Povestea, înainte de toate

Ei stăteau jos pe scaune, în una din încăperile ceainăriei Café Verona, el în picioare, cu spatele la fotografiile-portret expuse. Ei erau şase, el de unul singur. Le-a spus de la început:
"Uitaţi-vă cum facem", apoi şi-a dres vocea. "Nu sunteţi la şcoală acum. Nu vreau să fie o oră de şcoală în care eu vă predau şi voi scrieţi pe caiete. Eu o să vă spun nişte lucruri pe care voi nu le ştiţi. Poate voi îmi spuneţi nişte lucruri pe care eu nu le ştiu. Mi-ar plăcea să fie un dialog."

Şi primul lucru important pe care copiii şi adolescenţii veniţi la Atelierul de regie organizat de Festivalul Internaţional de Film Kinodiseea l-au auzit de la regizorul Florin Şerban, a fost că "întotdeauna, într-un film, e vorba despre cineva care vrea ceva. Cât de real e sau cât de ireal e, nu ne interesează. Important e ca povestea să ne spună ceva. Şi întotdeauna povestea ne spune ceva în momentul în care noi vedem acolo pe ecran un erou sau mai mulţi eroi pe care îi înţelegem. Nişte eroi pe care îi iubim şi care vrem să reuşească."

Şerban a absolvit Facultatea de Filozofia la Cluj şi s-a specializat, printr-un master, în Filozofia Culturii şi Hermeneutică. După ce a studiat regia de film la UNATC, a primit o bursă din partea Facultăţii de Film a Universităţii Columbia din New York. A stat cinci ani în State, la cursurile Masteratului de Film de la Columbia University, apoi a predat ca asistent Teoria Filmului la aceeaşi universitate. Primul lui lungmetraj, Eu când vreau să fluier, fluier a fost premiat la Berlin cu Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului şi Premiul Alfred Bauer pentru inovaţie în domeniul filmului. Şerban a deschis o şcoală de actorie (http://www.scoaladeactorie.ro/) pentru cei care vor să devină actori sau au deja o experienţă în profesie, dar şi pentru cei care vor să fie pentru două ore altcineva, care caută o cale de a se cunoaşte şi a-şi exorciza demonii. Pe 4 octombrie 2010, primele grupe vor începe cursurile. Şerban şi-a manifestat întotdeauna interesul pentru lucrul cu neprofesioniştii. El crede că pentru a fi actor ai nevoie de trei lucruri: dragoste pentru ce faci, talent şi voinţă. Atât.

În cafenea, toţi stau lipiţi de scaune. Au între 11 şi 17 ani şi cei mai mulţi dintre ei nu sunt la prima întâlnire de acest fel. Au fost la festivaluri de film, la workshop-uri de specialitate, s-au plimbat în tabere din străinătate unde au descoperit cum se face un film din faza de idee până la cea de finisare, vor "să se lanseze în lumea filmului." Chiar dacă au mai auzit o parte din lucrurile de care Florin Şerban le spune, ascultă atenţi pentru că "trebuie să iei de la fiecare ce are de spus şi ce e bine pentru tine."

Ca să fie mai uşor de înţeles, Şerban le desenează o schemă. "A" săgeată "vrea ceva", iar între apar "Duşmanii". Apoi încep să construiască împreună o poveste cu un puşti de 15 ani, i-au spus Adi, care vrea să vadă un film. Fiecare propune câte un duşman: banii, părinţii, prietenii, temele, vârsta, sănătatea. Grig, cu ochii mari şi migdalaţi, se gândeşte că dacă nu ar exista cinematograf în oraş ar putea fi un impediment destul de bun.
"Hai să vedem. Toate cele pe care le-am pomenit aici sunt foarte uşor de vizualizat. Cum arăt că el nu are cinematograf în oraş?", întreabă Şerban.
Nimeni nu răspunde.
"Îţi ia foarte mult timp. Trebuie să aduci o scenă cu un alt prieten care are cinematograf în oraş, care vorbeşte cu Adi, şi-i spune şi nu ne ajută foarte mult. În schimb, pe toate astea", spune Şerban cu ochii la cele de pe tablă, "putem să le vedem imediat."

Cum sunt prea mulţi inamici şi trebuie să se decidă pentru unul singur, dau note fiecărei propuneri. Unii îşi susţin ideile cu note mari. Ana, dimpotrivă alege 6 pentru propunerea ei - părinţii.
"De ce 6? 6 e o notă mică."
"Da, ştiu", spune Ana căreia n-aş putea să-i dau mai mult de 15 ani, deşi are 17. "Dar mă gândesc că poate e mult prea folosită."
"Nu trebuie să te gândeşti la asta.", îi zice Şerban pe un ton neutru, "trebuie să te gândeşti la cât de tare vrei să spui tu povestea asta şi atunci s-ar putea s-o spui mai bine decât oricine altcineva."
"Atunci 8."

Când ajunge la "vârstă", Şerban se uită spre Antonio care are 11 ani şi este cel mai mic din grupă.
"Îi dau nota 7.", zice el. "Dacă nu are vârsta, îl opresc ăia la film."
"La intrare."
"La intrare.", zice Antonio încrezător.
"Corect."
"Că îl văd că e mai mic şi atunci foloseşte altă modalitate. Ori le dă bani sau aşa..."
"Adică îi mituieşte."
"Da, îi mituieşte. Îi bate."
"Îi bate?" Şerban nu-şi poate stăpâni o urmă de zâmbet.
"Da."
"Cum îi bate?"
"Nu ştiu. Le trage un pumn în burtă."
"Bun. OK." Ia propunerea în serios, o notează pe tablă şi îşi potriveşte glasul.

Pentru că Şerban nu făcuse nici o propunere, optează pentru "vârstă" ca cel mai potrivit inamic în scenariul făcut ad-hoc. Şi le explică de ce. Îi roagă să se gândească la toate poveştile pe care le ştiu, de la Scufiţa Roşie la Greuceanu şi le aminteşte că toate au în comun tensiunea.
"Tensiunea e un fel de aşteptare încordată. Dacă eu stau aici şi Cosmin", bărbatul din stânga lui Şerban, sprijinit de perete şi de camera de luat vederi, "acolo, şi sub masă e o bombă, da?, o bombă cu ceas, şi se face ora 12:00 şi la 12:00 explodează, acesta e un film la care voi vă uitaţi. Nu puteţi să veniţi la noi şi să ne spuneţi "Băi, e o bomba sub masă, da?, dar aţi vrea. Noi vorbim. «Ce mai faci? Uite.» Şi discutăm, şi discutăm, şi în timpul ăsta voi vedeţi cum acele ceasului merg, merg, merg. La 12:00 e o linie roşie. Şi tu aştepţi, şi aştepţi. Şi atunci se poate întâmpla ca bomba să explodeze sau să vină cineva şi să-i salveze, să dezamorseze bomba sau să-i ia pe ei de-acolo. Voi ţineţi cu noi, vreţi ca noi să supravieţuim, ca bomba să nu explodeze."

Şerban punctează cu verde o liniuţă la începutul povestirii, pe schema de pe tablă, ca să marcheze momentul în care tu, ca povestitor, e important să dai drumul la ceasul bombei. Lângă, desenează cinci cercuri mici care corespund momentelor principale ale unui scenariu: începutul, conflictul, lupta, punctul culminant şi finalul.
"Punctul culminant e către sfârşitul luptei, când ai impresia că eroul fie e atât de aproape să câştige", cât un punct prins între buricele a două degete, "fie e atât de aproape să piardă. E ca atunci când joci fotbal şi te îndrepţi cu mingea către poartă. Şi driblezi, driblezi, driblezi şi ultimul care stă în faţa ta e portarul. Toţi ceilalţi pot să ţi-o ia cu piciorul. Portarul poate să apere şi cu mâna. Trece de ăla sau nu trece? E, asta e punctul culminant."
Şerban ridică sprâncenele stufoase.
"După portar urmează poarta, finalul, dar portarul e punctul culminant."

Şi cu toate momentele subiectului clar delimitate, cei şapte încep imaginarea scenariului. Adi vrea să vadă filmul, filmul vine în cinematograf, Adi merge la film, află că nu are vârsta potrivită şi porneşte lupta.
"Mare atenţie. Am pomenit de tensiune. Tot timpul trebuie să ai tensiune. Puteţi să aveţi o poveste care să treacă prin toate punctele astea, dacă nu ai tensiune care pleacă de aici, din conflict, povestea nu e interesantă."

Una din modalităţile cele mai uşoare de a creşte tensiunea este aceea de a mări pericolul. Le exemplifică prin întrebări cum pot face asta alegând să lucreze pe cazul în care Adi decide, de exemplu, să-i bată pe bodyguarzi ca să intre în sală.
"Îi arată pe bodyguarzi cum vorbesc lucruri urâte şi se-mping.", zice Antonio.
"Ce-i mai interesant? Să vorbească sau să se-mpingă?", întreabă regizorul. "Aici trebuie să ţineţi minte un lucru. Întotdeauna un film, care nu este teatru, ce se vede e mai interesant şi mai puternic pentru spectator decât ce se vorbeşte. Bun. Asta e o modalitate foarte bună. Alta, şi mai bună".
Ideea întârzie să vină din sală.
"În faţa lui există un alt copil care e deghizat.", le spune el.
"Daaa.", şopteşte Antonio entuziasmat.
"Şi îl bat pe ăsta. Gândeşte-te că Adi vede un copil care face acelaşi lucru pe care el urmează să-l facă. Îi împrietenim puţin, ca şi tu, ca spectator, să te-mprieteneşti cu personajul, şi în faţa lui, îi trag o mamă de bătaie."
Îi provoacă să-şi imagineze că Adi îşi lipeşte o mustaţă pe care numai noi o vedem dezlipindu-se. Şerban îi învaţă că aducând în poveste informaţii pe care spectatorii le ştiu, dar eroul nu, pot creşte aşteptarea.

A doua zi, când atelierul a continuat, fiecare a trebuit să vină cu o ideea simplă de scenariu care ar fi putut fi înregistrată în galeria din sub_cărtureşti în care se întâlneau. Povestea fiecăruia a fost analizată de toţi ceilalţi, cu punctele ei forte şi slabe. Şerban a insistat pe părţile vulnerabile pentru că ştie că, cel mai adesea, poţi învăţa mai mult din filmele proaste decât din cele bune. Şi iată ce a ieşit.

Antonio care i-a spus mamei sale că el o să ajungă mai tare decât Spielberg, s-a gândit la un grup de oameni care ajung într-o pivniţă în care descoperă că sunt blocaţi, motiv pentru care intră în panică. Într-un final, descoperă un geam şi reuşesc să scape. Iniţial echipa nu identifică tensiunea în poveste, dar ajung să o creeze imaginându-şi scene în care să apară urme de sânge pe ziduri, semne lăsate de alţii despre care presupunem că au fost de asemenea blocaţi, un testament. Partea slabă a acestei poveşti este duşmanul. Şerban caută un duşman cu care eroii să se poată confrunta uşor. "Aici oponentul e pivniţa, şi nu e rău, există, dar problema e că, într-un film atât de scurt, e foarte greu să avem un oponent greu de folosit. E bine să ai un duşman cu care chiar te poţi lupta."

Grig şi-a imaginat o sală de expoziţie cu un paznic pe scaun, într-un colţ, citind o carte. După o vreme, tablourile încep să se mişte, se aud zgomote, cad, dispar. Paznicul se sperie, înnebuneşte şi pleacă. Toţi apreciază că povestea are surse de tensiune care pot fi uşor exploatate. Problema apare după crearea ei. "Moare înainte să prindă viaţă. Nu înţelegem ce s-a întâmplat.", spune Şerban. Iar finalul nu are nicio legătură cu restul poveştii. "Dacă ţi-ai fi început povestea cu un om care are probleme şi căruia îi mai lipseşte puţin să clacheze, atunci asta ar fi fost povestea."

Ana s-a gândit la un băiat care îşi aşteaptă iubita la o expoziţie, numai că la întâlnire vine o altă amică. Băiatul începe să se îngrijoreze tot mai mult de întârzierea prietenei lui şi de faptul că l-ar putea găsi cu o altă fată. La sfârşit, află printr-un telefon de la iubită că a greşit locul de întâlnire. În povestea aceasta, copiii nu găsesc nici pericol şi nici duşman.

Gabi, un puşti de 14 ani, care îşi trece des mâna prin părul blond pe care încearcă să-l ciufulească, îşi cere înainte de toate scuze pentru că a început să caute idei abia în dimineaţa acelei zile. Şerban îl opreşte. "Nu poţi să începi cu scuze. Dacă apare scris pe ecran «Un film de...», tu eşti vinovat pentru tot." Gabi scoate puţin în afară buza de jos, priveşte prin lentilele dreptunghiulare şi povesteşte cum a ales ca personaj principal "un băiat cu ochelari, gen tocilar" care e batjocorit de toată lumea şi pe care se gândea să-l interpreteze chiar el. Acest băiat participă la un concurs de matematică în urma căruia, dacă îl câştigă, şcoala lui ar fi dotată cu calculatoare noi. Puştiul reuşeşte şi "or să mă respecte şi chestii d-astea." Şerban a găsit-o interesantă, dar lipsită de prea multă tensiune şi irealizabilă în 3-4 minute sau într-un spaţiu restrâns. Ori nu pot sări etape pentru că "nimic nu e mai grav decât lipsa de credibilitate."

Andrei, care nu a scos aproape nici un cuvânt, le propune un grup de hoţi care vrea să fure un tablou foarte valoros. Hoţii reuşesc să-l ia, să treacă de paznici şi exact în clipa în care credem că au reuşit, un paznic îi prinde. Pentru că motivaţia personajelor principale de a fura tabloul nu e clară, Şerban îl întreabă "Câte filme ai văzut în care să nu ţii sau să nu te ataşezi de personajul principal?" În plus, pericolul este neclar, iar personajele nu fac fapte rele fără motiv. "Nimeni nu se naşte rău. Oamenii devin răi."

Au trecut rapid prin noţiunile de casting, găsirea locurilor potrivite pentru filmare, şi montaj, au auzit spunându-se "Atenţie", "Acţiune" şi "Motor", au descoperit cât de mult arată raportul dintre personaje o punere în scenă şi cum un singur cadru poate spune ceva despre genul de film pe care urmează să îl vedem (comedie, horror, dramă, acţiune, SF, etc.), au învăţat că aparatul de filmat poate sta absolut oriunde atât timp cât serveşte bine mesajului regizorului, dar înainte de toate, cele patru ore petrecute cu Şerban i-au învăţat că orice film începe cu o poveste.