Micul Teodosie şi nenea Autorul

Citiţi un fragment din această carte.

Încep şi eu această cronică cu precizarea (inevitabilă!) că Teodosie cel Mic este o poveste, dar nu una pentru copii. Începi să-ţi dai seama de acest lucru după ce, înaintînd (cam greu) vreo 100 de pagini în carte, dai de cuvîntul "bordel" şi îţi vine să închizi cartea cu ruşine pentru cititorul ideal al paginilor de pînă acum, tu însuţi la zece ani, mare amator de d'artagnani şi român-grue-grozovani, care în acest punct ar şovăi, necunoscînd termenul. Îţi dai seama că e un semnal pe care autorul îl lansează disperat, ca să nu ratezi chiar cu totul sensul celor scrise de el. Cititorul "profesionist" îşi intră înapoi în drepturi, privind vigilent în stînga şi-n dreapta, atent la orice iscoadă, la orice semn suspect. Atmosfera militară din a doua parte a cărţii ţi se transmite şi ţie. Cu casca pe cap, înaintezi ascuns printre jaloanele fixate de autor pe teritoriul poveştii.

O trecere în revistă a trupelor, mai întîi. Teodosie cel Mic este prinţul moştenitor al unui vast regat, cuprinzînd domenii cu nume luate din realitate (Bucureşti, Petrila, Filiaşi) şi altele scoase direct din poveste (Valea Căpercilor, Căpşunăria, Lacul Rece).

Minor fiind şi fără părinţi, el e crescut de un tutore, Pisicîinele Gavril, în Reşedinţa din Valea Căpercilor, de unde face incursiuni alături de Fantoma prietenoasă Otilia pe domeniile învecinate, la Bufniţa Kaliopi şi la Minotaurul Samoil, rivali îndrăgostiţi unul de altul fără să ştie. Totul pare să comploteze pentru fericirea regatului: Pisicîinele este un tutore grijuliu, simpatic şi cu autoritate, în stare să apere regatul de caraghioşii uneltitori din Ottoburg sau de peştii din Lacul Rece. Estimp, misterioase schimburi de scrisori au loc la sfîrşitul fiecărui capitol între mai mulţi uneltitori care transportă arme şi vorbesc de libertate şi frăţietate, ca în orice societate secretă de secol nouăsprezece care se respectă. E o conspiraţie a furnicilor, se pare, dar care furnici? Pentru că ele sînt de două soiuri cu temperamente foarte diferite: Vinete şi Verzi.

Un conflict, ba chiar un război se va declanşa între susţinătorii lui Teodosie, în frunte cu Pisicîinele, şi rebelii din Ottoburg şi Petrila, alături de peştii din Lacul Rece. Răpiri la cofetăria "Lămîiţa", evadări spectaculoase, trădări răsunătoare, sabotaje şi răsturnări de situaţie au loc într-o veselie, fără ca vreo umbră să ameninţe confortul cititorului, pregătit să vadă din nou binele triumfînd asupra răului (măcar aici, nu?). Autorul se dă peste cap să îşi asigure lectorul de bunele sale intenţii, ba chiar, la un moment dat (pagina 164), îl anunţă că va înlocui o descriere amănunţită a unor instrumente de tortură cu o povestioară "pentru cei mici" cu un gîndăcel zburător (gîndăcelul, ce-i drept, sfîrşeşte în ciocul unei păsări). Însă situaţia se dă peste cap, veştile proaste curg rîu, aşa încît cititorul îşi abandonează în cele din urmă speranţele că va avea un final de lectură fericit. Un general trădător se sinucide în faţa trupelor, Frăţietatea secretă este nimicită, bufniţa Kaliopi îşi pierde un ochi în bătălie, Minotaurul Samoil moare, chiar şi Pisicîinele este ciopîrţit de săbiuţele peştilor şi furnicilor Vinete pe cînd apăra Zidul şi pe bucureşteni de invazia celor răi. Noroc de apariţia Marelui Monstruleţ, un balaur nefericit, pe care Teodosie l-a ajutat, cu bunătatea-i de Harap Alb care se ignoră, să-şi recapete măreţia. Monstruleţul va pîrjoli cîmpul de bătălie cu flăcări la care ai vrea şi tu, cititor animat de fireşti porniri justiţiare, să-ţi aduci contribuţia.


Elevul Dumas dintr-a şaptea

Pe lîngă această poveste pentru copii îmbătrîniţi fără veste, cumva juxtapuse ei, se mai află o serie întreagă de detalii care te trezesc la "realitate", te obligă să iei act de existenţa textului literar ca atare. Ochiul tău face naveta între poveste şi "textul literar", pe de o parte adormit de liniştitoarele scene de basm, pe de alta treaz, vigilent, stîrnit de o sumă întreagă de amănunte care te scot din poveste, te obligă s-o reîncadrezi, s-o reconsideri.

Generalul Căciulata, un Bucureştean, vorbeşte cu "dă" şi "pă". În schimb Otto, neamţ autentic, foloseşte în scris un idiom ciudat care sună astfel: "Stau pe Malul din nord al Lakului Rece şi Valurile lui de-akum sărate chiar lîngă Picioarele mele în Kadenţă se izbesc", plasînd verbele în poziţie ultimă şi majusculînd substantivele. Furnicile din societatea secretă au nume greceşti precum Ianis, Iorgos, Leonida, Epaminonda sau Herodot, "cel mai drept şi mai viteaz dintre noi". Minotaurul Samoil are o ciupercărie pe care şi-a aranjat-o în formă de labirint. Furnicile Vinete au impulsuri violente, sînt gata oricînd să invadeze Bucureştiul, iar ţinutul lor unde extrag sare din mină se numeşte Petrila. Şi ar mai fi şi altele...

Povestea, plictisitor de limpede la început, devine tulbure, ironică, metaliterară pe parcurs. Într-un moment de maximă tensiune, cu sufletul la gură (va reuşi oare Pisicîinele să evadeze?), eroii încep să-şi dea cu părerea despre felul în care sînt ei folosiţi de către autor: "Dacă acest roman ar fi fost bine scris, cu ceva mai multă grijă pentru detalii şi ceva mai puţine pretenţii experimentale, scena evadării mele ar fi arătat cam aşa". Dar nici nu apucăm să ne mirăm cum se cuvine de bruscheţea întreruperii, că un alt personaj ne lămureşte, luînd practic în rîs întregul joc metaliterar: "Tocmai în asta constă toată arta scrisului - trebuie să stîrneşti curiozitatea şi să ştii să o prelungeşti". Nu e singurul exemplu de prezenţă a "transcendenţei textuale". Autorul începe să-şi citeze sursele, folosindu-se în acest sens de curiozităţile livreşti ale lui Teodosie. În biblioteca Monstruleţului se găsesc ciudate bucoavne: "Elevul Dumas dintr-a şaptea", "Animale la pîndă de Breban", "Elogiul nebuniei de Erasmus din Amsterdam", "Matei Călinescu de Radu Petrescu", "Emile Zola, Jacuzzi" şi mai ales "Edgar Allan Papu - Voi fi precursorul literaturii fantastice"!

Lunga istorisire, fără prea mare legătură cu contextul, a furnicii care îl conduce pe micul Teodosie la peştera Marelui Monstruleţ este un prilej pentru a cita ironic din Stendhal. Drumul prin cîmpie este atît de monoton, ca şi cum ai purta o oglindă de-a lungul drumului, iar una dintre laturile acestuia s-ar oglindi în cealaltă. Bineînţeles, există şi un loc unde personajul străpunge perdeaua ficţiunii, aproape atingîndu-şi Autorul. Teodosie se strecoară într-o cameră unde, într-un calculator, găseşte fişierele conţinînd povestea lui şi a prietenilor săi şi are ocazia să citească ce s-a mai întîmplat cu aceştia. Acest lucru îl decide să acţioneze, astfel că vom avea un final (măcar pe jumătate) fericit.


Scrisori către editor

Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci cînd, pe la mijlocul cărţii, se apucă să trimită scrisori către editor în care îi solicită prelungirea perioadei de predare a manuscrisului ca să poată găsi un final mai satisfăcător: "sper că am demonstrat, în aceste cîteva rînduri, că problemele pe care le am sînt serioase, la fel de serioase ca oricare altele, şi că merită atenţia mea mărită. [...] Intenţionez să plec cu familia lîngă Curtea de Argeş, unde se află un mic loc fermecător, numai bun pentru planurile mele. Acolo, într-o cameră izolată [...] voi sta timp de paisprezece zile cufundat în gînduri şi voi ieşi în cele din urmă la liman. Dacă va ninge din nou, voi profita poate de împrejurare şi mă voi da cu sania". Îi va fi acordat editorul răgazul necesar scriitorului? Probabil că da, pentru că Teodosie sfîrşeşte (destul de) bine: toţi mor, în afara prinţului moştenitor, a bufniţei şi a unei fantome prietenoase, oricum imposibil de lezat în război. Scena finală este o procesiune bucureşteană închinată lui Teodosie, salvatorul oraşului, care paradează cu trupa sa descompletată de război prin centru şi îşi contemplă statuia de bronz, călare pe Marele Monstruleţ. Eventual, momentul marchează atingerea maturităţii de către copil, pregătit de-acum să domnească peste teritoriul eliberat.

Teodosie cel Mic spune o poveste în singurul mod posibil la începutul mileniului trei: ironic, postmodern, cu pusee de naivitate sabotate de către deconstructorul nemilos al poveştii. Cititorul trebuie să intre bine antrenat în text, altfel riscă să piardă cel puţin una dintre pistele posibile ale lecturii. Cartea lui Răzvan Rădulescu este una întru totul delectabilă, însă nu şi odihnitoare...

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, decembrie 2006)