Citiţi un fragment din această carte.
Intro
O poveste originală despre identităţi pierdute
Silas şi soţia lui o iau pe biata fetiţă în casa lor, îi dau numele de Jenna şi o cresc ca pe propriul lor copil. Dar cine este această fetiţă misterioasă şi ce s-a întâmplat în realitate cu iubitul lor fiu Septimus?
Cartea întâi din această captivantă serie nouă de Angie Sage îi poartă pe cititori într-o călătorie fantastică, presărată cu personaje ciudate şi vrăji, poţiuni şi descântece. "Magie este o carte plină de minuni, vrăji şi surprize. Născută dintr-o imaginaţie bogată şi superb scrisă, ne deschide uşa către o lume pe care nu mai vrem să o părăsim. Splendid!", scrie Clive Barker.
Magie este o poveste originală despre identităţi pierdute şi regăsite, plină de umor şi căldură.
Lecţia de magie
După Harry Potter şi Cronicile Wardstone, ciclul Septimus Heap (Magie este volumul de deschidere) pare să fie cea mai bună serie fantasy pentru copii & adolescenţi tradusă până acum la noi. Sincer să fiu, aş fi lăsat-o un pic la păstrare înainte să o citesc, dintr-un motiv foarte simplu: după primele două serii am ajuns un junky întristător de dependent de universurile Potter & Wardstone. Aşa că voiam să evit repetarea fazei: am şi eu o viaţă... Până la urmă, nu am evitat-o dintr-un motiv ce poate părea trivial: recomandarea de pe coperta a patra e scrisă de Clive Barker. Evident că ştiu că acolo se pune numai marfă publicitară, totuşi... dacă însuşi Întunecimea-Sa s-a deranjat să recomande cartea, e clar că nu pot să stau deoparte.
Acum mă felicit călduros pentru asta.
De ce mi-a plăcut Magie? Pentru poveste, evident, care e lucrată cu acel sadism profesionist care te face să îţi rozi unghiile de nerăbdare de la o pagină la alta. Şi care te trasformă după câteva capitole într-un personaj cu drepturi depline al cărţii.
Dar nu numai pentru asta mi-a plăcut. În primul şi în primul rând mi-a plăcut pentru că Angie Sage ştie să se poarte drăguţ cu clişeele; pentru că ştie să le dea viaţă.
Fantasy-ul e genul cel mai dependent de clişeu. Clişeul în fantasy (care merge de la repertoriul de personaje la inginereala poveştii) e la fel de puţin evitabil ca virgula într-un tratat despre virgule. În masa enormă a literaturii de gen, diferenţa de valoare între o carte şi alta o face abilitatea scriitorului de a personaliza aceste clişee.
Să vă dau un pont: fiţi atenţi la cum sunt etalate nu personajele principale, ci personajele secundare, superperiferice. Personajele cărora li se dedică nu mai mult de câteva rânduri.
Or, tocmai aceste modeste detalii sunt cele care creează în primul rând imersivitatea unei lumi ficţionale. Să o amintesc pe raţa Berta, care e de fapt o pisică şi care este nemaipomenit de simpatică. Sau: încă mi se rupe inima de Gângăniile Protectoare, care pier înainte de a apuca să îl ciopârţească pe Vânător. Sau iepurii de pe insula Mătuşii Zelda, pe care îi prinde potopul dezlănţuit de întunecatul DomDaniel: mă întreb şi acum ce s-o fi întâmplat cu ei?