Un obiect util

Citiţi un fragment din această carte.

Considerat de congeneri, ca şi de criticii literari, o figură emblematică - nu mai puţin, un lider - al generaţiei '80 (statut impus de preocuparea pentru înnoire, de calitatea literaturii şi de forţa personalităţii sale), Mircea Nedelciu şi-a cîştigat notorietatea prin interesul pentru producerea textului. Această inginerie textuală nu e însă interesantă în sine, ci ea este menită să slujească funcţia literaturii. Raportul dintre cum se face şi la ce serveşte literatura apare în textele programatice, dar este tematizat şi în volumele de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară, 1979; Efectul de ecou controlat, 1981; Amendament la instinctul proprietăţii, 1983; Şi ieri va fi o zi, 1989), acolo unde Mircea Nedelciu subliniază, printre altele, ideea că «Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei povestiri sînt coproprietari» («Decalogul» din Amendament...), ca şi în romanul Zmeura de cîmpie (1984), în care aflăm că un mod mai complex de a spune povestea creşte gradul de implicare a cititorului: «Nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului.»

Pe măsură ce viaţa în România socialistă se înrăutăţeşte, Mircea Nedelciu - aflat, ca librar, la Editura Cartea Românească, în contact cu un public care «nu era deloc credul» - se gîndeşte tot mai mult la rolul protector al artei, la lectură ca la «un ultim refugiu în faţa agresivităţii propagandistice» şi se decide să scrie «o contrautopie faţă de utopia negativă de tip Orwell pe care o trăiam în realitatea acelui 1984». Tratament fabulatoriu (1986) este conceput, aşadar - potrivit mărturiei din Avertisment la ediţia a II-a, 1996 -, ca «un obiect util, un instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare. Într-un fel, această idee era şi mărturisirea unui eşec: dacă nu poţi lupta sau dacă lupta n-are şanse de succes, singura formă de rezistenţă este să ne refugiem în "fabulatoriu"» (s. a.).

Pentru a apăra caracterul subversiv al cărţii, Mircea Nedelciu o însoţeşte de o prefaţă amplă şi doctă (la origine, teza de licenţă), considerată anticomunistă de către Consiliul Culturii şi care, din acest motiv, a făcut obiectul unor îndelungi negocieri între cenzori şi autor. Prefaţa nu joacă doar rolul de paratrăsnet ideologic (inclusiv prin depozitarea aici a concesiilor ideologice), ci dovedeşte apetenţa şi înzestrarea reală a lui Mircea Nedelciu pentru teorie. Conţinînd şi cîteva paranteze epice şi autobiografice, aceasta vorbeşte despre funcţiile artei, despre adecvarea metodelor critice la text, valorile posibile ale literaturii şi, veritabil fir roşu, despre eficienţa ei, adică despre faptul că aceasta ar putea deveni «o activitate textuantă prin care se poate interveni constructiv în lume». De altfel, într-o manieră impusă de cărţile anterioare, vocea autorului irumpe în mai multe rînduri pe parcursul romanului pentru a interoga relaţia sa cu personajele («Poate exista deci şi autorul cu cap de personaj? Şi personajul cu cap de autor?») sau pentru a face consideraţii asupra rescrierii: «Rescrierea este unul dintre cele mai captivante evenimente ale scrisului. Era o toamnă frumoasă atunci cînd am scris acest capitol despre iarnă. E luna mai acum, cînd îl rescriu.»

[...]

Vorbind despre iubire, eşec şi slăbiciune, despre nevoia de evadare (mai curînd din tine însuţi decît dintre ceilalţi) şi despre iluzia de a lua «drept refugiu ceva ce e o capcană», Tratament fabulatoriu rămîne şi astăzi, la douăzeci de ani de la apariţie, după cum l-a conceput autorul, «un obiect util», în măsură să crească nu doar rezistenţa la manipularea exercitată de o societate totalitară, ci şi rezistenţa la meandrele unei vieţi care ne pune mereu la încercare.