Teatrul să ia foc!

Citiţi un fragment din această carte.

Doresc să fac două comentarii: unul despre subiect, altul despre autoarea acestui studiu.

Medeea - acest proiect îşi are originea în lucrul pe care l-am făcut cu Brook şi Centrul său de Cercetare Teatrală de la Paris. Aceasta a fost inspiraţia directă. Dar, în spirit, proiectul a început dinainte, încă din Institut, pe vremea când eram student la clasa lui Penciulescu. Am citit recent în revista Teatrul azi o declaraţie a lui Radu Penciulescu în care afirmă că, de fapt, clasa noastră de regizori studenţi de pe vremea aceea a constituit începutul noului val al teatrului românesc. Dacă e aşa, de ce teatrul cu adevărat nou a început tocmai cu noi?! Eu cred că din cauza lui Rică Manea şi a lui Ivan Helmer şi a celorlalţi, care s-au pus pe carte serios, drept care cu toţii am citit, cot la cot, cu profesorul nostru tot ce era disponibil din dramaturgia şi teoria radicală a anilor '60.

Şi, pentru că am pus multă poftă şi pasiune în a ne crea o viziune, am devorat cărţile, iar ele au devenit iute pretexte de spectacole-examen care mai de care mai deşuchiate, mai libere şi lipsite de logica convenţiei realismului atât de mult promovat. Manea a făcut Lecţia, un spectacol dement, tulburător, eu Ubu (în care Manea juca), unde nu exista nici o limită a ceea e posibil, nici o relaţie cu realul, totul era violent exploziv, comic, dar pus în relaţie cu forţe cosmice iraţionale, nu la un comic de situaţii obişnuite, un teritoriu în care îţi pierdeai busola, nu mai ştiai unde te situezi, te simţeai invadat, şi totuşi erai acolo, credeai în ceea ce se întâmplă, intrai în joc şi te lăsai prins de acel iureş de energii irezistibile. Medeea s-a născut, fără să ştiu în acel moment, pe băncile şcolii de regie, sub impresia lecturilor din Artaud, a ritmurilor şi sunetelor care să provoace subconştientul ca să devină vizibil, actorul să devină magician şi teatrul să ia foc.

Brook a văzut probabil în mine resurse pe care eu nu ştiam că le posed.

Am fost norocos. Dacă eu nu regizam la New York Arden din Faversham, şi Brook nu venea, din întâmplare, la Teatrul "La Mama" în seara premierei să dea ca exemplu, apoi, că a văzut în Arden cea mai clară montare după ideile expuse în Le théâtre et son double, dacă el vedea, în loc de Arden, Lecţia lui Manea - destinul fiecăruia poate ar fi fost altul... Oricum, Medeea a fost regizoral "clocită" chiar pe meleagurile unde odată se spune că ar fi călătorit chiar ea...

Ana Maria Narti a fost de la începutul carierei mele, încă din studenţie, întâi o cronicară ce evalua extrem de just spectacolele, atât pe ale mele, cât şi pe ale altora, apoi o prietenă şi o colaboratoare cu care (împreună cu alţii) am format iute o comunitate teatrală restrânsă. Eram cu toţii tineri pe atunci şi puteam simţi ce avem în comun. Astăzi, aici, în climatul românesc de acum ceva lipseşte; poate că dispariţia acelui spirit "de gaşcă artistică" ar trebui să fie recunoscută mai profund. Dar atunci, împreună cu Ana Maria şi cu câţiva actori şi scenografi, ne dădeam seama că lucrul trebuie făcut în comun. Apelul era comun. Drumul era comun. Aşa e firesc şi sănătos să fie în teatru în orice situaţie: poate expresia individuală a fiecăruia e specială, dar e mai puternică dacă este împărtăşită în comun. După atâţia ani de experienţă, pot afirma cu siguranţă că relaţia se produce dacă devenim conştienţi că singuri nu suntem capabili de nimic şi că e o necesitate extremă de a ne întâlni (scriitori, actori, critici, dramaturgi, toţi care vor să găsească "altceva"), pentru a stabili împreună o relaţie cu noul sau necunoscutul. Acest exemplu al unei comunităţi create spontan pe baze de simpatie nu l-am mai regăsit uşor după aceea, din clipa când am început să lucrez în marile teatre ale lumii sau în instituţiile de operă. Dar nici o personalitate critică de calibrul Anei Maria Narti nu se afla pe toate drumurile. Cine în deşertul criticii româneşti din acest moment (minus câteva excepţii) se poate compara cu Narti? Într-o atmosferă plină de fasoane şi capricii, de mofturi pseudointelectuale şi luări de poziţie sub efectul subiectivismului de moment şi al lipsei de observaţie riguroasă, exemplul unui critic care să aducă ceva nou, care să inspire o viziune şi să definească o cale nu prea există. Şi întâlnirea cu Narti a fost un noroc, căci, pe lângă faptul că lucram la texte împreună, iar ea ilumina multe aspecte proaspete de care mă foloseam în repetiţii, era şi un cronicar extrem de bine pregătit, profund şi clar, dar scria cronici din iubire faţă de profesiune şi scria cu inteligenţă combinată cu o caldă afecţiune. Lucrul la Medeea nu ar fi fost acelaşi fără prezenţa ei activă şi spiritul ei rece de observaţie.

Medeea a avut o viaţă lungă. Dar la început, nu credeam că se va juca mai mult de două săptămâni. Cine va veni, ne întrebam, să vadă un grup de şapte actori incantând la lumina lumânărilor cuvinte de neînţeles, în greaca veche a lui Euripide şi în latina lui Seneca? De aceea, am conceput spectacolul pentru treizeci şi cinci de spectatori în subsolul de la "La Mama", crezând că nici măcar beciul acela strâmt nu îl vom putea umple. După câteva luni, jucam în ruinele de la Baalbek, în Liban, pentru o mie de spectatori, iar mai târziu ne-am trezit pe vârful muntelui Lycabetos, la Atena, jucând - pe stânca albă, luminaţi de luna plină - pentru două mii de greci avizi de sunete pe care nici ei nu le înţelegeau, ca să trecem mai târziu prin diverse văi şi pe munţi chiar mai înalţi, ca la Verbier, un loc celebru de schi în Alpii elveţieni, unde am jucat în condiţii extrem de speciale. Acolo a fost poate versiunea cea mai misterioasă dintre toate..., căci, în timpul celor 55 de minute cât durează Medeea, s-a coborât un nor dens şi toţi, actori şi public, am fost prinşi în ceaţă în aşa fel, că nu ne mai vedeam deloc unii pe alţii. Nu doar spectatorii pe actori, ci nimeni nu-l mai vedea nici chiar pe cel care îi era alături... Medeea şi Iason se auzeau doar..., copiii erau omorâţi în cer... şi asta nu era o metaforă sau un simbol... cum e încă la modă, din păcate, în teatrul de avangardă din România... Am jucat în grote în Bretania, în ruinele de la Persepolis, în muzee de artă modernă, într-un fost abator la Viena, într-un bar de noapte la Copenhaga, într-un grajd lângă Amsterdam, la Bouffes şi la Chaillot la Paris, într-o mânăstire din Lisabona, pe malul Atlanticului, ori într-o piaţă acoperită din Sao Paolo. Peste tot, spiritul aventurii şi dorinţa de a descoperi prin teatru un limbaj universal, dincolo de cultură, dincolo de prejudecăţi naţionale, ne-a întărit şi ne-a format pe noi, ca artişti şi, în primul rând, ca oameni. Prin sunetul tragediei greceşti, ceva în noi s-a deschis. Teatrul devenea un ajutor, un exemplu pentru o evoluţie posibilă.


Privesc în urmă. Au trecut de la repetiţiile cu Medeea la New York aproape treizeci şi cinci de ani. Am revenit să lucrez în România acum şaptesprezece ani, iar Trilogia a contribuit ca teatrul românesc să facă un pas major spre viitor.

Şi totuşi, controversa în ce mă priveşte continuă. Deşi sunt la o vârstă când ar trebui să mi se recunoască un anumit statut, continuu să fiu privit drept un provocator care supără şi deranjează.

Mă întreb ce ar fi fost dacă aş fi conceput Medeea iniţial la Bucureşti, fără să fi ajuns vreodată la New York şi la "La Mama". Fără ştampila şi binecuvântarea lui Brook, cum ar fi fost primită? Faptul că sunt considerat şi azi un subversiv incomod mă face să zâmbesc. Deşi aş prefera să am linişte şi să fiu aplaudat de toţi, controversa care continuă mă face să mă simt încă în acea gaşcă cu care eram împreună cu Ana Maria acum o jumătate de secol. Poate că astfel bătrâneţea întârzie să vină.

(Cluj, iunie 2007)