Protecţie - Mischa Maisky la Bucureşti

Pe faţa lui Mischa Maisky e o duritate topită sub forma surprinzătoare a unei tandreţii infinite. Degetele lui nu sunt lungi şi subţiri, părul lui nu e scurt şi ţeapăn, nu poartă frac şi nici papion, talia lui nu e subţire. Are plete şi o barbă tunsă scurt, încruntă des sprâncenele, ţine buzele mai mereu întredeschise, coatele se ridică sub bluzele lui largi şi mătăsoase, bate podeaua cu talpa subţire a pantofilor sau se ridică pe vârfuri când notele urcă. Forma rotundă a ochilor plecaţi îi îndulceşte asprimea mişcărilor încordate, aproape continue, ale maxilarului.

Asprimea asta însă nu poartă nimic violent în ea, are o forţă care seamănă cu patima şi îndârjirea. Imprimă siguranţă şi protecţie. E indubitabil masculină şi se revarsă printr-o tandreţe la fel de masculină asupra violoncelului. Şi în clipa în care îl asculţi, ai senzaţia că nimic, dar absolut nimic rău nu te poate atinge. Că nimic nu se poate lupta cu sunetul ăsta. Că eşti într-un fel misterios protejat. Lentoarea din încheietura mâinii lui pe arcuş, din paşi, atunci când merge spre cortină sau porneşte spre mijlocul scenei din spatele ei, felul în care îşi trece dosul palmei prin părul alb, ondulat, crescut până la baza umerilor, îţi spun toate astea pentru că mişcările lui sunt elegante, răbdătoare şi lipsite de îndoială. E un simbol pentru grija faţă de oameni şi ce au în ei.

E mai mult decât politeţe atunci când îi permite lui Lily să păşească înaintea lui. E un semn al unei afecţiuni paterne, puternic prin însăşi prezenţa lui acolo, în umbra ei. Lily picură pe fundal un sunet curat de pian. E discretă, amplificatoare, nu mă acaparează, dar când tace, îmi lipseşte. Prezenţa ei pe scenă, pentru mine, se asemăna frapant de mult cu tot ce puteam decupa din ea de la locul meu: poalele rochiei lungi, negre, în spatele pianului şi o gleznă în jurul căreia trecea bareta pantofilor în culorile negru şi auriu, care îi acopereau degetele piciorului şi călcâiul. Talpa lor înaltă bătea uneori pedala pianului. Din când în când, o ghiceam cum îşi dă pe spate o şuviţă din părul ei castaniu, lung şi ondulat. Colţul ăsta de scenă era cumva emblematic şi pentru ceea ce simţeam ascultându-l pe Maisky: o prezenţă feminină cel mult subînţeleasă, dar niciodată ostentativă.

Dacă aş putea să-l întreb ceva acum pe Maisky, l-aş întreba cum îşi controlează respiraţia atunci când are violoncelul în braţe. E ceva în mişcarea lui, o delicateţe atât de mare în felul în care îl atinge, încât îţi dă senzaţia că nu respiră, ca şi cum asta ar putea ameninţa cumva vocea instrumentului. Maisky nu cântă doar cu mâinile, cântă cu tot corpul. În partea a doua a concertului, microfonul i-a captat de câteva ori respiraţiile. Seamănă cu un foşnet intens, dar scurt. Imaginaţi-vă că trageţi aerul în piept şi apoi coborâţi sub apă unde mişcările capătă o graţie diferită de ceea ce ar putea să vă ofere suprafaţa. Iar acolo sunetul respiraţiei voastre se întrerupe. Asta mi se părea că face şi el. Ia din afară, se întoarce înăuntru şi încearcă să stea cât mai mult acolo, neperturbat, în tăcere.

Odată, după o reprezentaţie solicitantă, un actor amator îşi trăgea sufletul pe o canapea ponosită la subsolul unei Case de cultură. Îşi sprijinea spatele şi capul de perne. Nu ţintea ceva anume, deşi părea că priveşte în direcţia colegilor lui de trupă care râdeau şi cântau în vreme ce se dezbrăcau de costume. Părea obosit, dar  fericit. Una din colege s-a apropiat de el. Nu i-a vorbit, l-a privit numai. El însă a ridicat ochii spre ea şi i-a spus: "Eu nu pot să zic nimic. De fiecare dată când joc bine, la final de spectacol, îmi vine să fac un singur lucru: să sărut pe cineva drag."