Santinelele nu au voie să zboare

 Citiţi un fragment din această carte. Citiţi un alt fragment din această carte.


Dincolo de ultima pagină a acestei cărţi sunt lupii. În cuprinsul ei, leones. De la un capăt la altul ferocitatea unei priviri introspective care nu îşi va cruţa cititorul de nemijlocirea ororii sau de tandreţea stângace, ludică, a unei sensibilităţi paroxistice. Ce este această carte? Care e sensul, rostul, finalitatea ei?

Oleg Garaz este unul dintre eseiştii cei mai importanţi, şi, probabil, vocea critică cea mai redutabilă, neostoită, pe care a dat-o muzicologia românească contemporană, una din acele prezenţe publicistice care în timp devin recognoscibile chiar şi în absenţa semnăturii. O argumentaţie conceptuală vie, alertă, o "platoşă" imbatabilă de referinţe care se ramifică pluridisciplinar în zona artelor, a esteticii muzicale sau a literaturii, îi însoţeşte mereu discursul incisiv, neortodox, frizând nu o dată erezii deranjante. Cele trei cărţi pe care le-a publicat până acum, Contraideologii muzicale, (Editura Limes, Cluj, 2003) Poetica muzicală în convorbiri (Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2003) şi Muziconautice (Editura Tribuna, Cluj, 2006) sunt, fără voia autorului lor, texte ale neliniştii, frământate de o aviditate a interogaţiei care succesiv îşi deconstruieşte şi îşi repropune alternativ premisele. Oleg Garaz nu este un om lipsit de răspunsuri. Pune-i o întrebare şi vei declanşa o avalanşă de problematizări, un lanţ de asocieri surprinzătoare, scheme sintetice şi intuiţii totalizatoare, un răspuns care nici o clipă nu se va osifica în suficienţa unei singure aserţiuni, ci îşi va căuta, metamorfic, variantele, alternativele. Pune-i o întrebare şi un trib întreg de idei şi senzaţii zăcând undeva în stepele memoriei sale îşi va strânge corturile, se va arunca pe cai, sau cămile şi se va năpusti în galop înspre o pată albă a hărţii, dându-i culoare. Dacă îl vei întreba însă, ce mai e şi cu această carte, Territoria, sunt convins că în fond, nu va şti să-ţi răspundă şi focurile de tabără vor veghea în linişte, până dimineaţă, trecerea nopţii.

Iubesc inocenţa acestei cărţi ce povesteşte despre lucruri crâncene. Iubesc lipsa pretenţiilor, a mizei, a unei poetici implicite care să o justifice subtil şi subversiv în raport cu povara bibliotecii, sau cu celelalte cărţi cu substrat biografic autentic sau fictiv, care se publică la noi. Territoria nu are nevoie de tradiţia unei scriituri care să o legitimeze, nici de acea mână critică benevolă care să o aşeze pe un anumit raft al canonului. Ea nu e nici proză, nici eseu, nici autobiografie, nici un hibrid en vogue, nici nu e gândită contextual; destinul ei e acela al unei maşini care nimereşte accidental în mijlocul unui raliu şi fără să îşi dorească, câştigă cursa. Territoria este, aşa după cum anunţă titlul, un spaţiu, nu o poveste, un perimetru, nu un drum. O zonă discursivizată a interiorităţii care nici o clipă nu va adera la soteriologia laică a naraţiunii: cel care povesteşte măsoară timpul, îmblânzeşte devenirea, conferindu-i sens, umanizând-o. Oleg Garaz nu descinde în aceste texte într-un proiect autobiografic, într-o regăsire a unui sens aglutinabil treptat din etape disparate ale epicului. Secvenţialitatea temporală proprie limbajului, logica sintagmatică a discursului nu îi provoacă ambiţii structurale arhitectonice, ci dimpotrivă, îi determină asumarea tacită a unui grad înaintat de derizoriu. În această carte dominată de patru ipostaze ale străinătăţii, România văzută prin prisma identităţii etnice, cei doi ani de armată sovietică trăiţi alienant la limita coşmarescului, figura ocultată, încifrată a tatălui, sau propria interioritate scindată, Străinul prin excelenţă este autorul însuşi. Exerciţiile confesive ale acestei sensibilităţi se pot desfăşura în totalitate doar la ea acasă, în perimetrul invizibil al obiectelor muzicale, în traseele apofatismului pe care muzica îl reclamă atât la nivelul receptării cât şi în momentul creaţiei. Transpus din spaţialitatea muzicii în logica temporală a discursului literar, autorul îşi urmează traseul confesiv în convenţii şi limitări care îi sunt funciarmente străine. Există tehnici ale scriiturii pe care nu le cunoaşte, gafe stilistice în care intră cu nonşalanţă, reuşind de cele mai multe ori să le naturalizeze printr-o trăsătură de condei, soluţii structurale riscante în care se aventurează urmând rigorile unor imperative ale simetriei în totalitate străine literaţilor. De unde prospeţimea acestei voci care, departe de a fi naivă, va pune între paranteze orice strategie de scenografiere a efectelor textuale focalizându-se exclusiv pe firescul propriei cursivităţi, urmând doar imperativul onestităţii, al autenticului, fără a înţelege prin asta marca unei originalităţi stilistice.

Oleg Garaz nu se vrea "prozator" şi cred că îi pasă mult prea puţin dacă cineva va spune într-o bună zi aşa cum o fac eu acum, că tatăl din Tatuajele... este unul dintre cele mai puternice personaje literare pe care le-a dat literatura română a ultimilor ani. Nu se erijează în poze, nu caută soluţii de bon ton, nu se vrea intertextual de dragul intertextualităţii şi nimic nu e mai puţin probabil să îi ocupe gândurile decât problema aderării discursului său la postmodernismul mioritic. Oleg nu este personajul unei singure sintagme definitorii, al unei metafore obsedante sau al unui singur mit personal revelatoriu, aşa cum formarea lui nu aparţine unei singure culturi sau cum nu poate fi antrenat în permutaţiile monomane ale unei problematizări locale enclavizate. Mă feresc aşadar, de o etichetă şi de o definire precisă a speciei literare în cadrul căreia s-ar integra textele acestui volum. În plină vogă a hibridizărilor formale, inovaţiile discursului său provin dintr-o altă zonă, mai puţin revendicativă în intenţii, mai puţin arogantă în prezumţia de originalitate, şi poate, de aceea, ele sunt mult mai viabile. Într-o perioadă a literaturii în care publicarea unei proze devine, inevitabil, un gest politic, prin alianţele şi delimitările tacite pe care adoptarea unui stil le polarizează, Territoria are marele avantaj de a scăpa de înregimentările unui discurs conjunctural, şi mai ales, înfruntă riscul de a trece neobservată.

Scriu, aşadar, despre această carte convins de faptul că nici un text de întâmpinare nu va reuşi să îi facă dreptate. Cei care o vor citi aşteptând o proză vor fi derutaţi de recurenţa pasajelor eseistice în care autorul interpretează, aprofundând sau depreciind expeditiv cele relatate, iar cei care vor plasa textul sub specia eseului, vor sesiza la un moment dat susurul constant şi nu foarte îndepărtat al prozei. Iar cei care o vor savura, îşi vor refuza gestul final al unei recapitulări sintetice. În mod paradoxal, veţi întâlni în spaţiul aceleiaşi pagini, stângăcii stilistice şi virtuozităţi literare tipice doar pentru un narator echilibrat, matur, care stăpâneşte de ani de zile meşteşugul cioplirii textuale. Uneori mâna autorului alunecă aleatoriu adăugând ici colo, tuşe, finaluri de fraze, imagini, asocieri, ce redimensionează subit ansamblul, ca şi cum un gest accidental, inconştient ar declanşa mecanismul ce înlătură peretele fals, dezvăluind un coridor ascuns, o parte necunoscută a casei. Îl citesc savurând fragmente echilibrate, bine temperate, lipsite de ostentaţie, şi pasaje în care se insinuează contrapunctic o temă secundă. Nu rareori, predominanţa unui imaginar exploziv al stărilor limită, al unei senzorialităţi receptive la modul paroxistic este contracarată brusc de o tonalitate blândă care copleşeşte tandru curgerea textuală.

"Într-o bună zi, contrar aşteptărilor, sunetul este blând, gingaş, suav, iar trecerea aparatului deasupra blocului este surprinzător de rapidă. Este un Iak-40, cu reacţie, iar turbinele lui torc într-un mod plăcut şi liniştitor, de parcă ar ascunde înlăuntrul lor toate pisicile din cartier, dopate în prealabil cu supradoze de valeriană. Dispare grăbit şi discret, pe când sunetul corului de pisici se mai aude încă undeva deasupra antenelor de pe acoperiş." Există, neîndoielnic, o forţă de sugestibilitate a imaginilor ce stârneşte în raport cu pasajele periferice ale structurii tematice, precum cel de mai sus, ispita relecturii.

Aş putea spune că nefiind proză, Territoria este, totuşi, un roman al limitei. Cele patru texte care îl compun se reunesc tematic, mai degrabă decât printr-o autoscopie a problemei identitare, tocmai în focalizarea privirii asupra zonelor extreme ce definesc în termeni tranşanţi, sau dimpotrivă, prea puţin creditabili, graniţa. Aviditatea de a trăi, foamea senzorială, receptivitatea deschisă maximal îl împing pe narator, şi implicit pe protagonistul acestor texte cu substrat autobiografic până în marginea a ceea ce poate fi trăit, narat, amintit. Fără a se erija într-o postură tragică, fără a-şi construi epic demnităţi eroizante, Oleg Garaz este o sensibilitate accelerată, sau, ca să mă exprim printr-una din recurenţele care îi pigmentează frecvent imaginarul, un motor cu reacţie ale cărui turbine sunt propulsate dincolo de orice limită permisă, care îşi străbate cu nesaţ propriul zbor pentru a se opri cu o clipă înainte de prăbuşire, pe buza prăpastiei. De unde continua punere în balanţă a celor relatate, o anumită detaşare raţională, o ironie tandră, ce contrabalansează implicarea patetică, trăirea extrem de acută a acestui narator "cu simţ enorm şi văz monstruos". Cititorul va constata nu o singură dată îmbinarea paradoxală dintre o voce care simte, acuză, biciuieşte, plânge, îmbrăţişează şi un stil conceptual, tehnic, un ochi secund care cataloghează, interpretează, îşi interoghează în grile culturale propriile mişcări emotive. Refuz să îl asociez pe Oleg, - chiar dacă, iată, discursul mă poartă înspre acea zonă - "scriiturii basarabene", care s-a definit fie printr-un patetism naiv sermonic, fie, mai nou, prin obiectivitatea reportajului ce îşi impune să consemneze scene discordante, violente. Ambele atitudini pe care le practică în România scriitorii "basarabeni" (îmi asum barbarismul doar în calitatea lui de etichetă incorectă politic, inventată de critică autohtonă), ascund, în esenţă, aceeaşi teză, acelaşi urlet comunitar menit a deştepta dintr-un somn dulce, absurd, cititorul filistin care ascunde sub preşul bunului simţ burghez, violenţa crâncenă a realului. Teza nu e nouă; au reluat-o sub diverse forme romantismul şi toate celelalte mişcări sociale care au opus omului iluminist, produs ideal al constrângerilor civilizaţiei, mitul bunului primitiv: vom readuce în prim plan umanitatea autentică a sălbaticului împotriva falsităţii şi meschinăriei omului civilizat, puterea sângelui împotriva prestigiului etichetelor.

Se impun aici câteva delimitări. Oleg Garaz este până în măduva oaselor un scriitor citadin. E adevărat, unul care aduce în biblioteca impunătoare a opurilor clasice vitalitatea unei invazii barbare, surpriza unei tornade în plină vară printre rafturile greoaie de mahon pe care odihnesc cărţile canonului. O simţi în avalanşa de referinţe livreşti care se declanşează pe neaşteptate şi nu neapărat în cel mai fericit moment, în plină desfăşurare narativă a textului, însă lecturile lui au marele avantaj de a exprima aceeaşi intensitate a experienţei ca şi evenimentele trăite, fapt care neutralizează senzaţia unei intruziuni brutale, impertinente a livrescului. Citind, privindu-se în oglinda, făcând de gardă pe perimetrul înzăpezit al Territoriei, sau luându-şi rămas bun de la tată, personajul nu iese din spaţiul identităţii sale culturale, citadine, a unei sensibilităţi educate muzical, predispusă la asocieri, la construcţia unor armonii semantice melodice. Aş mai adăuga aici un lucru cu care cititorul Trilogiei scarabeului este deja familiarizat: nu există un meta-discurs identitar care să coloreze politic scriitura lui Oleg. Privind dinspre graniţă, dar nu dinspre una geografică care l-ar plasa dincolo sau dincoace de Prut, ci la limita dintre stereotipiile identitare, autorul prinde în creuzet caricaturi comportamentale, modele culturale, ruşi, evrei, români, moldoveni, reuşind să distingă într-o luciditate seacă, gravă, feţele subversive ale discursului naţionalist. De la polemicile iscate în jurul romanului De două mii de ani, cărora le răspunde Mihail Sebastian, un alt scriitor al limitei, de această dată, o voce a marginalităţii etnice, nu mi s-a mai întâmplat să citesc până la eseul confesiv al lui Oleg, Trilogia scarabeului, nici o altă portretizare mai expresivă, mai încrâncenat onestă, a românismului. Între grotesc şi candoare, între caricaturi şi umbre ale unor amintiri nostalgice, mâna scriitorului taie, incizează, distinge conţinutul emoţional al autoficţionalizărilor naţionaliste (teza sovietică, moldovenismul, românismul) şi contrapartea lor ideologică. Traseul autobiografic susţine această introspecţie lucidă, această descriere autoironică a modului în care naţionalismul se inserează subversiv în logica afectivă a propriei construcţii identitare. În acest sens, cartea aduce în spaţiul românesc, cu extrapolări către problema naţională de pretutindeni, un eseu unic în ferocitatea sincerităţii, în inteligenţa muşcătoare, dar şi în candoare. "Lepădându-se de idoli", dogme, norme, şi paradigme, lepădându-se de adevăruri tari în ordine metafizică, protagonistul ia drumul unui exod, al unei forţări continue a graniţei, pentru a-şi asuma libertatea unei identităţi nomade.

Libertate care, în repetate rânduri, îşi va cunoaşte prematur limitele. În acest sens, textul care deschide volumul şi care îi dă titlul devine reprezentativ pentru soarta experienţelor narate: Territoria îşi dezvăluie substanţa în îngrădire, spaţiul se restrânge într-un perimetru al limitelor precise, timpul e la rândul lui împărţit riguros în logica rutinei de zi cu zi, iar, într-o perspectivă metareferenţială, coperta cărţii este îmbrăţişată de la un capăt la altul de sârma ghimpată. Este evidentă intenţia autorului de a articula o structură concentrică, care porneşte din exterioritatea unor date evenimenţiale (Territoria), traversează zona identităţii sociale, şi mai apoi a celei intime (Trilogia..., Totemul), pentru a confrunta apoi limita deschiderii înspre moarte, întrupată aici în alteritatea figurii paterne (Tatuajele tatălui meu). Dar, la o lectură atentă, din recurenţele obsesive se desprinde un alt scenariu simbolic care redimensionează întreaga structură. Nu exagerez, decriptând în imaginarul lui Oleg Garaz un mit personal de sorginte orfică. Starea acestei interiorităţi care îşi leapădă rând pe rând straiele, identităţile externe, este una captivă; reveriile sale sunt zborul, planarea, desprinderea de trup, nelimitarea făpturii de lumină, ascunsă în adâncul propriei subiectivităţi. "Şumeiko urlă ceva despre încălcarea regulamentului, - santinelele nu au voie să zboare -, deci să cobor imediat la pământ." Regulamentul vine să consfinţească încă odată cenzura spaţială a Territoriei, dar în acelaşi timp, el reafirmă poziţia privilegiată a celui aflat în graniţă, în iminenţa desprinderii. Privirea din margine a santinelei aflată între un redundant aici şi un misterios acolo e singura capabilă să redefinească centrul identitar în raport cu o alteritate ale cărei trăsături rămân necunoscute, impredictibile. O santinelă captivă va fi şi naratorul din Totemul..., mediind între imposibilitatea comunicării cu ceilalţi şi vocea neîntreruptă a siamezului. Interdicţia revine în închiderea acestuia, a geamănului simbiot, îndărătul ochilor în convenţiile unei realităţi pe care acesta din urmă o resimte puternic schematică, reductivă, insuficientă, ceea ce îi transformă trupul, eu conştient, într-o închisoare. "Eram un acvariu viu în care peştele meu simbiot se putea deplasa mult în afara băltoacei care ar fi fost pentru el realitatea dacă nu m-ar fi avut pe mine, rezervorul mobil." Nu altfel îmi explic şi grija obsesivă prin care autorul îşi construieşte simbolic coperta, percepând cartea pe care o ţineţi în mână ca pe un trup ce în egală măsură îl limitează şi îl conţine.

Dar nicăieri nu reuşeşte mai bine vocea aceasta compozită, aflată în marginea discursului literar, ca în textul ce închide şi completează volumul, Tatuajele tatălui meu. Din toate cele patru capitole, din careul celor patru T care la rândul lor schiţează un perimetru, Tatuajele... este singurul închinat trecerii, evadării reale, ultimei eliberări. Veţi spune poate, în urma a multiple lecturi, şi a ceasurilor intime dedicate prozei, că nu e surprinzător ca o santinelă să scrie un text despre moarte, că e firesc ca un fiu să încerce să reconstruiască narativ portretul tatălui. Aici însă, retorica absenţei funcţionează impecabil, textul curge şi se citeşte pe nerăsuflate într-un ritm alert care încifrează şi mai mult figura paternă, subminând rând pe rând orice explicaţie, cauzalităţile biografice sau orice altă trăsătură care ar fi putut oferi un indiciu pentru a reconfigura fie şi fragmentar chipul acestuia. Absent de-a lungul vieţii, hieroglific, încărcat de tăceri, tatăl devine o profeţie nerostită a propriei sale morţi, o altă promisiune a plecării. Moartea lui nu modifică nimic în ordinea realului, nici în sensibilitatea fiului; din contră, se instaurează ca o formă firească a continuităţii. Privind în trecut, rememorând, "santinela" vede "dincolo". Tatuajele, textul imprimat în substanţa propriului corp, devin simbolul inexplicabil al trecerii, moneda de schimb oferită în vama sufletelor unui demon psihopomp. Apoi alegoria e deconstruită cu uşurinţă, căci naratorul ipostaziază această digresiune eseistică în erezia culturală a unui postmodernism chtonian care relativizează suficient de mult solemnitatea trecerii. Şi totuşi, o imagine vorace a morţii domină textul, încrâncenează imaginile, transpune vocea în tonalitatea unei ferocităţi implacabile, până în finalul care învăluie pe neaşteptate feţele devenirii într-o reîntoarcere blândă a alterităţii angoasante, a unui "altundeva": "În următoarea clipă imaginea dispăru, risipindu-se şi parcă retrăgându-se precipitat undeva în interiorul lui, iar conştienţa îi reveni. "Iar am strigat?", mă întrebă. Şi fără a aştepta vreun răspuns îmi spuse parcă pentru a mă linişti: "Nu-i nimic. Lupii..."

(Ovidiu Mircean)