Vis

Lumina soarelui era din ce în ce mai scăzută. Din camera alăturată se auzea televizorul. Am intrat să-l sting şi m-am oprit în prag. Nu ajungeam mai sus de clanţă.

Am atins butonul greşit al telecomenzii şi-atunci tânărul care stătea pe canapea, cu mânecile cămăşii suflecate şi tălpile goale, s-a transformat într-un bătrân care purta o perechi de pantaloni de pijama şi un capot cu tivul din catifea maronie. Avea pe cap un fes tricotat din lână albastră. Stătea cu tălpile ridicate, cu papuci cu tot şi genunchii aduşi la gură. Canapeaua era extensibilă, de un roz pal, iar lângă el, se întindea o fată incredibil de frumoasă, blondă, cu părul lung şi drept, îmbrăcată într-o rochie din mătase transparentă, cu nuanţe vişinii. Purta dresuri albe, avea picioare nesfârşite şi pielea ca o bucată de cretă.

Fata i-a spus blând:
"De ce nu te duci acasă? Soţia ta trebuie să te caute înnebunită."

El era trist şi îngândurat.
"Nu mă interesează."
"De ce nu vrei să te ajute? De ce, dacă nu poţi să te mai ridici din pat, nu o strigi?"
Bătrânul a privit-o. Avea barba crescută şi buzele vineţii.
"Mă pune pe scaunul din bucătărie şi-mi zice «Papă cu înghiţituri mici chiştelele». Îmi ia şervetul din mână şi mă şterge la gură. Îmi ţine palma sub bărbie când beau laptele, cu mâna ei peste mâna mea care ţine paharul."

Se întoarse spre televizor, la ştiri, apoi se lungi pe canapea.
"Lasă-mă să te ţin în braţe.", îi zice ea. "Am să te învăţ."
Se lipi de spatele lui şi mă scoase afară cu un deget ridicat.

Eu ies din bloc pe un drum de ţară, acoperit cu iarbă grasă, încărcată de rouă, proaspăt tăiată. Alerg de-a lungul unui şanţ, cot la cot cu doi băieţei cu părul roşcat şi baloane în mâini. Creaturile astea pistruiate sunt neînchipuit de frumoase. Râd şi dau din mâini şi eu alerg odată cu ei, vreau fericirea lor şi îi întreb:
"Nu vreţi să fiţi ai mei?"

Îi urmez într-o curte imensă unde oameni mulţi se-aud vorbind, dar nu se vede niciunul. Unul din băieţei îmi întinde un balon, iar eu îl leg de trunchiul subţire al unui arbore înalt, tăiat.

Văd cu coada ochiului un bărbat întors cu spatele, îmbrăcat în pulovărul negru al bunicului meu, în care ne jucam de-a muşuroiul pe vremea când trăia şi eu făceam morişca cu mânecile lungi şi grele. Nu pot să întorc mai mult privirea, dar pesemne că e bărbatul cu care am făcut cei doi copii portocalii care sunt ai mei acum, i-am făcut ai mei pentru e suficient să vrei şi să se-mplinească.

O voce din difuzoare spune:
"Daţi drumul arborilor să se-nalţe la cer. Lăsaţi baloanele să-i urce."

Privesc cerul plin de trunchiuri subţiri care stau drepte şi frunzele lor galbene, uscate, pornesc să sune şi baloanele colorate îi ţin legaţi de fire subţiri de aţă. Era un cer ca după ploaie, alb, în schimbare. Îmi amintesc că am mai văzut aşa arbori. Îmi amintesc şi unde. În cărţile de ghicit. Am mirarea şi credinţa copiilor mei şi sunt mai uşoară decât aerul şi suflu în arborele meu care se înalţă mai sus decât toţi ceilalţi, sus-sus, că nu-l mai văd decât în ceaţă. Îl privesc de jos, numai capul se mai ghiceşte din mine, şi-mi vine să plâng de fericire.

Şi dintr-odată, trunchiul începe să o ia la vale, înapoi spre pământul pe care îl cutremură când îmi cade la picioare. Eu mă întind pe ţărâna grunjoasă şi le spun celor doi copii să stea lângă mine pentru că eu trebuie să am grijă de ei. Asta e datoria mea. Bărbatul în negru vorbea mai departe cu spatele la mine.

Îl iau pe unul din roşcaţii mici, îl urc pe pântecul meu şi începem să ne jucăm. Îl gâdil, şi-l leagăn şi încerc să-l fac să râdă. Îl las jos şi îl iau pe cel de-al doilea şi iar pe primul şi iar pe al doilea şi aşa de multe ori în acelaşi minut care se prelungea cum numai în vis se poate.

Ei ţineau mânuţele lipite, parcă se apărau de ceva şi în mine creştea încrederea că nu-i fac fericiţi. Nu râdeau cât aş fi vrut eu să râdă. Nu vroiam să creadă că îl iubesc mai mult pe unul decât pe celălalt. Transpir şi mă încrunt şi sunt tot mai precaută şi mai falsă. Vreau să plâng de furie şi apăsare.

Îl ridic pe cel de pe pântec să-l pun alături, să-l schimb cu următorul, dar cel care aştepta să-l iau în braţe are sânge închegat la nas şi în jurul gurii. E rece şi nu mişcă. Ştiu că e mort. Murise şi nu ştiu ce-i făcusem.

Îl dau la o parte cu podul palmei pe cel care era pe pântecul meu şi îl pun pe cel rece în loc, peste căldura mea. Dar era ţeapăn, congelat. Murise în poziţia în care trebuie să fi fost odată în uterul meu. Are picioarele uşor ridicate şi mâinile aduse în faţă. Celălalt copil priveşte către el, urcat peste braţul meu stâng.
"N-ai voie să-mi faci asta. De ce-mi faci asta?", îi zic celui care nu mai mişcă.
Vorbeam încet ca nimeni din curte să nu m-audă, ca bărbatul din dreapta să nu se întoarcă, ca băieţelul din stânga să nu priceapă.

Mi-e frică. Mă întorc spre singura creatură minunată cu pistrui pe care o mai am şi pe care o alungasem preventiv, ca să simt că fac şi eu ceva, că pot chema răul când vreau eu, nu când decide el, şi-mi spune:
"Am să plec acum, dar am să mă întorc odată şi o să vezi ce-am înţeles." Avea multe ciuperci cu pălării cafenii, mari, crescute pe braţe. În picioare îi ţineau de cald muşchi de pământ. "Până atunci, mami, uită-te acolo."
Şi-mi arată cerul.
Arborele meu se ridica sus-sus, mai sus decât toţi ceilalţi arbori, prins de un balon galben care-l trăgea de-un fir de aţă subţire.