros cu care se înconjuraseră părinţii mei, îi iubeam prea mult pentru a încerca să trec dincolo de el, pentru a da la o parte marginile acestei plăgi. Eram hotărât să nu ştiu nimic.

Mult timp, fratele meu m-a ajutat să-mi depăşesc frica. Era de ajuns să-şi pună mâna pe braţul meu sau să-mi ciufulească părul cu degetele, ca să găsesc puterea de a trece peste obstacole. La şcoală, în bancă, umărul lui, care îl atingea pe al meu, îmi dădea siguranţă şi, adeseori, dacă profesorul îmi punea întrebări, vocea lui îmi şoptea la ureche răspunsul corect.

Fratele meu afişa mândria rebelilor care puteau înlătura orice piedică, a eroilor care băteau mingea în curtea şcolii, a cuceritorilor care escaladau grilajele. Îi admiram, cu spatele lipit de zid, incapabil să rivalizez cu ei, aşteptând să sune clopoţelul eliberator ca să mă întorc, în sfârşit, la caietele mele. Îmi alesesem un frate învingător. De nedepăşit, el era primul la toate disciplinele, în timp ce eu îmi plimbam fragilitatea sub privirea tatălui meu, ignorând străfulgerarea dezamăgită care o străbătea.

Părinţii mei, iubiţii mei părinţi, ai căror muşchi fuseseră şlefuiţi întocmai ca ai statuilor care mă tulburau în galeriile de la Luvru. Sărituri de la înălţime, gimnastică sportivă în cazul mamei mele, lupte, gimnastică la diferite aparate în cazul tatălui meu, tenis şi volei în cazul amândurora: două trupuri făcute pentru a se întâlni, a se căsători, a se reproduce.

Eu eram fructul lor, dar, cu o bucurie morbidă, mă aşezam în faţa oglinzii pentru a-mi inventaria imperfecţiunile: genunchi proeminenţi, oasele bazinului ieşind pe sub piele, braţe de păianjen. Şi mă speriam privind groapa de sub plex, cât un pumn, care săpa în pieptul meu o adâncitură ce semăna cu urma, niciodată ştearsă, a unei lovituri.

Cabinete medicale, dispensare, spitale. Miros de dezinfectant ce acoperea cu greu acea sudoare acră provocată de teamă, atmosferă vătămătoare la care contribuiam şi eu, tuşind sub stetoscop şi oferindu-mi braţul pentru injecţie. În fiecare săptămână mama mă însoţea în unul din acele locuri devenite familiare, mă ajuta să mă dezbrac pentru a mă încredinţa unui specialist care se retrăgea apoi cu ea într-un colţ ca să vorbească pe şoptite. Resemnat, aşezat pe masa de consultaţie, aşteptam verdictul: o intervenţie chirurgicală, un tratament de lungă durată sau, în cel mai bun caz, administrarea de vitamine sau inhalaţii. Ani întregi petrecuţi pentru îngrijirea acestei anatomii şubrede. În timpul acesta, insolent, fratele meu îşi afişa cu nonşalanţă umerii pătraţi şi pielea bronzată sub puful blond.

Bară fixă, aparat pentru întărirea muşchilor, spaliere, tatăl meu se antrena în fiecare zi într-o încăpere a apartamentului transformată în sală de gimnastică. Mama, deşi îşi petrecea aici puţin timp, făcea în această sală exerciţii de încălzire, urmărind să remedieze, pe dată, cea mai mică imperfecţiune apărută pe trupul ei.

Aveau un magazin en gros, pe strada Bourg-l'Abbé, aflată într-unul dintre cele mai vechi cartiere din Paris, rezervate negoţului cu lenjerie de corp, ciorapi şi tricotaje. Majoritatea magazinelor cu articole de sport se aprovizionau de la ei cu maiouri, veste şi lenjerie. Mă instalam la casă, lângă mama, ca să primesc clienţii. Uneori îl ajutam pe tata, alergând în urma lui printr-un depozit sau altul, ca să-l privesc cum ridică fără efort grămezi de cutii împodobite cu fotografii de sportivi: gimnaşti la inele, înotătoare, aruncători cu suliţa, pe care le vedeam apoi îngrămădindu-se pe rafturile din magazin. Bărbaţii aveau părul tuns scurt şi uşor ondulat ca tata, iar femeile arborau părul mamei, bogat, închis la culoare, şi legat la spate cu o panglică.

Citiţi un interviu cu Philippe Grimbert realizat de Andreea Răsuceanu.

Romanul relatează povestea unei familii de evrei care trăieşte drama Holocaustului, a unei poveşti de dragoste ilicite şi damnabile, ale cărei urmări afectează în mod irevocabil destine şi le determină cursul. Istoria a două cupluri, pe fondul celui de-al doilea război mondial, drama interioară care le macină şi se conturează, pe fondul dramei generale, care este cea a războiului, se răsfrânge în fapt asupra naratorului însuşi, rod blestemat al unei iubiri nepermise, bântuit de fantomele unui frate vitreg şi a mamei acestuia, primă soţie a tatălui său.

Romanul lasă să se dezvăluie treptat şi teribilul secret care îi bulversează adolescentului de cincisprezece ani întreaga existenţă. Philippe Grimbert încearcă în acest roman să se elibereze, prin actul confesiunii, de teribilul secret şi reuşeşte să gradeze perfect desfăşurarea epică, dozând elementele de surpriză şi revendicându-şi tonul detaşat, obiectivat, al naratorului care nu-şi permite implicarea în propriul text.

Philippe Grimbert este psihanalist şi scriitor. A mai scris trei eseuri: Psychanalyse de la chanson (1996, Belles Lettres), Pas de fumée sans Freud (1999, Armand Colin) şi Chantons sous la psy (2002, Hachette littérature) şi un roman: La petite robe de Paul, 2001.

"Înainte de toate, această carte se adresează celor absenţi, predecesorilor mei care au dispărut dintre noi din cauza unor asasini [...] Cartea mea doreşte să devină mormântul pe care nu l-au avut niciodată." (Philippe Grimbert)

"Un text splendid în care inexprimabilul devine exprimabil." (Philippe-Jean Catinchi, Le Monde des livres)

Premii

Prix Goncourt de Lycéens (2004) Prix des Lectrices d'Elle (2005) Prix Wizo (2005).
Nominalizat la: Prix Medicis, Femina, şi Goncourt în 2004.


joi, 26 aprilie, ora 19.00, Lectură bilingvă la Institutul Francez din Bucureşti din romanul Un secret: versiunea franceză - autorul, versiunea română - Octav Avramescu; interludii muzicale de: Francesca Alexandrescu (vioară)

vineri, 27 aprilie, ora 18.00, sesiune de autografe, Librăria Humanitas Kretzulescu

vineri, 27 aprilie, ora 19.00, Clubul de carte Elle, Club Lucky 13, Str. Şelari, nr 9-11, Bucureşti
Vor vorbi: Cristina Simion - Director General Edipresse AS România; Mihaela Spineanu - Redactor-şef adjunct revista Elle; Ovidiu Şimonca; Prof. dr. Vasile Dem. Zamfirescu - Director general Editura Trei

"Bunicul meu dinspre tată a fost român şi şi-a părăsit ţara când avea 18 ani pentru a scăpa de persecuţii. Problema este că nu a vrut niciodată să povestească despre familia lui lăsată în urmă. Pentru mine acesta este un secret în plus, pe care vizita în România îmi va permite poate să-l dezvălui măcar parţial." (Philippe Grimbert, interviu pentru revista Elle, ediţia în limba română.)