Territoria

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Oleg Garaz (n. 5 ianuarie 1964, Soroca, Republica Moldova) este muzicolog.

Studii: Liceul de Muzică Ştefan Neaga din Chişinău, secţia teoretică (1979-1983), Academia de Muzică Gavriil Muzicescu din Chişinău, secţia teoretică (1987-1990), Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, secţia Muzicologie (1990-1997), studii doctorale (doctorat ştiinţific) la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (2009-2013).

Volume publicate: Contraideologii muzicale (2003), Poetică muzicală în convorbiri (2003), Muziconautice (2007), Muzica şi sensul sincretic al nostalgiei (2011), Exerciţii de muzicologie (2014), Canonul muzicii europenei: idei, ipoteze, imagini (2015) şi Genurile muzicii: ideea unei antropologii arhetipale (2016).

Studii analitice în revistele Muzică (Bucureşti), Studia (Cluj-Napoca), Musicology Papers (Cluj-Napoca) s.a., cu un spectru de tematizări cuprinzând ontologia muzicală, semantica imaginii muzicale, problemele postmodernismului muzical, precum şi tematizări din domeniul istoriei muzicii, stilisticii, genurilor şi formelor muzicale. A publicat mai multe cronici de eveniment muzical, eseuri şi interviuri în reviste din ţară şi străinătate. Conferinţe cu tematizări din domeniul esteticii muzicii, esteticii şi istoriei jazzului şi genurilor muzicale.

În prezent: cadru didactic la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca. Un bărbat porneşte într-o călătorie în sine, în încercarea de a-şi reconstrui propria identitate. Rememorează bucăţi din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, se foloseşte de experienţele sale, caută să găsească un sens misterului care a fost viată tatălui, să se împace cu geamănul sau interior, să se elibereze de perioada serviciului militar sovietic, care l-a ţinut captiv doi ani.

În Territoria se află cea mai splendidă şi înfiorătoare confesiune contemporană a alienării. Crud, violent, Oleg Garaz ridică o cortină spre infernul care se poate dezlănţui în noi şi în celălalt.

"Trepidaţie, încordare, paroxism. Un galop gâfâit, egocentric, făcând din Oleg Garaz un «maniac» autoproclamat. Un narcisist amintind de Oscar Wilde, bine temperat însă de un sceptic pe măsură. Un sceptic care adună ca un păpuşar sofisticat spectatori la fel de sofisticaţi în jurul mâniei sale înfrigurate de a discursiviza totul.

Territoria nu este un roman. Territoria este o reprezentaţie-drog, în care consumatorul se complace, din care pare că nu mai poate şi nici nu mai vrea să iasă. Atenţie, vizionarea integrală nu e recomandabilă într-o singură zi. Concentraţia licorii e atât de mare încât sorbirea ei dintr-o înghiţitură ar putea «cauza»". (Dora Pavel)


Din când în când, încerc să-mi imaginez cum arată tatuajele pe pielea uscată şi înnegrită de pe mâinile lui moarte. Şi nu ştiu dacă o deshumare mi-ar oferi un plus de detalii - un sicriu plin de păr, învelind un trup în cel mai bun caz mumifiat, nişte unghii enorme la mâini şi la picioare, cratere goale în locul ochilor lui albaştri şi dinţii dezgoliţi de sub buzele putrezite. În orice caz, prefer să-l întâlnesc în vis, aşa cum mi se întâmplă deseori, atunci când îmi apare - mai tânăr ca mine în orice caz -, iar primul lucru pe care-l fac este să-i privesc mâinile. Pielea îi este curată, o piele tânără, lipsită de tatuaje. Sau poate că visul mi-l prezintă încă înainte de a se fi tatuat? Nu-i mai simt mirosul de ţigară. Cred că s-a lăsat, deşi unui mort n-ar trebui să-i mai pese de cancer. De obicei, nu discutăm prea mult, timp în care nu reuşesc să-i surprind niciun fel de miros. Niciunul. Arătările din vise nu au cum să pută şi eu înţeleg că el este mort de-a binelea. Mă întreabă despre viaţa noastră de aici, din realitate, îmi spune că va fi mai bine şi îmi promite că ne vom mai întâlni. Fără a-şi lua rămas-bun, intră înapoi în întunericul unui cadru de uşă. Eu rămân în casa scărilor şi îmi continuu ascensiunea pe nişte trepte care nu se mai termină. Urc pe lângă găurile dreptunghiulare şi negre care se cască în pereţi, câte două la fiecare palier. Sunt intrări, fiecare cu întunericul ei care ascunde ceva de nepătruns, şi mă pot aştepta oricând la o altă apariţie a lui, având de fiecare dată o vârstă diferită. În ultimul vis al lui Vladimir, fratele meu, tata îi mărturiseşte că lucrează ca sudor la un şantier naval. În lumea de dincolo, nu i-au mai folosit nici cele două facultăţi absolvite, dar nici priceperea la ştiinţele marxiste.

Acum, că el este mort, simt cam acelaşi lucru ca atunci când trăia. Nu s-a schimbat aproape nimic. Corpul din sicriu nu iradiază nicio semnificaţie - decât una singură, de înjumătăţire, de absenţă a unei părţi esenţiale. A rămas doar corpul. Însă poate de-abia după moarte tata a devenit mult mai real, mai viu, în timp ce în mintea mea moartea se concentra mai mult pe imaginea corpului imobil, a sicriului, a gropii sau a bocetelor care nu mai aveau nicio legătură cu el. Îmi era în totalitate străin. Bandajul care îi susţinea maxilarul îl făcea să arate ca un rănit în nu ştiu ce război şi chiar aveam iluzia că murise împuşcat, ca un văr de-ai lui, scriitor basarabean, executat în pragul casei. Trupul din sicriu nu-l mai conţinea pe tatăl meu.
În fapt, tatăl meu nu murise. Pur şi simplu plecase într-o deplasare mai îndelungată, aşa cum dispărea din când în când pe la cursuri de perfecţionare la Moscova sau Leningrad. Aveam convingerea că este anume aşa, şi nu altfel, însă trebuia să mă prefac, trebuia să simulez ceva din gama sentimentelor potrivite pentru o înmormântare, acceptând ideea că totul este doar un spectacol pe care tatăl meu şi l-a înscenat din motive neclare pentru mine. Mă uitam la corpul din sicriu şi nu reuşeam să evit frustrarea provocată de gândul că se comportase ca un laş. Şi apoi tot ritualul îngropăciunii nu m-a lămurit şi nu m-a convins deloc, părând a fi mai degrabă o simulare sau o repetiţie. Nu am reuşit să plâng sau să sufăr cum cred că s-ar fi cuvenit, iar ritualul l-am privit cu o stranie detaşare şi claritate, amândouă provocate, poate, de o anume curiozitate. Persoana tatei dispăruse, nu mai era de găsit nicăieri, decât, poate, împrăştiată, câte o picătură, în memoria fiecăruia dintre cei prezenţi la înmormântare. Nepoatele lui de la ţară au prestat un spectacol, nu pot să-i spun altfel, coregrafic-muzical, în care au psalmodiat, icnit şi suspinat, în vaiete prelungi, incantanţii şi lamentouri în care au înşirat o impresionantă listă a calităţilor defunctului - şi toate astea în faţa unei asistenţe surprinse şi terifiate de acuitatea dramatică a spectacolului.
Pentru mine, însă, aceste apariţii anacronice simbolizau exclusiv partea vieţii lui pe care nu o cunoscusem şi care a rămas închisă undeva în spatele tăcerii şi izolării lui. În opinia mea, el se născuse gata adult de cel puţin patruzeci de ani. Se născuse bătrân şi murise la timp. Iar după ce a murit, defunctul meu tată a fost bocit în cel mai autentic şi spintecător mod posibil. Abia atunci s-a produs declicul care m-a aruncat pur şi simplu în afara minţii mele. Era un fel de experienţă extracorporală - de a mă simţi într-un mod oarecum filmic şi în acelaşi timp istoric, de parcă m-aş fi privit de la o distanţă de cel puţin un deceniu, iar tot ce mi se întâmpla receptam doar ca lectura unui text dintr-o pagină îngălbenită de ziar. Mă simţeam, dar şi eram de fapt, într-un documentar, pe peliculă, personaj de film mut, dat cu acceleratorul, cu zgârieturile implicite şi cu acompaniamentul melodramatic al unui pian dezacordat. Eram scos din actualitate şi acel prezent deja era trăit ca o amintire resuscitată, exact cum îmi amintesc de acele zile astăzi, după vreo două decenii de la deces.
Percepeam înmormântările ca un fel de sărbători, ca nunţile sau botezurile, cu alai, cu prosoapele noastre basarabene prinse-n cruce pe figurile participanţilor, ca benzile de mitralieră în fotografii îngălbenite cu Pancho Villa şi Emiliano Zapata, cu mesele-ntinse şi multă băutură, cu lacrimi şi râsete deopotrivă şi fără nicio legătură aparentă cu faptul că omul se năştea, se nuntea sau murea. Evenimentul în sine era trăit cu acelaşi sentiment de exaltare. Cu toţii, toate rudele, participau într-un mod gălăgios la încă un salt existenţial al celebratului. Veneam de la şcoală cu autobuzul, se mai întâmpla ca maşina să încetinească pentru a permite trecerea unei procesiuni, pe care o ghiceai, încă înainte de a o vedea, prin scheunatul caracteristic al alămurilor, o gaşcă de profesori de la liceul de iluminare culturală din localitate, angajată într-o înduioşătoare şi în acelaşi timp grotescă interpretare a celebrului marş funebru chopinian. Vedeam prin geam scurgerea şuvoiului de figuri îndoliate, iar curiozitatea tuturor pasagerilor, care se înghesuiau pe la geamurile maşinii, era să-l vadă pe mort, deoarece înălţimea maşinii permitea să-i desluşeşti trăsăturile imobile. De obicei, mortul era cărat în bena deschisă a unui camion GAZ^[i], închiriat de la biroul de pompe funebre, şi zăcea acolo acoperit de coroane şi buchete de flori, însă cu chipul la vedere. Lumea din spatele camionului, aceiaşi oameni care la coada după roşii, vinete sau carne de porc se certau ca la gura cortului pentru a ajunge cât mai repede în faţă, stătea acum la o coadă înspre lumea de dincolo, vii şi înghesuiţi unul în celălalt într-o coloanã mortuară, care se releva pe nesimţite ca un suprem simbol al existenţei lor terestre. Îmi lipeam fruntea de sticla geamului şi, urmărindu-i, mă gândeam că moartea încolţeşte clipă de clipă în fiecare dintre ei şi îi face cu atât mai prezenţi cu cât germenii morţii din ei încolţesc tot mai mult, mâncându-le pe dinlăuntru ceea ce le era viaţa, iar în final îi culca, atent şi grijuliu, în coşciugul din bena deschisă a camionului.
Nu-mi asumasem absenţa lui într-un mod traumatic, deoarece moartea lui veni într-o continuare firească a felului specific în care fusese prezent. Exerciţiul prin care compensam absenţa lui îl practicasem fără să-mi dau seama de când mă ţin minte şi aveam antrenamentul necesar pentru a nu-mi fi reprezentat moartea drept ruptură. O eliminasem prin generarea unei excrescenţe simbiotice a psihicului meu, care ţinea locul tatălui, care influenţase însă într-un mod nu neapărat benefic relaţia cu fratele meu, faţă de care deseori derapam în stranietatea aiuritoare a unor ipostaze cvasipaternale.
Se schimbase ceva şi în atitudinea faţă de moarte. Atunci când pentru prima dată realizasem că va veni o vreme când nu-i voi mai avea alături pe amândoi părinţii, am înţeles că trebuie să mă pregătesc pentru acel moment, iniţiind în minte un fel de sentiment anticipativ şi pornind un antrenament antitanatic. Moartea sinistră a bunicilor, oribilă în concreteţea ei crudă, îmi provoca, fiecare caz în parte, un şoc rece, pe care îl resimţeam cu o oarecare satisfacţie, deoarece simţeam că mă întăreşte şi mă pregăteşte pentru acea zi în care va fi nevoie de toată puterea şi rezistenţa. Mă umpleam de imaginile în care bunica sucomba sufocându-se în miasmele propriului trup care putrezea în revărsări de limfă şi sânge care nu se mai închega, vene sparte, doctorii refuzând o ultimă spitalizare şi trimiţând-o să moară acasă. Stăteam în liniştea antifonată de la morgă şi priveam la ceea ce mai rămăsese din corpul bunicului după ce a fost scos din incendiu - un ciot rumenit, vişiniu-întunecat, de carne prăjită, un grătar uman de aproximativ un metru jumate, care zăcea într-un lighean de zinc scorojit de flăcări şi înnegrit de funingine. Îmi amintesc de sinuciderea unui vecin de-ai bunicului, care s-a aruncat în fântâna de lângă poarta propriei case, şi cum pe la cinci dimineaţa nevastă-sa începuse să urle într-un mod surprinzător de ornitologic.
Făcând în capul meu o listă şi completând-o continuu, descopeream că îmi luasem în serios antrenamentul şi, în caz de nenorocire, eram gata s-o înfrunt. Toţi acei oameni însă nu lăsaseră în mine un gol asemănător cu cel lăsat de absenţa cronică a tatei, o absenţă prin care, fără să-mi dau seama, fusesem antrenat să-i înfrunt moartea. Reluând evenimentele existenţei mele în preajma lui, ajung să-i dau dreptate, să-i justific decizia şi întreg proiectul în care el alesese să fi murit, cel puţin pentru mine, încă în timp ce mai trăia. M-a pregătit pentru propria lui moarte şi a reuşit, deoarece moartea lui nu fusese o catastrofă, decât poate pentru mama. Însă, în perioada imediat următoare morţii lui, trăisem un reflux mnemonic.
Venind acasă după înmormântare, nu-i sesizasem absenţa. Era ca într-o zi ca multe altele, în care el era la serviciu şi nu-mi era deloc greu să-mi imaginez că seara va veni obosit acasă după o zi de cursuri. Mă uitam la hainele lui atârnând în dulap, la cărţile lui de pe rafturile bibliotecii, la caietele în care conspecta conştiincios, seri şi nopţi întregi, diverse materiale pentru şcoală. Nu aveam niciun sentiment. Pendulul încărcat cu memoria prezenţei lui plecase undeva foarte departe şi a trebuit să aştept mai mulţi ani până am început să aud şuierul înfiorător al acestuia, sfârtecând aerul similar unei bombe incendiare căzând peste Dresda în flăcări şi tot acest autism anesteziat al meu a explodat dintr-odată într-o fulgurantă şi ameţitoare vijelie de schije. Începusem să mi-l reamintesc. La suprafaţa memoriei mele se ridicau insule disparate ale trecutului în care îi puteam surprinde prezenţa. Începusem să mi-l recompun, deoarece înţelesesem că îmi lipseşte afecţiunea pe care sunt sigur că am avut-o faţă de el, însă de care nu-mi mai aminteam aproape nimic. Trebuia să-mi amintesc felul în care l-am iubit. Începusem să-l reclădesc printr-un exerciţiu constant de pătrundere în absenţa lui.

Avionul trece deasupra blocului la o înălţime destul de mică, angajat în procedura de aterizare. Îl aud cum vine şi aştept la geam pentru a-i vedea burta argintie şi circumferinţele străvezii ale elicelor. Este un Li-2 şi se îndreaptă înspre aerodromul aflat la ceva mai mult de un kilometru distanţă de cartierul nostru, pe un deal mai sus de pădure. Este ca un peşte cu solzii sclipind la soare şi înaintează prin aer de parcă ar înota învingând rezistenţa apei. Atunci când plecăm în vacanţa de vară, totul se derulează într-o succesiune inversă şi, după ce luăm înălţime, întreg cartierul alunecă lin sub aripile avionului şi stau cu nasul turtit de hublou, în timp ce vibraţiile motoarelor mă pătrund până în măduva oaselor, răscolindu-mi într-un mod catastrofal stomacul. Zăresc acoperişul blocului nostru, balconul apartamentului şi geamul de la care de obicei privesc burta argintie a avionului care de două ori pe zi, sosire-plecare, îşi împrăştie din înalturi huruitul cam hodorogit al celor două motoare învechite. În vacanţe, de obicei plec împreună cu tata şi zborul cu avionul este o parte implicită a ritualului. O decolare înspre Chişinău şi o alta înspre destinaţia finală, Odessa, Simferopol, Volgograd. La întoarcere, procedura se repetă şi ajung să mă familiarizez cu imaginea păturii de nori care ascunde pământul, cu cerul negru şi cu soarele cât o monedă de cinci copeici, la care mă pot uita fără nicio dificultate.

Absenţa lui începea de la hotarul tăcerii, trasat parcă de o voinţă exterioară lui şi care îl scufunda într-o opacitate lăptoasă, de nepătruns cu privirea sau cu mintea. Îl vedeam purtând în sine un amurg perpetuu, o obscuritate sau, mai bine zis, o nedesluşire constantă a înţelesurilor şi intenţiilor, un crepuscul care scufunda totul într-o relativă impenetrabilitate, care m-ar fi jenat mult mai puţin dacă ar fi fost una absolută, şi nu una care te punea într-o continuă dificultate de a distinge ceva anume. Era ca o înceţoşare pe care eram tentat s-o pun mai degrabă pe seama unei dereglări oculare decât să i-o atribui chiar lui, felului său de a fi, pe care în niciun caz n-aş păcătui să-l suspectez de a fi fost o simplă ignoranţă. Simţeam o inexplicabilă jenă la gândul de a-i fi cerut ceva sau de a-i fi reproşat propria lui incapacitate. Tăceam şi mă delectam cu un joc liber al tuturor interpretărilor de care eram capabil, imaginându-mi diverse scenarii ale trecutului lui.
Cunoşteam oameni pe care îi puteam îndrăgi pornind doar de la o vagă asemănare cu trăsăturile sau gesturile lui. A fi bărbat în sensul real al cuvântului însemna atunci, şi cred că până şi în prezent, a fi intrat în iradierea imaginii lui, iar pornind de la această idee lumea, una a bărbaţilor, în foarte scurt timp degeneră până la a fi o lume imperfectă, chiar damnată, o lume prost făcută, deoarece nu era făcută după asemănarea lui. Tot astfel precum nici femeile nu se asemănau cu mama. Descoperirea faptului că femeile nu ştiu să cânte la pian a fost o lovitură grea, încă una pe care a primit-o imaginea lumii adăpostită în conştiinţa mea de copil. Cred că asta şi făceam refuzând într-un mod inconştient să accept sustragerea lui flagrantă de la o paternitate explicită, completă, cu acea competiţie tacită, atunci când îl aveam ca model al limitei şi tot pe el îl acceptam ca pe singurul arbitru în stare să identifice o autentică victorie asupra lui însuşi. Cine ar putea să fi fost altcineva dacă nu doar el, tatăl meu în persoană?
S-a întâmplat să mă viziteze la Chişinău într-o primăvară şi nu prea am vorbit nimic. Parcă se jena să mă întrebe cum îmi merg studiile şi în orice caz nu prea s-a interesat vreodată cum îmi mergea cu şcoala. L-am condus la autogară şi, după ce a fumat o ţigară, şi-a ocupat locul în autocar şi a întors capul într-altă parte. Stăteam pe peron şi eram puţin derutat. Autocarul staţiona, însă el plecase deja. Când autocarul porni, m-a privit şi a ridicat din mână. Atât. Poate îl stânjeneam într-un mod de care nu eram conştient. Poate se simţea stânjenit neştiind cum să se comporte la o despărţire. Aşa m-am simţit şi la înmormântare, ca în acea zi la autogară, însă nu mai avea cine să-mi facă semn cu mâna.

Un cu totul alt sunet îl produce trecerea monomotorului AN-2, un biplan care aterizează oriunde. Zborul cu el este chinuitor, vibraţii, gropi de aer şi sunetul asurzitor al motorului, astfel încât vomitatul pare a fi inclus în preţul biletului. După ce ne mutăm într-un alt apartament, se schimbă şi tonalitatea sunetelor celeste. Sunt ale lui AN-24, care în trecererile lui zilnice face ca blocul să vibreze până în temelii, ca la trecerea printre nori a unei herghelii de rinoceri. Într-o bună zi, contrar aşteptărilor, sunetul este blând, gingaş, suav, iar trecerea aparatului deasupra blocului este surprinzător de rapidă. Este un Iak-40, cu reacţie, iar turbinele lui torc într-un mod plăcut şi liniştitor, de parcă ar ascunde înlăuntrul lor toate pisicile din cartier, dopate în prealabil cu supradoze de valeriană. Dispare grăbit şi discret, pe când sunetul corului de pisici se mai aude încă undeva deasupra antenelor de pe acoperiş.

Îl asociam cu un imens peşte însolzit în armura propriei tăceri şi înotând în adâncimea propriei claustrări, a autizării şi a neputinţei de a-şi transmite mesajul altfel decât indirect, aluziv, printr-o disponibilitate mascată, prin graiul faptelor şi gesturilor pe care le comitea, însă atât de puţine şi seci şi niciodată suficiente pentru a-mi îndestula nevoia de el. Aveam senzaţia că întreaga lui fiinţă era mai degrabă ţinută şi sufocată acolo, în adâncuri întunecate, reci şi umede, mai degrabă prinsă între fălcile unui peşte, din a căror prinsoare el niciodată nu s-a putut desprinde. Parcă jurase să păstreze nu ştiu ce secret pe care să-l ducă în mormânt. L-a şi dus, până la urmă, şi nu-l voi mai afla niciodată, însă doar în cazul în care nu voi inventa chiar eu o posibilă descifrare a acelei taine.
A trăit cu scuturile imunităţii lui existenţiale lăsate jos sau poate le pierduse undeva prin stepele Kazahstanului şi nu le mai putuse regăsi niciodată. A trăit printre oameni care, conştienţi fiind de radioactivitatea existenţei, purtau costume de plumb, el abandonându-şi-l pe al său. A trăit ştiind că moare într-un mod mai rapid şi mai subtil decât oricine altcineva. Cred că pentru el a fost ca şi cum viaţa ar fi fost un risc pe care până la urmă a renunţat să şi-l asume. A murit la cincizeci şi doi de ani, gata îmbătrânit cât pentru optzeci. A murit la timp. Îi venise sorocul.
Într-un mod insesizabil, devenisem extrem de receptiv şi surprinzător de sensibil la reprezentarea morţilor ca entităţi cu propria lor personalitate, însă a căror subiectivitate avea de suferit şocul acomodării la un context nou, diferit, şi nu-mi pot explica de ce îmi închipuiam că morţii nu sesizau faptul propriei morţi. Erau un fel de marginali, excluşi fără a fi întrebaţi din rândul celor vii şi, în consecinţă, nedreptăţiţi într-un mod teribil de dur. Am început să-mi reprezint moartea doar ca pe o nouă tipologie de experienţă care i se întâmpla unui om şi care îi conferea un nou set de abilităţi, inconştientizabile pentru mine. Moartea era doar un alt fel de continuare. Era doar o disoluţie treptată a semnelor vizibile după care identificam viaţa.

Mama nu avea tatuaje. Nu era de conceput aşa ceva în acele vremuri. Avea totuşi un însemn. O cicatrice care îi brăzda obrazul drept. De la ureche până în colţul gurii. Era ca harta unui fluviu cu trei praguri, imprimată direct pe faţă. O observasem de mic copil şi o asimilasem imaginii materne. În comparaţie cu alte femei, cu obrajii netezi, mama mi se părea a fi mult mai frumoasă, distinsă într-un mod special cu un semn care, în ochii mei de copil, îi amplifica farmecul. Era harta unui itinerar secret, al cărui sens era plasat, citisem într-o carte şi îmi plăcu expresia, undeva în partea întunecată a memoriei mele. Îmi plăcea să cred că secretul fluviului este ascuns chiar în propria mea minte şi undeva în viitor există acel moment în care taina îmi va fi dezvăluită. Pragurile erau, de fapt, urmele de copci cu care fuseseră prinse cele două margini ale rănii. Albia râului de pe obrazul ei se unduia uşor, într-o curbă largă, descendentă, trecând direct în colţul gurii de unde începeau buzele. Pe toată lungimea sa, firul fluviului facial se rotunjea abia vizibil, sugerând o iminentă revărsare, iar ambele laturi ale albiei, care parcă despicau obrazul în două teritorii distincte, coborau înspre linia cicatricei, formând o depresiune pe toată distanţa între colţul gurii şi ureche. Nu puteam decide cu claritate direcţia curgerii, însă mi se părea normal ca Egiptul de Sus să fie plasat în zona urechii şi, trecând peste al doilea prag, cataracta, râul să se reverse înspre Egiptul de Jos, care erau buzele.

Ea m-a învăţat cine este tata. Dacă nu existase un tată real, lucru de care mama până la urmă s-a convins, oricât de puţin i-ar fi convenit, a încercat să-l inventeze. Un bărbat doar al ei, care trebuia să fie un tată doar pentru mine. Însă unul care în fiecare zi îşi impunea să uite tot mai multe lucruri. Ea îmi relata şi descifra conţinuturile lui, într-un mod asemănător cu lecturile cu voce tare pe care mi le făcea în fiecare seară înainte de culcare. Era ca o carte despre tata pe care ea o scria şi o rescria de fiecare dată atunci când o mai întrebam câte ceva despre misteriosul şi negrăitorul meu părinte. Îi ascultam vocea şi, dacă închideam ochii, îmi puteam imagina că îmi citeşte o carte despre tata, tot de ea scrisă. Şi nu mai avea nicio importanţă dacă imaginea pe care mi-o crea se potrivea sau nu cu realitatea. Mama rămânea singura persoană care cunoştea limba în care era scris soţul ei, cred, cel puţin, că doar ea ştia să citească în acea limbă. Încercările mele de a o învăţa, chiar şi de la ea, s-au dovedit a fi un mare eşec. Eram un primitiv analfabet şi singura metodă valabilă în cazul meu era transmiterea orală. Personalitatea vie a tatălui meu era vocea mamei şi ea mi-l traducea, într-un mod adaptat minţii mele de sălbatic ignorant. Până la urmă, însuşeam câte ceva despre tainicul meu părinte, însă o făceam în limba mamei, singura pe care o puteam recunoaşte.
De abia după mulţi ani am conştientizat că, de fapt, deţineam o imagine împrumutată. Nu am avut niciodată o imagine proprie asupra lui, una dobândită la modul nemijlocit, dându-i târcoale cu întrebări, înghesuindu-l şi urmărindu-l în retragerea lui precipitată până în bârlogul în care-şi îngropase amintirile. Nu ştiu aproape nimic despre prima jumătate a vieţii lui şi nici mama nu ştia prea multe sau nu ajunsese să-mi povestească. Ea îmi relata un fel de mitologie fragmentară, compusă din tot felul de mărturii colaterale de-ale unor rude, date şi evenimente fără niciun conţinut subiectiv, ca într-un certificat de naştere, iar informaţiile se dovedeau oarecum insignifiante, deoarece bucăţile nu se potriveau, oricum le întorceam. Erau fragmente disparate ale unor amintiri care de fiecare dată relatau ceva diferit, încât aveam senzaţia că era vorba despre oameni diferiţi, de parcă ar fi existat un album cu fotografii ale tatei, însă pe fiecare pagină găseam tot alte şi alte chipuri, şi nici măcar unul cunoscut, şi nici măcar o singură imagine cu chipul lui. Adunasem toate pozele care îl reprezentau şi a fost incitant să observ cum numărul lor creştea odată cu îndepărtarea de acea misterioasă tinereţe. La un moment dat, apăruse suspiciunea că îşi nimicise intenţionat imaginile din acea perioadă, deşi nu cred că a făcut aşa ceva în realitate. Nu cred că voia să ascundă ceva, mult mai probabilă era ipoteza că pur şi simplu şi-a dorit să uite ceva anume.
Surprinzător şi paradoxal, însă cicatricea amplifica imaginea unui zâmbet ascuns, care imediat urma să apară pe buze. Mă surprindeam în clipa dinaintea unui zâmbet şi o priveam pe mama gata fermecat de bucuria care urma imediat să-i lumineze chipul. Semnul era într-o totală conformitate cu caracterul şi temperamentul ei. O completa şi o continua într-un mod surprinzător de firesc. Îi şi scotea în evidenţă un fel de vulnerabilitate, deoarece cred că o cicatrice la vedere într-un prim moment asta şi înseamnă. Şerpuirea acvatică a curgerii prindea viaţă atunci când mama începea să vorbească, iar sonoritatea vocii substituia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie clipocitul timid şi blând al apei. O priveam cum vorbeşte şi urmăream dansul subtil, arcuit, al firului-filigran de pe faţa ei. Senzaţia devenea şi mai puternică atunci când ne plimbam pe malul Nistrului, vorbind despre toate şi despre nimic. Râul avea vocea mamei şi i-o atribuiam printr-o translaţie spontană a modului în care îi receptam cicatricea. Oricând privesc poze cu ea, caut mai întâi cicatricea. Întotdeauna o regăsesc acolo, la locul ei. Şi abia în următoarea clipă aud râul a cărui curgere are vocea mamei.

Cred că îşi propusese o ştergere treptată şi, în final, definitivă a tot ceea ce îl lega de acel timp şi spaţiu al propriului început şi, până la urmă, cred că într-adevăr uitase ceea ce-şi propusese să uite. Iar când uitarea s-a dovedit a fi definitivă şi el s-ar fi putut considera în sfârşit mulţumit, i s-a întâmplat accidentul cerebral-vascular care i-a fost fatal. Aceste două stări de lucruri, exerciţiul amneziei şi explozia vaselor sangvine din creier, le văd intim dependente una de cealaltă, deoarece presupun că intensitatea cu care şi-a dorit uitarea a fost de o asemenea amplitudine, încât a condus într-un mod direct la metamorfoza organelor responsabile, în cazul lui, de irigarea normală a creierului. Menţinută cu multă asiduitate, ştergerea memoriei a determinat sclerozarea vaselor, care, devenind inutile, au uitat să mai funcţioneze aşa cum se cuvenea, iar după ce a intrat în comă a mai trăit încă cinci zile, termen suficient ca şi inima, şi plămânii să uite în ce mod ar fi trebuit să-şi facă datoria. Fusese lovit acolo de unde, probabil, reuşise să şteargă aproape tot ce mai era de şters şi sângele năvălise ca o maree în vidul creat, măturând totul în cale.

Dintr-o pură inconştienţă, cumpărasem un puzzle. O făcusem spontan şi într-un fel inocent, fără a fi dorit acea cutie aşa cum îţi doreşti un lucru pe care ţii neapărat să-l cumperi. Ajuns acasă, am stat o bună bucată de vreme cu acel obiect în faţa mea ca să înţeleg de ce l-am cumpărat.

După revenirea mea din armată, absenţa lui s-a convertit într-o punte peste care, trecând, simţeam că l-aş fi putut redobândi. Trebuia să-l redobândesc. Din relatările despre el, am început să selectez fărâme din imaginea acelei realităţi interzise. Fără a întrevedea ceva anume, sesizam stranietatea aromelor pe care le degajau aceste mărturii despre o realitate pe care o derulam pe ecranul minţii ca pe o peliculă veche, zgâriată şi alterată de umezeală, frig şi insecte şi care arăta de parcă fusese salvată dintr-un incendiu. Îl văd într-o poză împreună cu un coleg de serviciu înfulecând frigărui chiar în Piaţa Roşie, lângă mausoleul lui Lenin. O altă imagine mi-l înfăţişează în timpul unei adunări, se vede doar jumătatea vorbitoare din el, cealaltă fiind ascunsă de tribuna cu stema Uniunii Sovietice din stânga unei lungi mese a prezidiului la care stă conducerea Liceului Pedagogic "Boris Glavan" din Soroca, oameni cu mutre în loc feţe. Aşa mi-i prezintă imaginea. Există şi o piatră ovală, cu o peliculă fotografică lipită direct pe ea, care mi-l arată în preajma vârstei de treizeci de ani, sub razele soarelui, cu picioarele în spuma valurilor spărgându-se în pietrişul unei plaje din Soci. Arată ca un Apollo, blond, longilin, tânăr, vital, puţin detaşat şi parcă absent, însă frumos cu tot bronzul acela contrastând cu părul auriu. Priveşte pe lângă obiectivul aparatului, mijindu-şi ochii de soarele prea intens, pe un cer dintr-o realitate în care arată a fi fericit. Şi atât de străin. Nu există nicio linie de continuitate. Necunoscutul de pe o plajă din Caucaz nu avea nimic comun cu omul pe care-l cunoşteam eu. Îşi pierduse undeva aiurea lumina şi tinereţea. Nu părea a fi fericit, iar sobrietatea îl făcea fatalmente inabordabil. Era ca hârtia fotografică supraexpusă, arsă, înnegrită. Nu exista nicio certitudine. Nimic din ceea ce aflasem despre el nu se potrivea cu profilul omului real pe care-l cunoşteam. Omul viu devenise pentru mine ceva similar unui copac, de care agăţam, pe măsură ce le achiziţionam, noi şi noi imagini. Tata nu povestise mare lucru nici măcar mamei. Aşa trăiau şi am senzaţia că şi pentru mama biografia tatei începea chiar cu ziua în care s-au cunoscut. Aşa ajunsese să fie, un om cu două vieţi, una vizibilă, cunoscută, şi alta invizibilă şi completamente inaccesibilă

---