13.08.2003
Miron Ghiu-Caia
Iris - spectacolul abia începe
Editura Humanitas, 2003
Colecţia Muzzak




Ascultaţi două piese din repertoriul Iris


*****

Intro


Închide televizorul! Citeşte Muzzak!

Muzzak nu e un post de radio. Muzzak nu e televiziune.

Muzzak nu e formaţie. E cel mai nou prieten al tău, pe care nu-l poţi evita. Îţi şopteşte ce şi cum să asculţi. Muzzak e cel mai nou membru al familiei Humanitas. S-a născut cu parul în dezordine şi e ascultător de muzică. Deschide Muzzak şi nu vei mai putea închide cărţile noastre.

Ascultă şi răspunde.

Fii Muzzak! Muzzak te vrea PE TINE!




1. Iris - Spectacolul abia începe



IRIS este cea mai iubită formaţie din România. Ei sînt cei mai buni pentru ca au ştiut asta de la început. Speranţe şi bucurii, dezamăgiri şi vise - le-aţi trăit pe toate împreună. Cristi, Nelu, Valter şi Boro au fost mereu acolo cînd aţi avut nevoie de ei. V-au cîntat vouă şi voi îi iubiţi. Îi ascultaţi şi sînt ai voştri. Ei vă împacă şi vă bucură, pentru că rock-ul este mai mult decît un stil de muzică. E un stil de viaţă. Căruia trebuie să te dedici ca să îl înţelegi. Totuşi, nu trebuie să fii rocker ca să îţi placă IRIS. Şi părinţii tăi îi ascultă, nu? La fel ca ei, vom rămîne tineri ani în şir, fideli libertăţii gîndului şi muzicii adevărate, care umple stadioane şi hrăneşte sufletul.


2. Ozzy Osbourne



E una din cele mai controversate figuri ale culturii muzicale contemporane. Le-a făcut pe toate. S-a jucat cu imaginea lui, a fost şi Prinţ al Întunericului şi nebun incurabil. A provocat în permanenţă, fie ca era solist vocal la Black Sabbath, fie că apărea singur. Astăzi Ozzy nu mai este considerat "antihrist" sau "drogat". El a cîştigat dragostea tuturor pentru ca deşi a şocat, a rămas mereu cinstit faţă de el însuşi şi faţă de armatele de fani. Astăzi, el e un tată model. A ştiut să treacă alături de familia sa peste toate problemele pe care le-a avut cînd şi-a luat statutul de vedetă prea în serios. E un câştigător. E un gentleman perfect. Dar şi un visător adevărat care ştie să-şi povestească visele. În această seara, Ozzy Osbourne e cu noi!


3. The Beatles - Scrisorile lui John Lennon



În fiecare zi, milioane de oameni visează, iubesc, fumează, luptă împotriva războiului, cîntă şi dansează. Milioane de oameni suferă, plîng, rid, năruiesc vise şi fac planuri pentru o lume mai bună. În fiecare zi, milioane de oameni asculta Beatles. Milioane de oameni îşi cumpără ochelari rotunzi, alte milioane de oameni intra în frizerii şi se tund ca John, George, Ringo, Paul. Încă. 20 de ani mai tîrziu, John Lennon vă scrie vouă. Cu dragoste. Pentru că voi sînteţi cei care visează, iubesc, fumează, cîntă şi dansează.

****

Citiţi în continuare primul şi ultimul capitol al cărţi dedicate Irişilor.

*****



spectacolul abia începe



Luminile sunt stinse. Un tropăit ca de sfârşit de lume cuprinde mulţimea, începând din ultimele rânduri până la tribunele de protocol. Un zumzet infernal vine dinspre miile de fani. De la tineri cu feţele vopsite, la motociclişti rebeli şi familii întregi venite cu copii de câţiva ani, sunt toţi acolo. Tensiunea e maximă, toţi îi aşteaptă. Din difuzoare încep să răsune acordurile Bolero-ului. Cadenţa clasică îi reduce pe toţi la tăcere şi lumea începe să se liniştească, pentru a-şi primi salutul. E liniştea de dinaintea furtunii. Amplificatoarele sunt date la maximum, turate ca nişte bestii pe două roţi, la limita cailor-putere. Sunt probabil vreo 80 000 de waţi.

Da. Dragostea lor pentru noi se poate măsura şi în waţi, şi în muncă. Dragostea noastră pentru ei se manifestă prin faptul că nu i-am abandonat niciodată. Ne sunt familie, ne sunt prieteni. Ei ne strigă în noapte şi ne cheamă să cântăm versuri pe care am şi uitat de când le ştim. Nu a trebuit să le învăţăm vreodată, le aveam în suflet înainte chiar de a le auzi.

Noapte de gheaţă / Pe ploaie şi pe ceaţă... / Sunt singur pe stradă, / Singur pe stradă ... Dar am cu mine muzica lor, care îmi răsună în căşti. Atunci îmi dau seama că nu pot fi singur şi că sunt un câştigător, ca şi ei.

Încet-încet reflectoarele se aprind, dar scena este încă în întuneric. Nelu şi-a luat locul în spatele setului de tobe, după ce i-a încurajat pe băieţii lui: Suntem cei mai tari să nu uitaţi asta!, Cristi, ai grijă cu stativul, Boro, când îţi fac semn te duci în faţă, intri în solo şi de la jumătate încolo îţi dau şi eu răspunsuri, adică fac break-urile după cum am vorbit, ok?, Valter, îţi faci partea ca de obicei, noi plecăm de pe scenă şi când intri tare pe acute ne întoarcem şi facem Trenul fără naş , bine? Hai, e încă întuneric, pe poziţii, când dă lumina pe noi şi sar scântei din faţă să fim deja acolo, şi intrăm direct, ok? Cristache, intri ultimul, ştii tu.

Au avut cinci minute de singurătate înainte de a intra în scenă. Până atunci au dat autografe şi au vorbit cu fanii. Cabinele sunt mereu pline, toată lumea vrea câte ceva, dar cele cinci minute de dinainte sunt sfinte. Cei patru, neschimbaţi de 17 ani împliniţi anul acesta, stabilesc ultimele detalii şi îşi fac curaj. Fiecare întâlnire cu publicul este unică, ei nu cântă după cd şi nici nu îi păcălesc sau trădează pe cei care vin să-i vadă şi să cânte cu ei. Nu i-au dezamăgit niciodată şi nu i-au abandonat. Poate chiar fără să ştim suntem cu toţii fanii lor. De ce? Pentru că ei sunt Iris!

Bună seara prieteni! Vă invit la spectacol, pe voi, toţi cei care n-au uitat niciodată jocul. Cei care iubesc muzica adevărată. Cei care au ştiut să rămână tineri. Cei care n-au abandonat viaţa când le-a fost mai greu. Cei care au absolvit şcoala Iris. Cei care sunt fani Iris de la patru ani. Tineri şi bătrâni, voi aţi cântat alături de ei. Trişti sau veseli, voi n-aţi lipsit de la nici un concert. Aţi rupt scaune în anii \'80 sau aţi forţat geamurile de la Sala Palatului. Aveţi toate albumele şi le ştiţi pe de rost. Aveţi colecţie de autografe, pe ani. Strângeţi fiecare articol apărut în ziar şi v-aţi împăcat cu iubita ascultând Baby. Treceţi de popasuri la fel de uşor cum Cristi sare de trei octave. Ştiaţi că Iris nu se va opri după albumul cu numărul trei, după ce şi-au cântat floarea de iris. Ştiaţi că în fiecare an Nelu, Cristi, Boro şi Valter vă pregătesc câte o surpriză. Şi o aşteptaţi ca pe evenimentul anului...

Veniţi la concert
Căci trupa apare
Suntem Iris
Tineri ca şi voi
.

Şi nu vrem un bun rămas pentru că spectacolul abia începe. Bine aţi venit! Ca la un concert Iris, cu sufletul deschis şi cu speranţă. Cu bucurie că vom fi alături încă mulţi ani, alături de cei care au dovedit că în România se cântă rock, fără să conteze regimul politic şi fără ca vreunul dintre ei să abandoneze corabia cu pânze, pe ceaţă sau furtună.

Mulţi au venit, mulţi au plecat. Patru au rămas - ei sunt câştigătorii premiului I, cu coroniţă din flori de iris, într-o promoţie unică şi genială a şcolii Iris. Sau, să-i zicem academie? Oricum ar fi, Iris sunt de neevitat şi oricât ar încerca unii să zică Iris nu e la modă, nu au cum să aibă dreptate... Pentru că istoria a fost deja scrisă. Şi nu uitaţi: Tot ce-i mai frumos / De-aici încolo începe.

Fie că Irişii cântau în Bucureşti sau în cine ştie ce oraş uitat de lume, reacţia publicului era întotdeauna extraordinară. Nu a existat nici un concert (din cele peste 4 500 susţinute de trupă de-a lungul timpului) fără bisuri sau cu prea multă lume stând pe scaune. Cei patru de pe scenă, cu care cântau laolaltă tineri sau bătrâni despre dragoste şi frumuseţea vieţii, cum ştiau ei mai bine, aveau de la început reţeta perfectă pentru a electriza publicul.

Fiecare dintre noi a fost într-un fel sau altul contemporan cu Iris. Cu păr lung, costume de piele, colanţi sau haine făcute de ei singuri, pictaţi cu vopsea pe faţă, cu necazuri şi bucurii, iubind sau doar năzuind să găsească dragostea vieţii lor, în comunism sau în democraţie, Iris a fost alături de noi.

Astăzi, la peste 25 de ani de activitate (sărbătoriţi anul trecut printr-un mega-concert pe aeroportul Băneasa, alături de veteranii de la Uriah Heep), ne întrebăm firesc: cum au reuşit? Care-i secretul popularităţii lor extraordinare, care-i mirajul vieţii lor pe scenă şi în general, care-i magia care i-a adus pe cei patru atât de aproape de inimile noastre?

Să ne lipim deci pe pereţi posterele cu Iris, să ascultăm toate discurile (a câta oară?) şi să vedem cum stă treaba cu adolescenţii eterni care ne fascinează în continuare de ani buni. Să ne îmbrăcăm în mătase albă sau în piele neagră şi să găsim timpul să ne privim în oglindă şi să înţelegem. Mirare este numele tău prietene, nu-i aşa? Să ne mirăm împreună, să ne împrietenim, hai să facem un cerc mare în jurul Irişilor şi în lumina dimineţii, când tot ce-i mai bun se poate întâmpla şi trebuie să se întâmple, să citim împreună şi să ascultăm vorbe înţelepte dar atât de simplu spuse. Despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi suferinţă. Dăruim, pierdem (Nu pricepi că n-ai ce să-mi mai dai? / Nu-nţelegi că nu poţi tot să ai?), râdem şi plângem. Câştigăm şi învăţăm. Nu-i aşa, prietene?

Să nu uităm:

Mă întorc şi eu, un pom în flori
În nebunia de culori
Mai e un strop de cânt, de vis
...
Fără durere şi cuvânt
Mă fac o mână de pământ


Cât iei pe deget, pe-o sanda
Mă-ntorc în cei ce vor fi
...
Cei ce vor fi...


Să vedem, deocamdată, cum au fost şi cum sunt cei ce vor fi...





o iubire fără sfârşit



Ce-ar mai fi de spus? Mult şi puţin. Cei care au fost pe 27 septembrie 2002 pe Aeroportul Băneasa ştiu de ce. Ştiu că Iris a dat mereu tot ce a avut mai bun şi au preferat să tacă modest dacă nu au avut nimic de spus. Iar atunci când au avut ceva de transmis au făcut-o astfel încât toată lumea a ştiut şi a venit să vadă.

Cei de la Uriah Heep, care au fost alături de Iris la aniversarea lor de anul trecut, nu se aşteptau să cânte în faţa unei mulţimi atât de numeroase. Estimarea lor era de două feluri: obiectiv 5 000 de oameni şi emoţional 8 000. Au fost 20 000 de oameni şi concertul a durat până noaptea târziu, cântându-se atât succesele confirmate de trecerea anilor, cât şi cele care vor urma albumului Mătase albă. Atunci irişii au plâns, pentru că nu le este ruşine să se recunoască în ochii publicului lor. La Băneasa anul trecut s-a venit cu familia, fiind prezente toate generaţiile care au crescut alături de Iris, de la cei de 50 de ani până la entuziaştii de 15-16 ani, pentru care prima amintire referitoare la Cristi, Nelu, Valter şi Boro este legată de ascultarea la infinit a albumului Lună plină.

Mass-media a fost alături de ei mereu, atât înainte cât şi după. Astăzi tăieturile din ziare referitoare la Iris însumează zeci de kilograme, pe care mama lui Cristi le arhivează pentru posteritate. Cu riscul de a-şi pierde slujbele DJ-ii îi difuzau la radio de fiecare dată când puteau, acum sunt prezenţi mai peste tot pentru că sunt cei mai buni. Când spui Iris nu poţi explica în câteva cuvinte ce înseamnă asta pentru toţi. Nu îţi ajunge o zi întreagă ca să le asculţi albumele, de la primul la cel mai recent, şi nu ai timp destul să le spui toată povestea, aşa cum a fost, cu dezamăgiri şi visuri împlinite, cu bucurie şi tristeţe, dar mai ales cu profesionalism şi îndârjire.

Au fost îmbrăcaţi în jeanşi, piele, colanţi şi mătase albă. Boro a promis că la aniversarea de 50 de ani se vopseşte blond şi îl convinge şi pe Cristi să facă acelaşi lucru. Nu s-au comportat niciodată cu aroganţă, chiar dacă sunt vedete şi lumea îi salută pe stradă. Dacă au timp, stau câteva minute cu fanii şi le răspund la întrebări, dau autografe. Statutul de persoană publică nu i-a ameţit niciodată şi nu s-au folosit de poziţia lor în societate pentru a obţine privilegii. Când se duc la un sponsor pentru a-i propune o colaborare se duc cu un proiect coerent, fără să conteze că au în spate peste 5 000 de concerte. Important este prezentul şi ziua de mâine.

S-au distrat şi au făcut mereu exact ce au vrut. Toţi, mai puţin Boro (care urmează să se căsătorească în acest an), au o viaţă normală de familie, au copii care îi urmează sau nu în carieră. Soţiile au fost alături de ei, chiar dacă uneori irişii nu petreceau nici 100 de zile pe an acasă. Copiilor nu le-au impus niciodată nimic, lăsându-i să-şi urmeze calea. Nu cred să fie vreun român care să nu fi auzit de ei. Şi, cu toate astea, faima nu i-a orbit, nu s-au apucat de băut, deşi şpriţuri au fost întotdeauna, nu au exagerat decât în a fi talentaţi şi cinstiţi faţă de ei înşişi.

Nu se simt foarte bine în studio, pentru că toţi se consideră muzicieni de concert, unde există întotdeauna publicul care este pentru ei cel mai important. Piesele le scriu cu gândul la spectatori, mesajul este simplu, fără să transmită banalităţi.

Cea mai mare satisfacţie o au însă în momentul în care văd pe stadioane sau în săli miile de tineri care cântă o dată cu ei. Atunci irişii ştiu că nu au trăit degeaba şi că orice muncă bine făcută îşi găseşte recompensa. Unii veneau la ei ca să-i întrebe de albumele vechi (care vor fi, sperăm, reeditate la un moment dat), alţii le mulţumeau pentru Baby, alţii pur şi simplu îi felicitau sau le arătau tatuajele cu Iris. Înainte de concerte au şi acum emoţii, dar n-au timp nici măcar să se gândească la asta, pentru că vestiarele sunt în permanenţă pline.

Irişii sunt la curent în permanenţă cu trupele occidentale şi chiar dacă marile iubiri au rămas în inima lor receptează şi noul, fiind conectaţi la realitatea muzicală internaţională. Noutăţile le aduce de obicei Boro şi uneori fac audiţii ca pe vremuri. Acum nu se mai pune însă problema să preia vreo manieră de a cânta, pentru că au un stil bine stabilit şi o manieră de lucru la fel de intensă ca în anii \'80. Sunt, la rândul lor, idoli şi unul dintre visele lor este să crească pe lângă ei o trupă tânără, căreia să-i croiască drumul în jungla show-biz-ului care începe să se îndesească şi la noi în ţară. Ei au un impresar tânăr şi inventiv, pe Cosmin Nicoară, cu care sunt şi prieteni, nu doar colegi de serviciu.

Istoria lor încă se scrie. Nu repetă niciodată proiecte pe care le-au mai făcut, pentru că nu au fost niciodată în pană de idei. Aşteptăm, aşadar, să fim surprinşi în această toamnă.

Spectacolul abia începe...

0 comentarii

Publicitate

Sus