Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Câteva linguri


Mihaela Iancu

18.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La vremea cinei, Lorena mânca supă de legume dintr-un bol roşu, pe colţul unui blat de lucru, lângă fereastra unei bucătării aglomerate. Dincolo de geamul cu obloanele vopsite galben, vedea doar garaje din tablă pentru maşinile care rareori porneau spre centrul oraşului. Privi crutoanele topite, apoi luă o gură. Erau încă fierbinţi. Mintea ei îngâna secundarul ceasului din perete.

Anca şi Maria, colegele ei de apartament, stăteau într-un capăt şi în celălalt al mesei înguste din mijlocul aceleiaşi încăperi. Fumau ţigări slims şi le stingeau în scrumiere negre, lucioase şi ciobite pe margini. Peste ele cădea lumina galbenă a unui bec învelit în abajurul din hârtie. Din când în când, sunetele brichetelor le opreau cuvintele.

"Şi ne-am făcut programul pe trei zile. M-am uitat de tot.", spuse Anca. "E foarte simplu. Afli tot de pe net. Nu mai pierzi timpul degeaba acolo şi oricum mi se pare o prostie să mergi într-o ţară străină fără niciun plan."
"Şi de stat unde staţi?" Maria se întinse după sticla de gin.
"E un hotel. Se numeşte Los Pocos. Arată foarte bine, au galerie foto pe site. Două piscine cu 27 de grade temperatura apei, salon de masaj, un bar mişto la parter. Matei spune că vrea să doarmă la refugiu. I-am spus să-şi ia gândul."
"Cum adică?"
"Păi..." Se auzi cum eliberă fumul din piept.

Lorena privea în gol, deasupra mesei celor două, în direcţia unei pete negre de pe uşa care scârţâia la fiecare atingere.
"Ce caut eu aici?", se întreba. "Eu trebuia să fiu în altă parte acum. Trebuia să fac altceva. Nu sunt bine. Nu e bine."
Plimbă lingura printre morcovi, păstăile de fasole şi roşii.
"Mănâncă.", îşi spuse. "Mâncarea ajută întotdeauna."
Înghiţi lichidul şi odată cu el nodurile se întoarseră acolo de unde veniseră, în stomac.

"A descoperit un vârf de munte, nu ştiu cum a zis că-i zice, de vreo 3.500 de metri. Şi vrea să-l urce până-n vârf. Şi dacă ajungi la 3.000 de metri e un refugiu acolo şi poţi să dormi."
"Eu nu m-aş băga să fac chestia asta. Dar mă gândesc că e mişto."
"Ba nu e deloc. I-am spus «Dacă tu crezi că eu merg în călătorie ca să renunţ la confortul din camera mea de hotel, la căldură, la apă, pentru o noapte la refugiul lu' peşte, te înşeli». Nici n-ai de unde să-ţi cumperi o pâine sau un pachet de serveţele acolo sus."
"Şi el ce zice?"

Pata neagră se întindea până aproape de lustră şi se făcea nevăzută în lumină. Nu mai zugrăviseră de ceva ani. Mobilierul însă era nou şi ascundea orice tristeţe.

"Că să meargă el şi să vizitez ce vreau şi să vin şi eu cu telecabina până la 3.000, să ne întâlnim acolo. Şi dacă nu vreau să rămân peste noapte, poate profit să fac excursia aia în Sud, cum ziceam, că el tot nu ţine să-şi cumpere nimic."
"Nu i-ai zis că sunt reduceri? De Sărbători sunt mereu reduceri."
"I-am zis, dar nu-l interesează. Că nu ştiu ce privelişte fabuloasă e acolo, că se vede cerul înstelat nu ştiu cum, că e cu... nu ştiu ce aburi se ridică. Mă, dacă-l auzi... El nu era cu d-astea, nu ştiu de la cine le are."

Supa era prea sărată, dar îi era foame şi urât. Se întoarse cu privirea spre stânga, la aleea din spatele caselor ocolite de pisici tărcate.

Era din nou acolo unde-l văzuse toată săptămâna. Purta aceiaşi pantaloni de trening pe sub halatul albastru spălăcit, încheiat până sus. Culegea frunzele dintr-o parte şi le muta în cealaltă. Spunea ceva. Totdeauna spunea ceva. Niciodată nu înţelesese ce. O văzu cum îl priveşte, aşa că se ridică, îşi scoase fesul şi-l mototoli între degete. Îi zâmbi tâmp şi flutură mîna spre ea.

"Ţi-aş da şi eu bani să-mi iei ceva dacă mergi în magazine."
"De mers, merg sigur. Mi-am tras la imprimantă harta cu toate sediile Pampas şi Bonita."

Lorena simţea pe ea uneori ochii verzi ai Mariei. Se gândea la ei, la fixarea lor. Se gândea şi la bărbatul cu retard de pe alee, care rămăsese nemişcat şi îi spunea ceva iar şi iar. Abia acum îl vedea cu adevărat. Abia acum îşi dădu seama că avea părul mai degrabă negru decât castaniu, şi nas borcănat, şi puţină burtă, şi era lat în umeri.
"Dumnezeule", îşi spuse. "Nu e nebun, Lorena. Îl vezi? Uită-te la el. Uită-te în jur. Niciodată nu te uiţi. Ieşi din cap! Ieşi!"

Acum trei luni, când îl întâlnise pentru prima oară, un taxi oprise în faţa scării blocului, iar ea coborâse din spate trântind uşa. Nu-şi mai amintea pentru ce atâta amărăciune atunci. Şi totuşi, nu uitase sunetul tocurilor ei furioase pe asfalt, ritmul lor încărcat de mânie, plăcerea cu care-şi juca propria încordare.

Trebuie să-i fi plăcut până şi lui. O auzise apropiindu-se şi lăsase deoparte crengile uscate pe care administratorul clădirii le tăiase în acea dimineaţă şi pe care le împachetase conştiincios câteva ore bune. Păstră două în braţe. Le ţinea ca pe un copil pe care îl legeni din automatism, fără dragoste. Îi zâmbi larg, ochii i se umeziră. Începu să-i vorbească. Repede, cumplit de repede, ca şi cum ar fi fost singura lui şansă. Era o disperare în glasul lui înecată într-o libertate pe care abia acum, la trei luni de la acea zi, Lorena realiză cât de mult o invidia.

El nu vroia să demonstreze nimănui nimic.

Lorena lăsă lingura din mână. Se lipi de fereastră şi îl salută cu mişcări largi. Firele de păr i se ridicară pe braţe cum i se întâmpla în nopţile de vară, când vântul îi umbla pe sub mânecile cămăşilor de in. Simţi pe ceafă ochii Mariei şi apoi ochii Ancăi întorşi la un semn. Aproape că le văzu feţele dezgustate. Băiatul ăsta însă o privea ţintă, din faţă. Îi spunea ceva ce nu înţelesese niciodată, ceva ce semăna a speranţă şi încredere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer