Recidivă

A fost de acord să mă conducă el cu maşina la gară, aşa că m-am aşezat în dreapta. Mă uitam la mâinile lui roşii, bătrâne şi rănite, lipite de volan. Pe degete avea urmele de ulei industrial pentru strunguri, pe care nu reuşea să-l scoată deşi îl frecase până şi cu sodă caustică. Mi-a spus că mai are benzină pentru încă 77 de km. I-am zâmbit cu milă.

Purta aceeaşi geacă din piele ca şi acum zece ani, când am plecat de-acasă. Mă uitam la dinţii lui de jos, pe care-i împingea cu limba la fiecare cuvânt. Nu reuşeam să văd mai mult de patru şi mă jenam să-l întreb câţi sunt de fapt. Privea în faţă, prin geamul murdar, la drumul liber cum numai duminica găseai în oraş. Acesta era tatăl meu, primul bărbat din viaţa mea, bărbatul care încetase demult să-mi mai spună "Fiule, tu îmi semeni."

De când se lăsase de fumat, făcuse burtă, dar eram mai bucuros să-l ştiu departe de tutun. Trebuie să se fi tuns ultima oară acum o lună jumătate. Era înalt. Obişnuia să poarte mereu costum sau măcar pantaloni din stofă. Obişnuia să facă petreceri, să spună bancuri şi să danseze cu toate femeile din încăpere. Acum nu mai găsea nimic de sărbătorit.

Verigheta îi strângea inelarul la bază. O putea scoate doar cu apă şi săpun. Era genul care plângea la filmele romantice şi ţipa la televizor, unde ăia buni sângerau şi rămâneau deznădăjduiţi. Arăta el însuşi ca un învins din profil, din spate, din pături.

Când l-am sunat să-i spun că vin acasă, acum două nopţi, mi-a zis: "Eu sunt în delegaţie. Mă întorc duminică. Iar sâmbătă noaptea cred că nici n-am să dorm. Am de făcut un inventar. Tu la cât pleci?"
"Cu trenul de la 16:00", i-am răspuns. "Mă gândeam că te prind. Dar mai bine dormi. Lasă, ne vedem noi altădată."
"Încerc să vin."

"Încerc" nu era de-ajuns pentru mine. Aşteptam un "Negreşit. Am să fiu acolo." Ştiam însă amândoi la fel de bine o să ne strângem mâinile puternic, cum mă învăţase, apoi n-o să mai ştim ce e de făcut.

Am dat noroc pe hol. L-am privit între ochi, aşa cum tot el mă învăţase ca să fac o diferenţă între sfidare, detaşare şi dragoste. Mama tocmai pusese masa şi ne-am aşezat să mâncăm. Am mestecat toţi trei în linişte. Când veneam eu, mutau masa de lângă peretele de care stătea lipită, în mijlocul bucătăriei. Ocupam fiecare câte o latură. Cea dinspre bufetul cu pahare şi tacâmuri rămânea mereu liberă, mama stătea vizavi, în celălalt capăt, lângă aragaz, eu şi tata ne aşezam faţă în faţă, iar acum ţineam capetele plecate în farfuriile cu oase de peşte.

Am rămas cu mama până a spălat vasele unsuroase. Mi-a pus în faţă un pahar cu lapte de la curte, din Nucşoara, apoi m-a mângâiat pe creştet ca atunci când aveam 17 ani şi mă enerva cumplit. În ziua aceea mi s-a părut doar inutil pentru bărbatul cu crize existenţiale care ajunsesem. Mă uitam sânii ei lăsaţi aşa cum îmi închipui că se uită un medic generalist. Încercam să-mi dau seama dacă felul în care îmi alesesem femeile avea vreo legătură cu ea. Mi-o închipuiam alăptându-mă sau sărutându-mă, dar mi se părea incapabilă de tandreţe, ca şi mine, iar gândul că ar putea să mă încerce imagini care nu existaseră niciodată în realitate, mă umplea de scârbă. Recunoşteam o rezistenţă la senzaţia atingerii ei şi mă temeam în permanenţă de ea pentru că părea că are mereu pregătit un gest de afecţiune pentru mine. Cu tata era altfel. Cu tata nu avusesem niciodată probleme de genul ăsta. Era mult mai simplu. El îmi spunea scurt şi încet, o dată la câteva luni, "Bravo!", iar asta însemna "Sunt mândru de tine.", "Eşti minunat.", iar câteodată ţinea loc de "Te iubesc.", ceva ce, am aflat ani mai târziu, se spune mult mai uşor în engleză.

Am lăsat paharul pe buza chiuvetei şi am înaintat spre camera mea. M-am aşezat pe recamierul în care nu-mi mai aminteam cum se doarme. Simţeam că am avut dintotdeauna 34 de ani şi aproape 1,80, că am vorbit dintotdeauna, că am fost atent dintotdeauna, că am gândit dintotdeauna şi le-am privit pe toate lucid. Iar dacă mai folosisem câteodată dulapul de lângă fereastră ca ascunzătoare, era pentru că îmi plăcea să mi se simtă lipsa şi să-i aud cum întreabă de mine cu disperare prefăcută în glas, dar ce conta? Cum stăteam cu cheile dulapului în mână, mi-am dat seama că de-asta nu ştiu să flirtez. Sunt prea bătrân ca să mai găsesc răbdare pentru câteva săptămâni de aţâţare şi vorbe de deasupra, suficiente cât să-nceapă să-mi pese şi să mi se facă teamă să spun cine sunt.

Când am ajuns, tata mi-a luat rucsacul pe spate cu o mână, ca atunci când mă trimitea în tabere. L-am lăsat în faţă, să întrebe de tren, să caute peronul, să-mi fie tată. Ne-am despărţit lângă un stâlp.
"Nu mai stau. De-aici îl iei."
"Nu mai are rost. E oricum frig, eşti obosit. Mergi şi culcă-te."
"Să ne suni când ajungi."
"Sun."
A făcut paşii mari peste liniile de cale ferată, ude. Avea umerii aduşi în faţă. Mi-am amintit de ei în tren. Lumea se vedea mai simplă de sus.

Numele meu e Paul, sunt scriitor şi repar lucrurile pe hârtie.