Scene, fragmente, reflecţii,

Citiţi o cronică a acestei cărţi semnată de Daniel Cristea-Enache





Rămâi surprins (apoi surprinderea trece) să constaţi când îţi propui să te ocupi de un mare scriitor şi eşti la început intimidat de vasta întindere, parcă de neistovit într-o viaţă, a bibliografiei sale critice, să constaţi puţinătatea zonei cu adevărat consistente a impunătorului corpus de referinţe. Observaţiile fundamentale, datorate doar câtorva, sunt diluate, reluate, parafrazate de imensa masă a celorlalţi, sunt doar altfel (mai prost) dispuse, cu oarecare schimbări de accent prezentate cu pompă savantă drept contribuţii "originale". Elegante înfăţişări grafice, titluri ispititoare, doctorale tomuri, vanitoase ambiţii, exhaustive întreprinderi critice acoperă (şi ascund) un gol înfricoşător, un pustiu deprimant. Banalităţile articulate pe un ton important, cu trimiteri, referinţe, subsoluri de pagină menite să sperie pe proşti (şi noi toţi proşti suntem socotiţi, până la dovada contrarie, dovada fiind trecerea hotărâtă în rândul somităţilor în materie, al celor vrednici să îngroaşe bibliografia), iar de partea cealaltă a baricadei înalte, ridicate din saci de nisip, bietul autor somat să se predea mulţimii, care nu ştie de glumă; şi nu iartă nimic.

Un spectacol stupefiant care, din nefericire, nu este însoţit (cum s-ar cuveni) de conştiinţa spectacolului, se desfăşoară în jurul marilor opere, riscând (şi izbutind) să abată atenţia de la realitatea, simplă s-ar zice, a existenţei şi supravieţuirii lor. Încep să mă îndoiesc de adevărul, ce-mi părea de necontestat, al afirmaţiei (lui Mihail Ralea) cu "punctele de vedere" care prelungesc longevitatea operei. Punctele de vedere urmăresc propria lor longevitate şi sunt cu totul indiferente la soarta operei sufocate sub apăsarea vanităţilor interpretative, a îndârjitelor orgolii, a dispreţuitoarelor "autorităţi", a exclusivismelor metodologice, a mânioaselor certitudini. (Despre autorul afirmaţiei citate, răutăcioasa memorie îmi şopteşte că în focul disputei s-ar fi spus: nu iubeşte estetica, iubeşte catedra de estetică...) Şi nu ştiu, zău, de ce, exegezele, contribuţiile, "punctele de vedere" se simt în larg şi înfloresc cu adevărat abia în postumitatea scriitorului. Nu e timp şi puţin, măcar puţin, înainte? Deci, sute, mii de studii despre Bacovia, Eminescu, Baudelaire ş.a. Suntem mai pătrunzători, mai inteligenţi, mai pasionaţi de poezie decât plictisiţii lor contemporani? Demonul îmi spune că nu.

[...]La telefon seara târziu Sorin [Titel] îmi spune că de vreo două zile, prea slăbit ca să lucreze cum de o viaţă s-a obişnuit, citeşte - prima oară - Jurnalul lui Tolstoi şi că este, are deci puterea să fie, zguduit. Loialitatea desăvârşită a însemnărilor, din adolescenţă şi până în pragul morţii; iată ceea ce îl zguduie, acest mod unic tolstoian de a fi prezent, cu pasiunea şi cu o inteligenţă ce egalează pasiunea, în fiecare clipă a vieţii proprii, care este în acelaşi timp viaţa celorlalţi, viaţa lumii întregi.

În Jurnalul lui Tolstoi nu există, într-adevăr, notaţii neimportante sau indiferente, nu există, ca în mai toate scrierile intime, fleacuri individuale, cu toate că "egoismul" nu lipseşte, scriitorul este cel dintâi care recunoaşte, judecându-se aspru, cu dezgust şi ruşine de el însuşi.

Adevărul este că Tolstoi, şi prin asta se singularizează între cei mari, între egali, nu este mai puţin mare când îl privim de-aproape, de foarte aproape, în notaţiile cotidiene. Spune lucruri teribile despre sine, nici duşmanii nu spun mai rele şi mai multe decât înşiră el cu mânie, şi totuşi dimensiunile sale, când nu rămân intacte, cresc în raport cu severa judecată.

Greşim crezând că Tolstoi nu ascunde nimic, mai propriu ar fi să spunem că el, în definitiv, nu are nimic de ascuns şi nu are de ce să ascundă. Egoismul său nu are niciodată un caracter penibil sau un caracter imund, este chiar egoismul, omenesc, şi (acesta e cuvântul) curat.

Grozava sa senzualitate este firească, exact pe măsura omenescului (nimic "anormal", ca să nu mai vorbim de morbid, abject) şi exact pe măsura genialităţii sale. Lăcomia de plăceri? Plăcerea cea mai intensă, cea mai violent "erotică" era să scrie Război şi pace. Celelalte erau pe aproape, dar nu o egalau, nici în tinereţea sa dezlănţuită.

Tolstoi nu era niciodată dezgustător, cum li se mai întâmplă să fie marilor scriitori, artiştilor geniali etc.

Niciodată nu te saturi de Tolstoi, cum ţi se mai întâmplă cu alţi mari. Păcatele sale sunt expresia luminoasă a preaplinului şi chiar a inteligenţei sale, o inteligenţă despre care nu-ţi vine să spui, măcar o dată, că rămâne în urma altor însuşiri sau a altor "pofte" tolstoiene. Păcatele sale sunt mai mult sau mai puţin trecute prin examenul judecăţii; inteligenţa le acceptă chiar dacă, după aceea, regretă şi se frământă.

Nimic de din ceea ce "face" sau "spune" nu se poate sustrage adâncii amprente tolstoiene.

Tot ce este tolstoian este avuabil.

Aş merge şi mai departe şi aş spune că Tolstoi, spre deosebire de toţi ceilalţi, şi de noi toţi, nu are subconştient. Totul în plină lumină a conştiinţei.

Mereu pus în situaţia cea mai grea cu putinţă pentru un "profesionist" al pasiunii literare: să cauţi argumente (în favoarea literaturii şi întru justificarea existenţei ei), să dovedeşti, să-ţi dovedeşti că da, este, nu se poate fără, e de neînlocuit. Presiunile "adverse" sunt mari din ce în ce, te baricadezi pe nişte "porţiuni" de certitudine. De fiecare dată să o iei de la capăt; şi este mai anevoios lucru astăzi decât a fost ieri.

Iată un argument, în momentul în care scriu mi se pare sigur, după aceea mai puţin sigur; şi nu, totuşi: sigur. Literatura este concretul gândirii, al filozofiei, al moralei, al istoriei; nimic serios în afara acestei situări, deci nimic serios, când e vorba să gândeşti, să cauţi un ax moral, în afara faptului (da, oricât de derizoriu ar părea) literar. Neîncrezător, dezabuzat, dezgustat de generalităţile ineficiente (ale moralei, ale sistemelor morale, filozofice etc.), observi că literatura are încă puterea de a salva din ele acel minimum demn de a fi salvat, în ea rezistă mai bine, cu mai multe şanse, ceea ce în ele (în sisteme, în principii generale etc.) nu prea rezistă sau nu mai rezistă deloc. Aici vezi ce rezistă după ce multe s-au dezintegrat în vag, în ineficient, în derizoriu, în ridicol. Vorbele sunt mai puţin goale, n-au cum să fie aşa, se opune (nu-i aşa?) modul specific, eminamente concret, infinit particularizat (şi totuşi, aici încă reprezentativ, exponenţial) al literaturii ca literatură.

Kant defineşte sublimul, mai limpede nu se poate, mai departe nu se poate trece în materie de generalizări conceptuale; câteva pagini din Tolstoi, Dostoievski, Balzac îl definesc şi mai bine, în ele rămâne ceva indestructibil, fără pereche, fără moarte, întrecând în valoare (pentru că întrec în "realitate") filozofia de performanţă.


Scriu rândurile acestea, paginile acestea în momente grele, dintre cele mai grele ale vieţii: probabil cele mai grele. Prietenul meu drag se stinge. Iar eu, ce să mai spun, eu scriu, pentru că altceva nu ştiu şi pentru că mi-e frică să nu înnebunesc, să-mi ierte Dumnezeu, dacă există (şi acum nu cred că există), emfaza cuvintelor nenorocite. Ce mai este de scris? De spus ar mai fi câte ceva, de strigat, de plâns ar mai fi, dar de scris? Cum de mai am puterea; cum de mai am neruşinarea de a scrie, (iată, am pus o virgulă), cum de mă gândesc la viitoarea carte; şi uite, am puterea, am nesimţirea fără de seamăn de a scrie, adică de a face fraze, şi mai ales pe aceea de a gândi la coerenţa lor relativă, la biata logică (într-o lume în care nimic nu-mi mai pare logic) şi chiar la "punctuaţia" lor, dezgustătoare.

Vai, ce silă îmi este de subtilităţi şi cât de însetat sunt (am rămas, după toate) de cele câteva lucruri simple şi decisive şi mai ales de unul, unul singur, cu drept de absolută întâietate. Cât de puţine lucruri mă mai interesează, puţine, din ce în ce mai puţine, dar cu o forţă a interesului încă mai acaparatoare. Vreme rece, ger sufletesc, aproape întuneric. Cum să mai citeşti cărţile de felul celor care, altădată, te-au interesat şi cum să te mai stârnească (la gândire, la sentimente, la atitudine...) toate prostiile, toate fleacurile, toate rafinamentele şi ce s-a mai spus şi cine a mai ciripit şi ce cuprinde sumarul cutărei reviste şi ce se mai află sub tipar şi ce ai tu însuţi (o carte, nu?) sub tipar... Cineva s-a supărat pe tine, să se supere, ar trebui să explici, nimic n-am de explicat, să te aperi, nu vreau să mă apăr, să pui la punct, să dai un telefon, să scrii câteva rânduri... Nu, nu, nimic.