Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inspir, expir


Mihaela Iancu

21.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înaintam cu greu spre scările rulante care urmau să mă scoată la suprafaţă, afară din staţia de metrou Timpuri Noi. Trecut de şase jumătate seara. Ştiam că ploaia se oprise după umbrelele uscate ale celor care veneau din sens opus. Din faţă sufla un vânt rece, greu respirabil, aproape sufocant. Am lipit braţele de paltonul din catifea neagră, să-l ţin lipit de mine, am făcut ochii mici şi mi-am plecat într-o parte capul. Am tras în piept un miros puternic de vopsea. Era ceva toxic acolo, genul ăla de toxic care-ţi face bine, un fel de rău de care ai nevoie, pe care-l laşi să te modifice. Am zâmbit şi am deschis ochii larg. Un bărbat îmbrăcat în uniformă albastră, spălăcită, stătea pe vine şi vopsea în roşu aprins uşile care permit accesul în staţie. Avea părul cărunt, o bască pe cap, o privire curioasă, o cutie argintie, cilindrică, o pensulă. Am păşit pe lângă coşul de gunoi din stânga, am văzut treptele. Mirosul se risipise. Ce inspirasem însă, rămăsese înăuntru. Am urcat pe prima treaptă şi am privit în sus, spre ieşire.

Tata a lucrat de când îl ştiu în acelaşi loc. "Marochinărie se numeşte.", mi-a spus. "Cu ce te ocupi? Ce să spun că eşti când mă întreabă? Zi-mi simplu să ţin minte." "Repar maşini de cusut." Maşinile de cusut mi se păreau adevărate jucării cu abur, locomotive fără şine. Scriu asta îmbrăcată într-o pijama albă, cu flori mărunte şi dese, croită la o maşină de cusut. Mânecile ei sunt mai scurte decât braţele mele. Pantalonii se termină cu o palmă mai sus de glezne. M-am privit în oglindă. Îmi arată un corp împachetat greşit, dar eu ştiu nasturii ăştia albi, pe care îi închei. M-am jucat cu ei, cu pungi întregi de nasturi. Maşinile de cusut au nume ca şi noi: Ileana, Elena, Monica, Veronica, Nicoleta. Merg greu, ca şi noi, şi de fapt nu merg deloc dacă nu le-atingi. Sunt reci şi greoaie, dar odată pornite nu se mai opresc, o iau la goană. Câteodată se îmbolnăvesc şi tata le vindecă.

Maşina noastră se numeşte Singer. E nobilă, întunecată şi blândă, misterioasă. Singer dormea cu mine în cameră, la ţară, în casa bunicilor în care am crescut. Am şase ani şi o ascult din pat, de dincolo de culmea de rufe întinsă dintr-un colţ în altul al camerei, pe care erau puse la uscat haine făcute, în mare parte cu ajutorul ei, de bunica. Peretele din spatele meu, vopsit cu var, acoperit de un macat în triunghiuri colorate, e plin de umbrele hainelor. E iarnă şi lumina e slabă. Aud un ţăcănit ca o bătaie de tobă, apoi o frână. Eu am pe cap o tichie cu moţ ascuţit, conică. Ioni, soră-mea, cu doi ani mai mică decât mine, poartă una pătrăţoasă. Amândouă făcute de Singer. Maşina asta e fină la atingere, puţin unsuroasă, netedă. Strânge un praf dens, pufii de păpădie o iubesc. Era atât de rece uneori că o simţeam cum urcă din degete în oase, mă făcea să tremur puţin, scurt, cum ţi se întâmplă când strângi tare o furculiţă între dinţi. Lucrurile astea m-au modelat într-un fel esenţial.

E mare, are lemn, piele şi metal în compoziţie, are roţi şi o cutie internă ca şi noi, care îi acoperă organele vitale. Un lucru mic din ea, ascuns într-un sertar secret, pe post de cerneală, poartă un nume delicios: suveică. Poate să scrie cu roşu, cu verde, cu mov, cu albastru, cu portocaliu, chiar şi cu alb, cu toate culorile pământului. Poate să-ţi deseneze iepuri, urşi, maşini, păsări, chitări. Se poate transforma în ceamairapidămaşinădevitezăcarestăpeloc. Urcă talpa ta de copil peste pedala ei, apucă strâns cu mâinile de marginile scaunului pe care eşti aşezat, adună-ţi puterile şi coboară-le în picioare, apoi caută contactul, - nu pe mijloc, de-aia nu merge, mai încolo, mai spre margine - urcă şi cea de-a doua talpă în marginea opusă şi acum apasă alternativ. Începe să ticăie. Îi bate inima ca unei maşini de spălat. Acul urcă şi coboară repede-repede-repede. N-o trage de curele că o doare şi o şubrezeşti. Pune-ţi palma uşor peste roata ei din faţă, când viteza e maximă. O să simţi cum îţi aleagă în palmă. Când vrei s-o opreşti, apasă mai tare pe roată, să-i reduci viteza treptat.

Am paisprezece ani şi urc scara, într-un imobil cu pereţi vopsiţi jumătate în verde, jumătate în alb. Intru pe un coridor mai degrabă strâmt decât lat. Păstrez culoarul de pe partea dreaptă. Miroase a gaz, a piele, aud un fel de ciocane, văd uşi din lemn, vopsite în acelaşi verde sau cărămiziu, multe dintre ele cu un grilaj bej dat în lături. Aud şi voci de femei, râsete puternice, din când în când câte o voce de bărbat. Plafoanele sunt înalte, becurile fără abajur. Am ajuns. Mă opresc în faţa unei uşi pe care scrie ATELIER MECANIC. Intru. Într-o cameră puţin mai mică decât bucătăria unui apartament obişnuit de bloc, cu pagini din almanahuri de modă, vechi, lipite pe ziduri, un bărbat în halat albastru stă în picioare, cu faţa spre fereastra pătrată mică, decupată în peretele din faţă. E cu spatele la uşă, uşor aplecat peste masa de lucru improvizată - o banchetă aglomerată de scule, polizoare şi menghini, pachete de ţigări Assos, ferigi, sticle cu uleiuri şi cârpe. Mirosul de piele şi vopsea domină încăperea.

Bărbatul în halat albastru se întoarce cu faţa spre mine, se şterge superficial pe cârpele pătate din jur, apoi se apropie:
"Gata, tati, ai venit? Hai că plecăm imediat."
Se şterge mai bine de uleiuri pe halat, îl mototoleşte uşor în palme şi-l mişcă. Eu trag în piept tot aerul din cameră. Mă uit la mâinile lui tăbăcite, pline de răni, cu vene pronunţate şi pielea îngroşată. Vor păstra din mirosul ăsta, ştiu.

Sunt sus, în capătul scărilor rulante de la Timpuri Noi. Vântul bate uşor de la Vest la Est.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer