Un caz de exorcizare

Citiţi un fragment din această carte.



Pe coperta ediţiei Hachette a cărţii lui Grimbert, apărută în 2006, editorul a avut inspiraţia de a aşeza o fotografie alb-negru, aparţinând unui fotograf interbelic, în care două siluete umane sunt întoarse către acelaşi orizont, fără însă ca privirile să li se întâlnească vreodată, fără o determinare spaţială care să le identifice câmpul vizual. Privirile curg în paralel şi sunt absorbite de nemărginire, dizolvate în ea, neantizate, contrazicând prin urmare orice fel de posibilă comunicare. Cei doi, un bărbat şi o femeie, se conturează pe un fundal cenuşiu, care pare a se sustrage oricărei perspective, un trompe l'œil care mizează pe această falsă întâlnire între cei doi posibili îndrăgostiţi, subtil potenţată de la fel de înşelătoarea coincidenţă între linia orizontului şi cea a mării. Fotografia, care pare a sublinia tocmai coincidenţa, comunicarea şi intimitatea, divulgă de fapt o dramatică distanţă, irevocabilă, definitivă, care conotează o dublă înstrăinare: cea a cuplului, pierdut în peisajul amorf, infinit, nedeterminat şi cea a protagoniştilor, unul faţă de celălalt. Sentimentul de sfâşiere resimţit de privitor vine tocmai din această dramă care îi este subtil inoculată, şi care este cea a singurătăţii ultime, iremediabile, a fiinţei.

Imaginea surprinde cum nu se poate mai bine tema cărţii lui Grimbert, care este, dincolo de dimensiunea ei autobiografică, un roman al înstrăinării, clădit pe drama unei eterne şi ireductibile distanţe, fie că aceasta ţine de relaţia cu Celălalt, fie că presupune o detaşare de propriul sine. Aceasta, survenită în urma unei sciziuni provocate de o traumă, predispune fiinţa la iniţierea unui scenariu în care rolul său se obiectivizează, practic creează un fel de fantă, de spaţiu vid între eu şi sine, spaţiu asemănător unei scene pe care noua falsă identitate îşi joacă rolul. De aici şi impresia de detaşare inexplicabilă a vocii auctoriale, care narează totul cinematografic, mereu la prezent, cu o precizie aproape jurnalistică.

Pe scurt, romanul lui Grimbert nu ar mai trebui să emoţioneze astăzi pe nimeni, povestea unei familii de evrei care trăieşte drama Holocaustului, a unei poveşti de dragoste ilicite şi damnabile, ale cărei urmări afectează în mod irevocabil destine şi le determină cursul nu reprezintă un subiect tocmai original. Istoria a două cupluri, pe fondul celui de-al doilea război mondial, drama interioară care le macină şi se conturează ca într-un mise en abîme, pe fondul dramei generale, care este cea a războiului, se răsfrânge în fapt asupra naratorului însuşi, rod blestemat al unei iubiri nepermise, bântuit de fantomele unui frate vitreg şi a mamei acestuia, primă soţie a tatălui său. Dezvăluirea existenţei reale a unui frate mai mare, acum mort, îi bulversează adolescentului de cincisprezece ani întreaga existenţă. Fiu al atleţilor Tania şi Maxime, ale căror performanţe sportive şi perfecţiune fizică îi vor conferi mereu sentimente de inferioritate, naratorul (care se confundă cu însuşi autorul, întrucât povestea este una adevărată, iar Grimbert încearcă în roman să se elibereze, prin actul confesiunii, de teribilul secret) reuşeşte să gradeze perfect desfăşurarea epică, dozând elementele de surpriză şi revendicându-şi tonul detaşat, obiectivat, al naratorului care nu-şi permite implicarea în propriul text. Ca într-o terapie de tip Gestalt, acesta iniţiază un întreg scenariu, conferind impresia că el nu este el, ci îşi joacă propriul rol, într-un act menit să-l elibereze de povara unei amintiri cumplite. Sentimentul de disperare născut în intimitatea irevocabilului îl determină pe Philippe cel ajuns la maturitate în primul rând să-şi accepte drama, trăind-o implicat, prin actul scrierii confesive, pentru ca apoi să o poată anula. Dincolo de naraţiunea cu rare scăpări de lirism, caracterizate de enunţuri succinte, care au tonalitatea unor verdicte (mecanism narativ care materializează semnificaţia profundă a textului despre care vorbeam mai sus) , textul inculcă impresia sfâşietoare a unor întâmplări ce nu fac numai drama personajului central. Prezenţa fantomatică a micului Simon, mort într-un lagăr german alături de mama sa, Hannah, îi bântuie deopotrivă pe cei doi iniţiali cumnaţi, deveniţi iubiţi adulterini. Centrul de semnificaţie al romanului, asupra literaturităţii căruia a insistat însuşi autorul atunci când accentul începuse să cadă exclusiv asupra laturii sale autobiografice, îl constituie tocmai această poveste de iubire neîmplinită, care sfârşeşte cu o dublă sinucidere. Această poveste este cea care se conturează în prim-planul textului şi constituie, de fapt, misterul, enigma fără de care nu ar fi existat nici cheia, sau "secretul" care dă şi titlul romanului.


Şinele negre de tren care duc spre neant şi ceaţa gărilor din care nu se mai întoarce nimeni

Dincolo de poveste şi de elementele de narativitate care o susţin şi o încheagă perfect, cartea lui Grimbert mai câştigă enorm şi prin stil. Proustianismul lui Grimbert constituie una dintre amprentele cele mai puternice ale operei sale - tehnica rememorării, a inserării amănuntului care declanşează anamneza, atmosfera patriarhală şi cultivarea detaliilor cu rol vizualizator conferă scriitorului francez o identitate auctorială de necontestat. Detaliile reuşesc să recreeze imaginea unui Paris interbelic parfumat, Parisul evreilor imigranţi care îşi pun pe picioare mici prăvălii şi care se bucură în fiecare clipă de noua lume în care au privilegiul de a trăi: bunicul Joseph (evreu dintr-o mahala bucureşteană, devine inepuizabil când povesteşte despre Parisul din Belle Epoque, dar nu atunci când trebuie să-şi reamintească tinereţea petrecută în România. Memoria naratorului conservă amănunte pline de savoare, cu rol particularizator: bunicul "suna în fiecare zi de marţi la uşa noastră, aducând în sacoşă un borcan cu castraveciori Malossol sau o cutie cu rahat. Uneori îmi aducea nişte cutiuţe din carton umplute cu fructe uscate şi migdale, în interiorul cărora găseai o ghicitoare: de exemplu, pe o poză trebuia să descoperi lupul ascuns într-un desiş sau figura fermierei în crăpăturile unui zid". Tot un personaj emblematic este Louise, deţinătoare a teribilului secret, şi cea care-l va divulga, bătrâna maseuză şi protectoare a lui Maxime şi a Taniei, cea care, în timp ce aceştia se refugiaseră în timpul ocupaţiei naziste într-un sătuc uitat de lume, se îngrijise cu preţul vieţii de mica lor afacere. În atmosfera cabinetului lui Louise, cufundat în semi-întuneric şi unde "câteva plante verzi, clorotice, îmbrăcau o vitrină pe care erau etalate, cu litere de email, serviciile oferite: îngrijiri la domiciliu, injecţii, masaje", se desfăşoară ritualurile atât de plăcute bătrânei domnişoare, în care aceasta îi pregăteşte lui Philippe ciocolată caldă, în timp ce ea se înfruptă dintr-o licoare de culoarea ambrei, pe care o ţine de obicei sub cheie. Amănuntele creionează cu multă precizie spaţiul în care se petrece dezvăluirea, anunţată de altfel în text de multiple aluzii la existenţa imaginară a unui frate. "Secretul" îmbracă forma unei seducătoare povestiri, surprinse filmic, cu un puternic caracter sugestiv, care mizează în special pe imagini dure, descrise cu firescul şi falsa lipsă de implicare care caracterizează, de altfel, întregul roman.

În final, secvenţa care surprinde incursiunea naratorului într-un cimitir părăginit, unde proprietarii unui castel obişnuiau să-şi îngroape câinii, sintetizează semnificaţiile romanului, subliniind importanţa rememorării şi a recuperării identităţii, chiar şi dincolo de răstimpul fiinţării, în eternitate.

Romanul relatează povestea unei familii de evrei care trăieşte drama Holocaustului, a unei poveşti de dragoste ilicite şi damnabile, ale cărei urmări afectează în mod irevocabil destine şi le determină cursul. Istoria a două cupluri, pe fondul celui de-al doilea război mondial, drama interioară care le macină şi se conturează, pe fondul dramei generale, care este cea a războiului, se răsfrânge în fapt asupra naratorului însuşi, rod blestemat al unei iubiri nepermise, bântuit de fantomele unui frate vitreg şi a mamei acestuia, primă soţie a tatălui său.

Romanul lasă să se dezvăluie treptat şi teribilul secret care îi bulversează adolescentului de cincisprezece ani întreaga existenţă. Philippe Grimbert încearcă în acest roman să se elibereze, prin actul confesiunii, de teribilul secret şi reuşeşte să gradeze perfect desfăşurarea epică, dozând elementele de surpriză şi revendicându-şi tonul detaşat, obiectivat, al naratorului care nu-şi permite implicarea în propriul text.

Philippe Grimbert este psihanalist şi scriitor. A mai scris trei eseuri: Psychanalyse de la chanson (1996, Belles Lettres), Pas de fumée sans Freud (1999, Armand Colin) şi Chantons sous la psy (2002, Hachette littérature) şi un roman: La petite robe de Paul, 2001.

"Înainte de toate, această carte se adresează celor absenţi, predecesorilor mei care au dispărut dintre noi din cauza unor asasini [...] Cartea mea doreşte să devină mormântul pe care nu l-au avut niciodată." (Philippe Grimbert)

"Un text splendid în care inexprimabilul devine exprimabil." (Philippe-Jean Catinchi, Le Monde des livres)

Premii

Prix Goncourt de Lycéens (2004) Prix des Lectrices d'Elle (2005) Prix Wizo (2005).
Nominalizat la: Prix Medicis, Femina, şi Goncourt în 2004.


joi, 26 aprilie, ora 19.00, Lectură bilingvă la Institutul Francez din Bucureşti din romanul Un secret: versiunea franceză - autorul, versiunea română - Octav Avramescu; interludii muzicale de: Francesca Alexandrescu (vioară)

vineri, 27 aprilie, ora 18.00, sesiune de autografe, Librăria Humanitas Kretzulescu

vineri, 27 aprilie, ora 19.00, Clubul de carte Elle, Club Lucky 13, Str. Şelari, nr 9-11, Bucureşti
Vor vorbi: Cristina Simion - Director General Edipresse AS România; Mihaela Spineanu - Redactor-şef adjunct revista Elle; Ovidiu Şimonca; Prof. dr. Vasile Dem. Zamfirescu - Director general Editura Trei

"Bunicul meu dinspre tată a fost român şi şi-a părăsit ţara când avea 18 ani pentru a scăpa de persecuţii. Problema este că nu a vrut niciodată să povestească despre familia lui lăsată în urmă. Pentru mine acesta este un secret în plus, pe care vizita în România îmi va permite poate să-l dezvălui măcar parţial." (Philippe Grimbert, interviu pentru revista Elle, ediţia în limba română.)