ar trebui cîteodată să descriu desfăcînd în fire bucăţi segmente părţi asemănări
imaginile din ziua de dinainte cînd mă văd detaşat de mine însumi năclăit de vorbe amestecat cu o mulţime care nu-mi mai aparţine şi-n care fac eforturi să fiu, unde a fi înseamnă coabitare cu atingerea replica privirea. dimineaţa, singur, mă vreau plecat din găoace. poate o casă un televizor străzi lungi pe care să merg. parcul, acelaşi, în care pozăm zi de zi. tu care să scrii şi eu care mă uit la tine îndelung cum dai cu mîna la o parte părul nesfîrşit din calea gîndurilor. încercările mele de a fi împreună cu alţii. hilare de cele mai multe ori pentru că nu sunt de fapt împreună cu nimeni, ieşirea mea histrionică la o rampă care nu e a mea. iubirea mea ciudată de tine în care aş vrea sa mă cufund.
lichidul amniotic din care nu ies. vîscos şi perfect transparent încît doar mişcarea înceată către limită e un soi de bun venit către o confuzie generată de zîmbet
şi dacă ai descrie poate ţi s-ar limpezi oamenii aceia în minte, şi dincolo de reflectoarele pe care ţi le bagă în ochi ai putea să-i distingi, să le creionezi chipurile şi să-i descalifici pe cei mai mulţi, să-i califici adică numai ca pe nişte personaje, bune de stăpînit în minte, bune de manipulat pe sub ţeastă, în nici un caz oameni, adică fiinţe cu voinţă şi existenţă proprie şi independentă de a ta, şi atunci ai fi liber să-i şi iubeşti, fără ca privirea mea îngrijorată să-ţi strige: nu li te preda
a te preda descriere intuitivă între iscodirile care te pipăie privirile care cîntăresc amuşinat contururile. obosit îmi închid genele peste lichidul întărit de pe margini. nu. nici nu nu mă ajungi.