25.07.2007
Hans Magnus Enzensberger
Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical
Editura ART, 2007


traducere din limba germană de Dan Flonta
prefaţă de Gabriel H. Decuble


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

I
Este greu să vorbeşti despre perdant, dar este stupid să păstrezi tăcerea în privinţa lui. Stupid, întrucât nu poate exista un câştigător definitiv şi fiecare dintre noi, grandomanul Bonaparte, la fel ca ultimul cerşetor pe străzile Calcuttei, are parte de acelaşi sfârşit. Greu, deoarece este prea facil să te mulţumeşti cu această banalitate metafizică. Căci astfel se ratează tocmai dimensiunea brizantă a problemei, adică cea politică.

În loc să citească în miile de chipuri ale perdantului, sociologii rămân la statisticile lor: valoare medie, abatere standard, repartiţie normală. Arareori le trece prin minte că ar putea să facă parte ei înşişi dintre perdanţi. Definiţiile lor se aseamănă cu ce se întâmplă când zgândăreşti o rană: după aceea, mâncărimea şi durerea sunt mai mari decât la început, cum spune Samuel Butler. Cert este numai, la modul în care s-a organizat omenirea - "capitalism", "concurenţă", "imperiu", "globalizare" -, că numărul perdanţilor nu doar creşte zi de zi; ca în orice mulţime mare, se ajunge curând la fracţionare; într-un proces haotic şi netransparent, cetele celor doborâţi, ale învinşilor, ale victimelor se despart una de alta. Poate că ratatul se împacă cu soarta sa şi se lasă în voia resemnării, victima cere dreptate, iar învinsul se pregăteşte pentru runda următoare. Însă perdantul radical se izolează, devine invizibil, îşi păzeşte fantasma, îşi adună energia şi aşteaptă să-i vină clipa.

Poate că merită să aruncăm o privire fugară asupra antipodului său: câştigătorul radical. Şi el este un produs al aşa-zisei globalizări şi, deşi nu poate exista o simetrie între cele două grupuri, acestea împărtăşesc câteva caracteristici. La rândul său, economicul "Master of the Universe", care îşi depăşeşte toţi predecesorii în putere şi bogăţie, socialmente complet izolat, de regulă bântuit de fantasme, şi-a pierdut simţul realităţii, fie şi numai din motive de securitate, şi se simte neînţeles şi ameninţat.

Dar cu categoriile analizei de clasă nu putem surprinde contradicţiile ce au loc aici. Cine se limitează la criteriile obiective, materiale, la indicii economiştilor şi la constatările copleşitoare ale empiriştilor, nu va înţelege nimic din adevărata dramă a perdantului radical. Aproape totdeauna este vorba despre un bărbat. A numi pricinile acestui fapt poate părea banal, dar nu este inutil. Aceluia care îşi arogă o superioritate ce era de la sine înţeleasă în trecut şi care nu s-a împăcat cu faptul că epoca acestui primat a trecut îi va fi extrem de greu să admită pierderea puterii sale. (Cu destul de puţin timp în urmă, în căminele germane exista încă un "cap al familiei".) Din toate aceste motive, un bărbat care se percepe ca perdant radical cade de la o înălţime care, unei femei, îi este mai degrabă străină.

Pe de altă parte, părerile celorlalţi despre el, fie ei concurenţi sau fraţi de clan, experţi sau vecini, colegi de şcoală, şefi, duşmani sau prieteni, dar mai ales soţia, nu sunt de ajuns pentru ca perdantul să se radicalizeze. El trebuie să contribuie cu partea sa; el trebuie să-şi spună: Sunt un perdant şi nimic altceva. Cât timp nu are această convingere, poate să-i meargă prost, poate să fie sărac, neputincios, să cunoască mizeria şi înfrângerea; dar transformarea într-un perdant radical se petrece abia când el îşi însuşeşte verdictul celorlalţi, pe care îi consideră câştigători. Abia atunci "o ia razna".


II
Nimeni nu se interesează de bună voie de perdantul radical. Faptul se bazează pe reciprocitate. Căci el nu loveşte în jur cât timp este singur - şi este foarte singur; el nu atrage atenţia - s-ar zice că e mut, că dormitează. Dar atunci când se face observat şi este trecut în acte, el declanşează o iritaţie care nu e departe de spaimă. Căci simpla sa existenţă le aminteşte celorlalţi cât de puţin ar lipsi pentru ca şi ei să aibă aceeaşi soartă. Poate că perdantului nu i s-ar refuza ajutorul, numai să se dea odată bătut. Dar el nu se gândeşte la asta şi nu arată ca şi cum s-ar lăsa ajutat.

Perdantul serveşte multor profesii ca obiect de studiu şi temei de existenţă. Psihologi sociali, asistenţi sociali, specialişti în politică socială, criminologi, terapeuţi şi alţii, care nu se privesc ca făcând parte dintre perdanţi, ar fi fără el şomeri. Dar, cu toată bunăvoinţa, clientul rămâne opac în ochii lor. Empatia lor se loveşte de graniţe profesionale bine definite. Cel puţin, ei ştiu că perdantul radical este greu de abordat şi, în fond, imprevizibil. A-l identifica, dintre sutele care se perindă prin cancelariile şi cabinetele lor medicale, pe acela care e gata să facă ultimul pas este o sarcină care îi depăşeşte. Pesemne, ei simt că n-au în faţă un simplu caz social care ar putea fi îndreptat pe cale administrativă. Fiindcă perdantul ştie el ce ştie. Asta e partea cea mai rea. El tace şi aşteaptă. Şi nu poţi să-ţi dai seama de acest lucru. Tocmai de aceea este temut. Această teamă are o vechime istorică apreciabilă, dar astăzi este mai îndreptăţită ca oricând. Oricine dispune de un crâmpei de putere socială presimte uneori câte ceva din uriaşa energie distructivă ascunsă în perdantul radical, ce nu poate fi înfrânată prin nici o măsură, oricât de bună ar fi ea, oricât de serioase ar fi intenţiile care stau la baza ei.

În orice moment el poate exploda. Singura soluţie pe care şi-o poate imagina la problema sa este exacerbarea răului de care suferă. În fiecare săptămână este prezentat în ziar tatăl de familie care şi-a ucis întâi soţia, apoi cei doi copii şi şi-a curmat la urmă viaţa. De neconceput! Pe pagina locală scrie: O tragedie familială. Sau altul se baricadează pe neaşteptate în locuinţa sa, luând ostatic pe cel care i-a închiriat-o şi care îşi cerea banii. Când soseşte în sfârşit poliţia, trage în jurul său la întâmplare. Amoc, se spune atunci - un cuvânt preluat din limba malaieziană. Mai ucide un funcţionar, înainte să se prăbuşească el însuşi în ploaia de gloanţe. Prilejul care declanşează explozia este, de cele mai multe ori, complet insignifiant. Căci agresorul este extrem de sensibil în ce priveşte emoţiile sale. Pentru a-l ofensa, ajunge o privire sau o glumă. El nu e capabil să ţină seama de sentimentele altora, dar cele proprii îi sunt sfinte. Un bombănit din partea soţiei, muzica prea tare din vecini, o ceartă la cârciumă, ori banca a anulat creditul. Observaţia batjocoritoare a unui superior este de ajuns, şi omul se urcă pe un turn şi ocheşte tot ce se mişcă în faţa supermarketului, nu cu toate că, ci pentru că masacrul va accelera propriul sfârşit. Oare de unde are pistolul automat? În sfârşit, perdantul radical - poate e un tată de familie la şaizeci de ani sau, poate, n-are decât cincisprezece ani şi suferă de pe urma coşurilor - este stăpân peste viaţă şi moarte. Apoi, după cum formulează prezentatorul de ştiri, "îşi face singur felul" şi anchetatorii trec la treabă. Ei reţin câteva casete video, nişte însemnări de jurnal confuze. Părinţii, vecinii, profesorii nu au observat nimic. Desigur, câteva note proaste, o fire mai retrasă; băiatul n-a vorbit prea mult. Dar aceasta nu este un motiv să împuşti o duzină din colegi. Experţii îşi prezintă evaluările. Critica culturală îşi scoate la iveală argumentele. Termenul de discuţie a valorilor nu are voie să lipsească. Investigarea cauzelor nu duce nicăieri. Politicienii îşi exprimă consternarea. Se ajunge după, la convingerea că este vorba de un caz izolat.

Este corect pentru că toţi aceşti făptaşi sunt persoane izolate, care nu au găsit o cale de acces spre un colectiv. Este fals pentru că, în mod evident, există tot mai multe asemenea cazuri izolate. Faptul că ele se înmulţesc ne permite să conchidem că există tot mai mulţi perdanţi radicali. Pricina se află în aşa-zisele "condiţii". Cuvântul se poate referi la fel de bine la piaţa mondială, la un regulament de examene sau la o companie de asigurări care nu vrea să plătească.


III
Dar poate că cine vrea să-l înţeleagă pe perdantul radical ar trebui să pornească de mai departe. Progresul nu a înlăturat mizeria oamenilor, dar a transformat-o în mod considerabil. În ultimele două sute de ani societăţile mai eficiente şi-au câştigat drepturi, aşteptări şi pretenţii noi. Ele s-au debarasat de reprezentarea unui destin implacabil; au pus noţiuni precum "demnitatea omului" şi "drepturile omului" pe ordinea de zi; au democratizat lupta pentru recunoaştere şi au deşteptat aşteptări de egalitate pe care nu le pot îndeplini; şi, totodată, au avut grijă ca inegalitatea să fie demonstrată tuturor locuitorilor planetei timp de 24 de ore pe zi pe toate canalele de televiziune. De aceea, orice progres a făcut ca oamenii să fie mai lesne de decepţionat.

"Unde progresele culturale au cu adevărat succes şi elimină, într-adevăr, metehne, trezesc arareori entuziasm", observă filosoful. "Mai degrabă, ele devin de la sine înţelese, iar atenţia se concentrează asupra metehnelor rămase. Aici acţionează legea penetranţei crescânde a resturilor. Cu cât dispar din realitate mai multe aspecte negative, cu atât mai supărătoare devin aspectele negative rămase, tocmai pentru că se diminuează."

Odo Marquard atenuează lucrurile, fiindcă aici nu este vorba de supărare, ci de furie ucigaşă. Ceea ce îl preocupă în mod obsesiv pe perdantul radical este o comparaţie care iese în orice clipă în defavoarea sa. Întrucât dorinţa de recunoaştere nu cunoaşte, în principiu, nici o limită, pragul durerii scade în mod inevitabil şi sfidările devin tot mai insuportabile. Iritabilitatea perdantului creşte cu fiecare ameliorare pe care o observă la alţii. Măsura nu e dată niciodată de cei ce o duc mai prost ca el. În ochii lui, nu aceştia sunt cei care sunt jigniţi, umiliţi şi înjosiţi neîncetat, ci mereu numai el, perdantul radical.

Întrebarea de ce stau lucrurile aşa îi sporeşte chinurile. Pentru că pricina nu poate să fie la el însuşi. Asta este de neconceput. De aceea, trebuie să găsească vinovaţi care sunt răspunzători pentru soarta sa.


IV
Dar cine sunt aceşti agresori atotputernici şi anonimi? Răspunsul la această întrebare sfredelitoare întrece puterile individului izolat, care nu poate pune temei decât pe sine. Dacă nu îi vine în ajutor un program ideologic, proiecţia nu găseşte o ţintă socială. Ea o caută şi o găseşte în cadrul mai apropiat: superiorul nedrept, soţia îndărătnică, copiii gălăgioşi, vecinul hain, colegul intrigant, organele inflexibile, medicul care îi refuză adeverinţa, profesorul care îi dă note proaste.

Dar poate că este vorba şi de maşinaţiile unui duşman invizibil, anonim? Atunci perdantul n-ar trebui să se bizuiască pe experienţa proprie; ar putea recurge la ceea ce a auzit pe ici şi colo. Celor mai puţini le este dat să născocească o fantasmă utilizabilă pentru scopurile lor. Din acest motiv, perdantul urmează, de obicei, materialul care circulă în societate. Forţele ameninţătoare care au pus ochii pe el nu sunt greu de localizat. De regulă este vorba de străini, servicii secrete, comunişti, americani, mari concerne, politicieni, necredincioşi. Aproape totdeauna sunt incluşi şi evreii.

O asemenea proiecţie are capacitatea de a-l uşura pe perdant pentru o vreme, dar nu-l poate linişti cu adevărat. Pe termen lung este greu să te afirmi în faţa unei lumi ostile, şi niciodată nu poate fi eliminată complet bănuiala că ar putea exista o explicaţie mai simplă: anume că pricina se găseşte la el, că individul umilit poartă vina propriei umiliri, că nici n-a meritat respectul pe care îl revendică şi viaţa lui nu are nici o valoare. Psihologii numesc această idee "identificarea cu agresorul". Dar la ce folosesc astfel de neologisme? Ele nu spun nimic perdantului. Dar dacă viaţa lui nu mai are nici o valoare, cum să-i pese de viaţa altora?

"Pricina e la mine." - "Ceilalţi sunt de vină." Cele două momente nu se exclud. Dimpotrivă, se potenţează reciproc după modelul cercului vicios, din care perdantul radical nu se poate smulge prin nici o reflexie. Din acest cerc vicios îşi trage el puterea inimaginabilă.

Singura ieşire din dilemă este fuziunea dintre distrugere şi autodistrugere, dintre agresiune şi autoagresiune. Pe de o parte, perdantul trăieşte, în momentul exploziei sale, un sentiment unic de putere. Actul său îi dă posibilitatea să triumfe asupra altora, prin faptul că îi nimiceşte. Pe de altă parte, el ia în considerare reversul acestui sentiment de putere, adică bănuiala că viaţa sa ar putea fi lipsită de valoare, prin faptul că îi pune capăt.

La acestea se mai adaugă un bonus: lumea exterioară, care n-a vrut niciodată să ştie de el, îl bagă în seamă îndată ce pune mâna pe armă. Mass-media au grijă să aibă parte de o publicitate fabuloasă, fie şi numai pentru 24 de ore. Televiziunea devine propagandistul faptei sale şi încurajează, prin aceasta, potenţialii imitatori. Cum s-a văzut mai ales în Statele Unite ale Americii, acest lucru reprezintă, uneori, o tentaţie aproape irezistibilă pentru minori.


V
Pentru simţul comun, logica perdantului radical este de neînţeles. El ia ca mărturie instinctul de conservare, ca şi cum acesta ar fi un fapt al naturii de la sine înţeles şi incontestabil. În realitate, este vorba de o reprezentare fragilă, variabilă din punct de vedere istoric. Ce-i drept, vechii greci vorbesc deja despre instinctul de conservare. Stoicii spuneau că fiecare animal şi fiecare om ar fi plămădiţi în aşa fel încât să întreprindă, chiar de la naştere, orice le stă în putinţă pentru a se conserva. Iar la Spinoza conceptul joacă un rol central. El vorbeşte de conatus şi înţelege prin aceasta o forţă cuprinsă în absolut orice fiinţă vie. Citindu-l pe Kant, aflăm însă altceva. După el, în joc se află mai degrabă un postulat etic, şi nu instinctul pur: "Prima datorie a omului faţă de sine, în calitatea sa animală, este conservarea de sine în natura sa animalică." Iar Lichtenberg conchide de aici: "Ce sărman e omul dacă trebuie să facă totul singur; înseamnă să-i ceri o minune, dacă pretinzi de la el conservarea propriei fiinţe." - "Şi mereu am constatat la mine că un om, la care simţul de conservare a slăbit în aşa măsură încât poate fi lesne înfrânt, s-ar putea sinucide fără să fie vinovat." Abia în secolul al XIX-lea datoria s-a transformat într-un fapt ştiinţific indiscutabil. Puţini au fost aceia care au privit lucrurile altfel: "Fiziologii ar trebui să se ferească să instituie instinctul de conservare ca instinct cardinal al unei fiinţe organice." Dar obiecţia lui Nietzsche a rămas fără ecou la cei ce preferă să supravieţuiască.

Dincolo de istoria conceptului, omenirea nu pare să fi luat niciodată în considerare că propria viaţă ar trebui să treacă drept bunul suprem. Toate religiile timpurii puneau jertfa omenească la loc de cinste; mai târziu, martirii erau veneraţi. (Potrivit maximei fatale a lui Blaise Pascal, n-ar trebui să se dea credinţă "decât martorilor care se lasă ucişi".) În majoritatea culturilor, datorită dispreţului faţă de moarte, eroii au dobândit faimă şi onoare. Până la bătăliile concrete din Primul Război Mondial, elevii liceelor clasice aveau de învăţat pe dinafară rău famatul vers din Horaţiu, după care ar fi dulce şi glorios să mori pentru patrie. Alţii afirmau că practicarea navigaţiei este necesară, nu şi să trăieşti, şi încă în timpul Războiului Rece existau oameni care strigau: "Mai bine mort decât roşu". Iar în condiţii întru totul civile, ce ar trebui să credem despre echilibrişti pe sârmă, practicanţi ai sporturilor extreme, automobilişti, cercetători polari şi alţi candidaţi la suicid?

În mod vădit, instinctul de conservare nu are o însemnătate atât de mare. Pentru aceasta pledează şi predilecţia remarcabilă a speciei pentru sinucidere, care depăşeşte hotarele culturilor şi epocilor. Nici un tabu şi nici o ameninţare cu pedeapsa n-au putut împiedica oamenii să-şi ia viaţa. Nu există o măsură cantitativă pentru această înclinaţie. Orice încercare de a o cuprinde cu metode statistice eşuează în faţa colosalei cifre obscure.

Sigmund Freud a încercat să clarifice problema pe cale teoretică, dezvoltând, pe o bază empirică fluctuantă, conceptul pulsiunii thanatice. Ipoteza lui Freud se exprimă mai limpede în vechiul raţionament după care pot exista situaţii în care omul preferă un sfârşit cu spaimă unei spaime - reale sau imaginate - fără de sfârşit.


VI
Însă ce se întâmplă când perdantul radical îşi depăşeşte izolarea, când ajunge să socializeze şi găseşte un sălaş al perdanţilor, de la care aşteaptă nu numai înţelegere, ci şi recunoaştere, un colectiv format din oameni de o seamă cu el, care-l primeşte cu braţele deschise şi are nevoie de el?

Atunci energia distructivă ascunsă în el se amplifică până la totala lipsă de scrupule. Se formează un amalgam de tragere spre moarte şi grandomanie, iar un sentiment catastrofal al omnipotenţei îl izbăveşte din neputinţa sa.

Dar pentru aceasta e nevoie de un soi de fitil ideologic, care îl face pe perdantul radical să explodeze. După cum a arătat istoria, asemenea oferte n-au lipsit niciodată. Fondul chestiunii contează cel mai puţin. Indiferent dacă este vorba de doctrine religioase sau politice, de dogme naţionaliste, comuniste sau rasiste, orice fel de sectarism, oricât de obtuz ar fi, este în stare să mobilizeze energia latentă a perdantului radical.

Acest lucru nu e valabil doar pentru pedestrime, ci şi pentru trăgătorul de sfori, a cărui putere de atracţie rezidă în faptul că se defineşte pe sine ca perdant obsesiv. Adepţii săi se recunosc tocmai în trăsăturile sale paranoide. Pe bună dreptate i se atribuie un calcul cinic, fiindcă, în mod evident, el îşi dispreţuieşte susţinătorii, deoarece îi înţelege prea bine: el ştie că aceştia sunt nişte perdanţi şi, drept urmare, socoteşte că n-au nici o valoare. După cum ştia Elias Canetti încă în urmă cu jumătate de secol, el savurează ideea că, pe cât se poate, toţi ceilalţi, inclusiv adepţii săi, vor fi duşi la moarte, înainte ca el însuşi să fie spânzurat sau să ardă în buncărul său.

1 comentariu

  • Uşoare modificari de unghi
    [membru], 29.07.2007, 22:12

    Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical
    Hans Magnus Enzensberger, traducere de Dan Flonta

    Nu e uşor să defineşti un profil uman încercând simultan să impui un concept nou, în cazul de faţă conceptul de « perdant radical ». Ideatica eseului, în aceste condiţii, fără a fi insondabilă, nu e uşor de decantat.
    În continuare voi întârzia numai asupra acelor idei care, mai mult ca altele, suportă o rectificare de unghi, şi deci de perspectivă, mai mult sau mai puţin semnificativă.
    *
    « Banalitatea metafizică » a sfârşitului de care are parte atât câştigătorul cât şi perdantul nu e atât de banală pe cât pare pare din moment ce relativizează atât ideea de câştig cât şi pe cea de pierdere. Aceasta nu înseamnă că în viaţă nu-i mai bine sa câştigi decât să pierzi. E de altfel şi motivul pentru care dimensiunea politică e, după cum spune Enzensberger, determinantă.
    *
    Disocierile dintre ratat, victimă, învins şi « perdantul radical » sunt interesante, dar găsesc şi mai interesante asemănările dintre « perdantul radical » şi « câştigătorul radical » : izolarea si fantasmele care le ţin de urât.
    *
    Nu putem spune că bărbatul cade mai de sus decât femeia, din moment ce fiecare cade de la înalţimea la care se situează. Putem vorbi în schimb de o cădere mai spectaculoasă în cazul bărbatului, dimensiunea publică în cazul lui continuând, în ciuda tendinţei, s-o domine pe cea privată. E deci mai curând o chestiune de vizibilitate socială diferită decât de drame umane diferite.
    N-aş spune că în cazul « perdantului radical » putem vorbi de-o potenţare reciprocă, după modelul cercului vicios, a celor două momente "Pricina e la mine." - "Ceilalţi sunt de vină." Vinovaţi, « pentru perdantul radical », sunt întotdeauna ceilalţi. Si vina lor e dublă : e vina de-a fi ceea ce sunt şi vina de-ai transmite « perdantului radical, o imagine de sine devalorizantă.
    De ce totuşi « fuziunea dintre distrugere şi autodistrugere, dintre agresiune şi autoagresiune »reprezintă o soluţie pentru « perdantul radical » ?
    O data cu celălalt, « perdantul radical » distruge imaginea de sine al cărui deţinător este celălalt. Şi cum aceasta imagine are pentru el mai multă realitate decât realitatea, dispariţia ei face auxiliară dispariţia lui ca entitate fizică.
    Ceilalţi au toate vinile cu care îi investim noi, dar nu şi pe ale noastre ! E un raţionament imposibil de asumat de « perdantul radical »
    *
    Din noianul ideatic, îmi permit să mai selectez un ultim concept, cel de instinct de conservare, despre care, după spusele autorului, avem o reprezentare fragilă.
    Personal, aş spune că instinctul în cauză poate fi situat între « acea forţă absolută cuprinsă în orice fiinţă vie » a lui Spinoza şi « postulatul etic » al lui Kant.
    O forţă, cu cât e mai obscură, cu atât e mai uşor de admis. Numai şi din acest motiv, ea nu ridică în imediat probleme majore. De ce însă postulatul etic ? Un exemplu ne-ar putea ajuta să ne edificăm.
    Să presupunem că x tânjeşte după o zi liberă, dar că se duce totuşi la servici. De ce ? In mod obişnuit, vorbim aici de conflictul dintre plăcere şi datorie. De fapt, datoria, în cazul de faţă, serveşte mai bine interesul lui x decât plăcerea, plăcerea unei zile libere putând fi ultima, dacă x pierde serviciul, pe când serviciul îi garanteaza şi nişte zile libere. Putem deci spune că, făcând ce-a făcut, x a dat dovadă de instinct de conservare. Paradoxal e că datoria, care presupune să faci ceva pentru altcineva, pentru un membru sau membrii unei comunităţi, serveşte propriul tău interes. Astfel interesul lui x şi datoria sa faţă de comunităte nu numai că nu sunt contradictorii, dar se şi presupun.
    Să presupunem acum că între o zi liberă şi a merge la servici, x alege serviciul, deşi în ultimul timp a dat semne vădite de epuizare, In acest caz, el nu dă dovadă de instinct de conservare, căci serviciul în interesul comunitătii îl deserveşte şi, la scurt timp , el e un deserviciu şi pentru comunitate. Putem astfel vorbi , şi nu numai la figurat, de o datorie faţă de sine şi nu numai de interesul pentru sine după cum putem vorbi de interesul pe care-l avem în comun cu ceilalţi si nu numai de datoria faţă de ei.
    Instinctul de conservare nu e dat o dată pentru totdeauna, el e în negocierea de fiecare moment dintre forţa proprie (în sensul de apetenţă, pulsiune) şi « postulatul etic ».
    Şi aceasta deoarece bunul suprem al unui individ e viaţa lui cu ceilalţi. Daca viata lui cu ceilalti, pe care şi-o reprezintă ca fiind bună, e ameninţată de cei din altă comunitate, el nu va ezita să se ia de acestia din urmă, iar daca viaţa lui cu ceilalţi şi-o reprezintă ca rea, el nu va ezita să se ia de cei din propia-i comunitate.
    Aceste manifestari, in limitele normalului, sunt manifestari ale instinctului de conservare,
    dar de conservare a vietii cu ceilalti , şi deci nu a vieţii proprii sau a vieţii celorlalţi. Tocmai din acest motiv, limitele normalului sunt şi ele variabile de la o societate la alta şi reprezentarea instinctului de conservare « e variabilă din punct de vedere istoric »
    Pentru că ea atât de individ cât şi de tipul de societate căruia individul aparţine.
    * *

    Închei cu un cuvânt de recunoştinţă pentru meritoria traducere a acestui eseu. Mă întreb totuşi dacă brizantă din « dimensiunea brizantă a problemei » prezintă un grad de decodificare optim, având în vedere că nici contextul nici sensul general al cuvântului nu sunt suficient de cooperative. Cel puţin, nu pentru mine.




Publicitate

Sus