Teme majore ale dezbaterii despre modernitate

Citiţi un fragment din această carte.

Matei Călinescu (n. 1934) este profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A părăsit România în 1973, lăsînd în urmă cîteva cărţi de critică literară (Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964; Aspecte literare, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965; Eseuri critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967; Eseuri despre literatura modernă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970; Clasicismul european, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972; Fragmentarium, Editura Dacia, Cluj, 1973), poezie (Semn, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968; Versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970; Umbre de apă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972) şi un scurt roman (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969). În Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Indiana University Press, Bloomington, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (ediţie revăzută şi adăugită, Duke University Press, Durham, N.C., 1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema; John Benjamins, Amsterdam şi Philadelphia, 1988), Rereading (Yale University Press, New Haven, 1993). Împreună cu Ion Vianu a publicat în româneşte Amintiri în dialog (Editura Litera, Bucureşti, 1994; ediţiile a II-a şi a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 1998, 2005). La Editura Polirom au mai apărut: Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii (2002, Marele Premiu al ASPRO), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (2003, Premiul AER pentru ştiinţe umane), Portretul lui M (2003, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului la secţiunea "Memorii, jurnal, corespondenţă"), Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1995, 2004), Tu: elegii şi invenţii (2004). La Editura LiterNet a publicat volumul Postscriptum la Portretul lui M.

Pentru Adriana şi Irina

Au trecut, iată, zece ani de la apariţia în traducere românească a celor Cinci feţe ale modernităţii şi volumul e de mult epuizat. Eheu fugaces...

Ediţia de faţă o reproduce pe cea din 1995 de la Editura Univers, cu notele şi bibliografiile de atunci, inclusiv Postfaţa lui Mircea Martin, scrisă cu acea ocazie. N-am crezut necesar să fac schimbări în text şi să aduc bibliografia la zi: studiul meu reprezintă perioada în care a fost scris - anii 1970 şi 1980 ai secolului trecut. S-au produs, de atunci, mari schimbări istorice (cea mai importantă şi mai neaşteptată fiind prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a aşa-numitului "socialism real" impus de aceasta în ţările Europei de Est după cel de-al doilea război mondial), dar temele majore ale dezbaterii despre modernitate au rămas cam aceleaşi, mai ales după apariţia conceptului de postmodernism în a doua jumătate a secolului XX. În istoria ideilor timpul trece mai încet decît în istoria propriu-zisă.

M-am hotărît să adaug acestei noi ediţii o Addenda în care figurează patru texte legate de tema modernului şi postmodernului scrise în perioada 1986-2001. Trei au fost traduse din engleză de Mona Antohi. Ele reiau probleme abordate în textul principal, nuanţînd unele idei, dar pot fi citite desigur independent de acesta. Mai ales cel de-al treilea, Modernitate, modernism, modernizare, scris după revoluţiile din 1989, aduce în discuţie un concept abia sugerat în Cinci feţe ale modernităţii, şi anume conceptul de "modernizare", atît în sens general, cît şi în cel de "modernizare intelectuală". Cel de-al patrulea text inclus în "Addenda" se deosebeşte de restul volumului prin caracterul lui marcat subiectiv: e o meditaţie retrospectivă asupra carierei mele de cercetător universitar româno-american şi a fost scris în româneşte cu prilejul unei şederi la Cluj în primăvara anului 2001, cînd am fost invitat să predau cursuri la Universitatea Babeş-Bolyai.

Datorez mulţumiri pentru această ediţie în primul rînd lui Silviu Lupescu, directorul general al Editurii Polirom, care, cum am mai spus-o şi cu alte prilejuri, m-a ajutat decisiv să revin în Itaca literelor româneşti. (Matei Călinescu, aprilie 2005)

Notă: Înainte şi după această traducere pe care o credeam imposibilă la data publicării celor două ediţii originale engleze (1977, 1987), au apărut versiuni ale cărţii în mai multe limbi: în spaniolă (Madrid, 1991), în japoneză (Tokyo, 1989, 1995), portugheză (Lisabona, 1999), suedeză (Stockholm, 2000), chineză (Beijing, 2001).
Publicarea în româneşte a cărţii mele despre modernitate îmi face deosebită plăcere şi îmi trezeşte amintiri din tinereţe, cînd mi-am pus primele întrebări şi am întreprins primele cercetări şi reflecţii asupra ideii de modernitate, într-un climat ideologic total ostil acestei idei. Era în perioada de restalinizare a României, hotărîtă de Partidul Comunist ca reacţie la revoluţia anticomunistă din Ungaria din octombrie 1956, perioadă care de altfel nu fusese precedată de vreo destalinizare - fie ea şi timidă - şi care s-a prelungit pînă la începutul anilor '60. Cu facultatea terminată în 1957, am obţinut un post de corector la Gazeta literară în 1958, cînd am început să public poeme, traduceri din poezia americană a modernismului timpuriu (în Steaua lui Baconsky) şi mici articole de critică sau recenzii. Programul estetic al grupului de colegi de generaţie din care făceam parte (alături de Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Cezar Baltag, Modest Morariu şi alţii) era unul modernist sau neomodernist, într-un timp în care doctrina literară oficială era cea a realismului socialist şi cuvîntul "modern" nu putea fi folosit în texte publicate, decît în articolele ascuţit polemice. Prin 1957-1958 avusese loc de altfel o campanie virulentă împotriva "spiritului modern în literatură". Prin "spirit modern", ideologii partidului înţelegeau spiritul "decadent" al artei burgheze, o erezie asemănătoare cu cea care dăduse naştere acelei "arte degenerate" pe care naţional-socialiştii din Germania lui Hitler o denunţau în anii '30 şi îndeaproape înrudită cu aceea de la sfîrşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, pe care A.A. Jdanov, ideologul lui Stalin, o denumise "cosmopolitism" şi "ploconire în faţa Occidentului".

La începutul anilor '60, situaţia s-a schimbat oarecum şi, în mod interesant, odată cu încurajarea unei diversiuni pseudonaţionaliste şi antiruseşti - diversiune care avea să devină tot mai stridentă în anii '70 şi '80 -, limbajul modernităţii a început să fie şi el tolerat. S-a putut vorbi din nou despre modernism şi despre diferitele lui variante, inclusiv avangarda iconoclastă - despre aceasta din urmă am scris un eseu care a devenit prefaţa la Antologia literaturii române de avangardă (1969) a lui Saşa Pană. Între timp, ca tînăr critic şi universitar (în 1963 fusesem numit asistent la Catedra de literatură universală şi comparată a lui Tudor Vianu), am început să fiu interesat de probleme de terminologie literară şi estetică. Am scris în acea perioadă eseuri despre concepte cum ar fi realismul, clasicul, romanticul, barocul sau fantasticul - publicate în Eseuri despre literatura modernă (1970) - şi ţin minte că am colaborat cu Adrian Marino la un volum apărut, cred, la Editura Dacia, care aduna texte despre clasicism, baroc şi romantism semnate de el însuşi, de G. Călinescu, de Tudor Vianu şi de mine. Tot pe atunci, Marino îşi publica studiul despre Modern, modernism, modernitate (1970), parte dintr-un vast proiect al lui, un Dicţionar de idei literare al cărui prim volum a apărut în anul în care eu m-am stabilit în Statele Unite (1973). În ultimii mei ani din România, am continuat să mă ocup de modernitate şi de tradiţiile ei în literatură, mai exact în poezie, în lucrarea mea de doctorat despre Conceptul modern de poezie, susţinută la Cluj în 1972 (îndrumătorul de teză fiind Liviu Rusu) şi publicată în acelaşi an la Editura Eminescu.

În America, vechiul meu interes pentru modernitate a luat o formă mai filosofică şi totodată mai politică. Deşi pleacă de la consideraţii terminologice, deşi îşi culege exemplele mai ales din cîmpul reflecţiei literare şi artistice, cartea mea despre "feţele" modernităţii este, de fapt, un eseu de istorie intelectuală şi de genealogie culturală, un eseu pe care nu l-am socotit încheiat nici la sfîrşitul lui 1977, cînd a apărut prima ediţie, Feţele modernităţii, şi nici în 1987, cînd a apărut ediţia a II-a paperback, cu un nou capitol despre postmodernism, sub titlul Cinci feţe ale modernităţii. Ideea de modernitate - mereu mai insistentă în implicaţiile ei politice şi sociale - a continuat să mă preocupe şi întîmplarea face ca tocmai zilele trecute să fi terminat o comunicare pe tema "Modernitate, modernism, modernizare" pentru o conferinţă internaţională organizată de Universitatea din Anvers. Scriind această comunicare, de fapt un eseu de vreo 30 de pagini, m-am gîndit că a venit timpul să adun într-un nou volum textele despre modernitate pe care le-am scris din 1978 încoace. Acest volum va cuprinde, printre altele: eseul din 1982 "Pluralism în gîndirea de azi", scris pentru o conferinţă organizată de Ihab Hassan şi republicat recent în antologia critică Spiritul vremii în Babilon. Controversa postmodernistă (1991), eseul intitulat "Modernism şi ideologie" din volumul Modernism. Premise şi perspective (1986) şi introducerea la volumul Explorînd postmodernismul (1987) pe care l-am coeditat cu D.W. Fokkema pentru Editura John Benjamins din Amsterdam. Meditaţia mea despre modern/postmodern tinzînd să se îndepărteze de literatura propriu-zisă, m-am întors în ultimii ani la cercetarea literară, vechea mea pasiune, pe calea reflecţiei despre lectură şi mai ales despre relectură. Rezultatul a fost o carte, Relectura, care va apărea în primăvara lui 1993 la Yale University Press.

Situaţia din România postrevoluţionară a readus în centrul atenţiei publice, în mod dramatic şi cu o notă de urgenţă, problematica modernităţii şi, în particular, pe aceea a unei posibile modernizări (politice, economice, intelectuale) adevărate, adică în sensul şi stilul modernităţii democratice europene, care să stăvilească impulsurile provincial-naţionaliste şi refugiul într-o mitologie tribal-tradiţionalistă, încurajate acum de foşti comunişti care au adoptat cu uşurinţă suspectă o retorică fascistă sau fascizantă. Evident, drumul modernizării adevărate nu poate fi decît anevoios după experienţa dureroasă, devastatoare, catastrofală a pseudomodernizării economice comuniste, a cărei moştenire de risipă, corupţie şi inepţie va mai dura decenii pînă să fie depăşită şi uitată. Deşi cartea mea se referă în primul rînd la modernitatea culturală şi la paradoxurile ei irezolvabile, mă gîndesc că ea ar putea contribui la înţelegerea unora dintre sursele istorice ale vocabularului modernităţii şi, bineînţeles, al postmodernităţii - acea faţă a modernităţii care pare a atrage pe mulţi dintre scriitorii şi intelectualii români din generaţiile mai tinere.

În încheierea prefeţei mele, aş vrea să subliniez că din traducerea românească a cărţii am văzut - şi revăzut - doar fragmente dintr-o versiune timpurie. Vechiul meu prieten Mircea Martin, directorul Editurii Univers, mi-a promis o confruntare atentă şi o "stilizare" care să dea o curgere mai firească textului românesc. Îi mulţumesc anticipat şi din toată inima pentru eforturile sale.

M.C., Bloomington, Indiana. 1 mai 1992
 

Această a doua ediţie a cărţii Feţele modernităţii se deosebeşte de prima în special prin aceea că include un amplu capitol nou, Despre postmodernism, scris în 1986. De aici şi titlul schimbat, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism.

Unica modificare mai semnificativă care a afectat vocabularul modernităţii după 1977, anul cînd a apărut cartea mea, a constituit-o apariţia şi răspîndirea unui concept internaţional de postmodernism. În 1977, postmodernismul mai era încă un termen oarecum rar şi imprecis, folosit aproape exclusiv în America şi pe care am considerat că pot să-l analizez cum se cuvine într-o secţiune destul de scurtă a capitolului Ideea de avangardă. Astăzi, o carte despre modernitate din care ar lipsi o abordare mai substanţială a postmodernismului cu greu ar putea fi demnă de încredere.

Adăugarea capitolului Despre postmodernism reprezintă prin ea însăşi o revizuire majoră retroactivă a întregii cărţi. Într-un anume sens, această revizuire ilustrează în mod indirect "strategia retractării" sau "palinodia" care, aşa cum sugerez în Despre postmodernism, izvorăşte dintr-o calitate esenţială a spiritului postmodernist.

Scrierea acestui capitol m-a ajutat să rezist tentaţiei de a modifica, în mai mare sau mai mică măsură, textul celorlalte patru eseuri. Totuşi, chiar şi fără schimbări în celelalte capitole, cred că desfăşurarea gîndirii în prezenta versiune reflectă evoluţia părerilor mele despre modernitate, o modernitate care îşi arată acum cea mai recentă dintre feţele sale atît de interesante, postmodernismul.

Desigur, am corectat eventualele greşeli de tipar sau exprimări nefericite - atunci cînd le-am reperat. Bibliografia critică selectivă a fost revăzută şi adusă la zi. Şi aici, schimbarea majoră constă în adăugarea unei secţiuni noi, dedicate în întregime postmodernismului. Am omis din această ediţie Epilogul, devenit superfluu din cauza acestui nou capitol.

De-a lungul anilor, am publicat cîteva eseuri de sine stătătoare despre diferite probleme legate de postmodernism, mergînd de la unele mai generale, precum renaşterea pluralistă în gîndirea contemporană, pînă la altele mai speciale, precum statutul postmodernismului în limbajul periodizării istorice. Din 1977, m-am ocupat, de asemenea, mai pe larg de aspecte sau teme ale modernităţii pomenite doar pe scurt în Feţele modernităţii, cum sînt, de pildă, chestiunea modernismului şi ideologiei (inclusiv politică), metafora filosofică a "morţii omului", atît de mult dezbătură, mai ales în Europa, în anii '60 şi '70 şi, în critica literară, conflictul dintre poetică şi noile versiuni ale hermeneuticii. Aceste ramificaţii ale studiului meu sînt prea extinse pentru a fi incluse, fie şi parţial, în noua ediţie. Într-o zi, va veni probabil vremea includerii lor într-un volum separat.

Vreau să mulţumesc pentru sugestiile, intuiţiile şi observaţiile lor colegiale lui Ihab Hassan, Virgil Nemoianu, Mihai Spăriosu, Marjorie Perloff, Douwe Fokkema, Ricardo Quinones şi, nu în ultimul rînd, lui Willis Barnstone, care de altfel a insistat ca eu să mă angajez la această nouă ediţie. Mulţumiri profunde editorului meu, Reynolds Smith, de la Duke University Press, pentru asistenţa sa deosebit de călduroasă şi încurajatoare. (M.C.)