Dacă tangoul şi-a găsit, în persoana lui Ástor Piazzolla, sinteza şi înnoirea - prin ceea ce acesta a numit Tango nuevo -, atunci genul "musette", atât de legat de spiritul parizian are, în persoana lui Richard Galliano, cel mai important inovator al său. "Musette", mai mult decât un gen, o marcă a Parisului idilic, a devenit popular în anii 1880, fiind distilat atât prin truda muzicienilor francezi, cât şi a celor italieni; a asimilat influenţe ale valsurilor, ale polcilor iar emblema sa sonoră este, în mod sigur, acordeonul.
Pe acest fond, noul "musette" a însemnat în anii '90, prin persoana lui Galliano, modernizarea genului, aducerea sa la timpul prezent. "New Musette" este, de altfel, şi numele cvartetului cu care Richard Galliano îşi concretiza viziunea ce viza revigorarea genului "musette" în comuniune cu jazzul. Formula cvartetului reunea acordeonul, chitara, contrabasul şi instrumentele de percuţie.
Cu muzicianul francez am stat de vorbă, pentru "Poveştile de succes ale muzicii" de la Radio România Muzical, despre imensa lui experienţă în care musette, jazzul, tangoul, muzica clasică, Bach şi Piazzolla trăiesc în armonie. Richard Galliano s-a aflat la Bucureşti în luna martie 2010, ca invitat de onoare al Festivalului Internaţional de Bandoneon şi Acordeon ce a avut loc la Sala Radio.
Ştefan Costache: Pe prima pagină a site-ului dvs. am remarcat un citat din Alfred de Vigny, care spunea că: "O viaţă realizată înseamnă un vis împlinit de adolescent". Care a fost marele dvs. vis ca muzician adolescent şi în ce măsură s-a împlinit?
Richard Galliano: Pur şi simplu, pe vremea când eram adolescent, dar şi înainte de acea perioadă, mă gândeam tot timpul, visam să devin muzician, muzician profesionist, fără să fi avut vreodată în vedere altă profesie. Astăzi sunt ceea ce mi-am dorit, îmi câştig existenţa din muzică, pasiunea mea, s-au împlinit 50 de ani de când mă ocup de muzică, ceea ce înseamnă că visul mi s-a împlinit. Îmi trăiesc marea mea pasiune, care este în acelaşi timp şi meseria mea!
Şt.C.: V-aţi format ca instrumentist de muzică aşa-zis clasică - aţi studiat, copil fiind, trombonul. Cât aţi câştigat din acea experienţă - cât îi datoraţi din ceea ce sunteţi astăzi? Şi, poate, ce îi reproşaţi?
R.G.: Am început cu muzica clasică, ceea ce consider că este un lucru foarte bun, în fond este baza muzicii. Studiul trombonului mi-a folosit foarte mult, pentru că m-a făcut să înţeleg cât de importantă este respiraţia; chiar şi în cazul altor instrumente, cum este, de exemplu, pianul, respiraţia rămâne întotdeauna foarte importantă. Ador trombonul şi cred că într-o zi mă voi reapuca să cânt la el, chiar dacă în prezent sunt dedicat şi voi fi încă multă vreme acordeonului; iubesc deci, de asemenea şi trombonul.
Şt.C.: Muzica pe care o cântaţi şi o compuneţi pentru bandoneon a fost îmbogăţită de numeroase influenţe - franceză, a jazzului, a tangoului lui Piazolla, sud-americană în general, dar şi de cea a muzicii clasice. Care au fost acei muzicienii care v-au influenţat pe dvs. în mod definitoriu, fără de care nu aţi fi fost ceea ce sunteţi astăzi?
R.G.: Toţi muzicienii, toate stilurile muzicale cu care am venit în contact nu doar că m-au influenţat, mai mult decât atât, m-au îmbogăţit! Pe primul loc este Chopin, am avut discuri cu valsuri şi studii de Chopin şi m-am simţit hrănit, încărcat de această muzică. În copilăria mea accesul la imprimări era mult mai dificil decât astăzi...
Pe terenul jazzului m-au influenţat, de asemenea, toţi marii muzicieni, pornind de la Armstrong, până la Bill Evans, din când în când Miles Davis... Cântecul francez, de asemenea, interpreţi ca Georges Brassens, interprete ca Barbara, cu toţii fac parte din mine! Am fost, când eram tânăr, muzician de petreceri dansante şi raportul cu dansul, să-i faci pe oameni să danseze era foarte important. Consider că a face muzică din dragoste şi pasiune şi a o face bine, indiferent că vorbim despre un muzician de spectacol sau despre muzicieni care cântă în restaurante, prin metrouri sau pe o scenă de concert, este întotdeauna un lucru extraordinar, pentru că reprezintă o manieră de a opri timpul în loc şi pentru oamenii care ascultă, făcând un bine tuturor.
Şt.C.: Cel mai recent album al dvs. este dedicat muzicii lui Bach. De ce Bach?
R.G.: Bach, pentru că eu consider că Bach este cel mai important compozitor, mai mult, este o excepţie, cu cât îl analizezi şi îl asculti mai mult, cu atât mai mult îţi dai seama cât este de perfectă creaţia sa şi, în acelaşi timp, de umană: îţi dai seama că era un om umil, simplu dar în acelaşi timp genial, pe care nu-l poţi privi decât admirativ şi nu cred că astăzi mai există vreun creator de talia lui. Pentru noi, muzicienii, Bach rămâne un fel de Dumnezeu; cel puţin din punctul meu de vedere...
Şt.C.: L-aţi cunoscut pe Ástor Piazzolla, a cărui muzică e foarte iubită în România. Cum vi-l amintiţi şi ce îi datoraţi?
R.G.: Am fost foarte bun prieten cu Piazzolla, deşi el avea cu 30 de ani mai mult decât mine, a fost un fel de bunic din punct de vedere muzical şi mi-a oferit mereu sfaturi bune în ceea ce priveşte cariera mea, de exemplu să fac din genul "musette" ceea ce a făcut el cu tangoul. Mi-a dat foarte multe sfaturi bune fără să fi fost propriu-zis profesorul meu, el a fost mai degrabă ghidul meu, cel care m-a îndrumat pe un anumit drum şi, mai presus de toate, m-a îndemnat să mă impun. Piazzolla m-a îndreptat astfel şi către realizarea visului meu, m-a ajutat la împlinirea acestui vis.
Şt.C.: A fost Piazzolla, din punctul dvs. de vedere, cel mai reprezentativ şi mai influent compozitor pentru bandoneon?
R.G.: Piazzolla a dat o formă închegată tangoului, dar nu a fost singurul care a contribuit la asta. Au mai existat Anibal Troilo, Carlos Gardel, de asemenea foarte importanţi. Piazzolla este probabil singurul care a scos tangoul din ambianţa iniţială; şi, dacă ne referim la faptul că el a proiectat tangoul către zona jazzului şi la colaborările sale, a fost, bineînţeles, un compozitor genial, un badoneonist magnific, cu mult sentiment în interpretare! Desigur, însă, că există foarte mulţi bandoneonişti argentinieni extraordinari, în mare parte necunoscuţi. În Franţa se spune adesea că, în viaţă, ai importanţa pe care ţi-l acorzi singur, ai locul pe care ţi-l faci singur, eşti preţuit pe cât te străduieşti; dincolo de talentul său, Piazzolla a şi vrut să ajungă unde a ajuns.
Şt.C.: Care sunt acele lucrări ale lui Piazzolla pe care le preferaţi?
R.G.: Pentru mine, una dintre cele mai frumoase compoziţii ale sale este Adios Nonino, cred a realizat pentru aceasta peste 200 de aranjamente orchestrale diferite, pentru orchestră mare, pentru cvintet etc. Consider că lucrările care îl reprezintă cel mai bine pe Piazzolla sunt Adios Nonino şi Libertango. La origine, Adios Nonino este o lucrare pe care a scris-o pentru tatăl său, foarte dramatică, aproape în stil hollywoodian, în timp ce Libertango datează din epoca în care se eliberase de tango, venise în Europa, traversase o perioadă cu adevărat dificilă în Statele Unite unde se simţise pierdut şi a decis că trebuie să schimbe ceva în cariera sa; se afla în Italia când l-a întâlnit pe editorul Pagani, care i-a cerut la un moment dat să compună o lucrare cu durata de aproximativ un minut şi jumătate, iar Piazzolla a scris Libertango, piesa care a devenit un hit. Eu o cânt în toate concertele mele, este probabil singura pagină a lui Piazzolla pe care îmi permit să o redau în propria mea manieră, o pagină pe care am adaptat-o, în care improvizez...
Şt.C.: Cât de dificil a fost să vă apropiaţi de improvizaţie - un spirit ce nu defineşte prea tare tradiţia muzicală europeană?
R.G.: Improvizaţia rămâne mereu ceva uşor misterios pentru public dar este, în fond, o simplă compoziţie instantanee. Însă mai mult decât compoziţia în sine contează variaţiile asupra temei. Există mari improvizatori, iar Johann Sebastian Bach rămâne un genial exemplu; el improviza fugi la patru voci, era, am putea spune, un savant al muzicii. Există şi alţi improvizatori mai spontani, cum ar fi Chet Baker, care se joacă plecând de la teme ale cântecelor americane - standarde, cum se numesc ele. Chet Baker cunoştea însă perfect acele cântece, versurile lor şi crea improvizaţii similare variaţiunilor pe o temă dată din muzica clasică. Improvizaţia este, de fapt o dezvoltare a melodiei, o tradiţie ce porneşte de la Variaţiunile Goldberg de Bach - variaţiuni care sunt însă scrise, notate... Aşadar, pentru mine, în jazz, improvizaţia este o variaţiune pe o anumită temă. Improvizaţia bazată pe nimic, total liberă, depinde - pentru a fi valoroasă - de persoana care o generează (există artişti geniali, cum ar fi John Coltrane, care făcea asta într-un mod cu adevărat interesant dar şi alţii, cum sunt cei din formaţia "Pomplamoose" în piesa Commun des mortels care o fac şi sună neinteresant; o putem numi între noi o muzică inutilă).
Acordeonistul şi bandoneonistul francez Richard Galliano avea deja, la începutul anilor '80 o solidă reputaţie ca artist virtuoz, versatil şi revoluţionar, care reuşise să impună cele două instrumente în familia solistelor jazzului. Aprecierea sa a însemnat, în Franţa, între multe altele, invitaţia adresată să compună şi să interpreteze muzica pentru o montare, pe scena prestigioasei "Comedii Franceze" a "Visului unei nopţi de vară" de Shakespeare; iar în afara Franţei - turnee internaţionale în compania unor Chet Baker, Joe Zawinul sau Ron Carter.
Şt.C.: Ce anume vă inspiră să compuneţi, ce vă inspiră ca interpret? De ce fel de stare, sau de ambient, aveţi nevoie ca să fie stimulată creativitatea?
R.G.: Totul, absolut totul mă inspiră. Îmi place mult să-l ascult pe Stevie Wonder, am văzut ultimul concert al lui Michael Jackson - a fost, nu, şi aici, la Bucureşti! - un concert extraordinar, a fost într-adevăr un om al scenei, unul dintre cele mai importante personaje ale muzicii secolului XX, din perspectiva efectului pe care prezenţa sa scenică îl declanşa în rândul publicului. E cam la fel cum era Franz Liszt în altă epocă. Sigur, e diferit dar eu nu aşez (nu-mi plac cei care etichetează) muzica clasică, muzica tradiţională, creaţia contemporană sau muzica pop pe vreun piedestal. Atâta timp cât este făcută bine, cât e frumoasă, muzica mă îmbogăţeşte la toate nivelurile.
Şt.C.: Vă defineşte spiritul tangoului, imensa sa nostalgie? Şi dacă da, cu ce experienţe personale îl asociaţi?
R.G.: Pe mine, de fapt, nu mă defineşte deloc tangoul. Singura legătură dintre mine şi tangou, dar şi dintre mine şi bandoneon a fost Piazzolla. Pe lângă asta, eu nu sunt argentinian! Se ştie că argentinienii provin, în mare parte, din emigranţi italieni şi spanioli. Într-o zi, Piazzolla m-a ascultat cântând şi mi-a spus: "Uau, cânţi ca un argentinian!", după care s-a corectat şi a spus "Nu, de fapt ca un italian." Şi el, ca şi mine, avea origini italiene, iar în privinţa relaţiei mele cu tangoul - care implică şi dansul, bineînţeles - deşi cunosc tangoul foarte bine, nu pot spune că este muzica tradiţională ce mă defineşte. Folclorul meu se leagă în special de originile tangoului, care e italian şi care, cum spunea Astor, a fost inventat la Genova. Şi, astfel, există un raport foarte mediteranean în tango; este tempoul Mediteranei, la întâlnirea cu vapoarele. Pentru mine, spiritul tangoului, mişcarea sa are foarte multe în comun cu unduirea, cu mişcarea în valuri a vapoarelor.
Şt.C.: Aveţi elevi ca maestru al bandoneonului, vă interesează să fiţi profesor, aveţi pasiune pentru acest aspect? Ar fi păcat să nu aveţi!
R.G.: Nu, nu, cânt la bandoneon raportând-mă la acordeon, într-o manieră complet autodidactă! M-au inspirat în schimb soluţiile propuse de Piazzola, care mi-a spus că trebuie să insist să cânt la bandoneon, în pofida faptului că îmi va rupe puţin degetele. În comparaţie cu acordeonul, bandoneonul este un instrument de tortură! Asta m-a făcut să cânt la acordeon într-o altă manieră, cu mai multă atenţie acordată respiraţiei, notelor de sine stătătoare, lucrurilor de genul acesta...
S-a ferit să fie profesor de bandoneon, dar are deja discipoli cunoscuţi ca maestru al acordeonului - între ei, Peer Glovingen şi Daniel Mille; a influenţat, de asemenea, indirect, nenumăraţi acordeonişti în ultimii zeci de ani, un exemplu al impactului pe care Richard Galliano l-a avut fiind cele peste 50 de versiuni ale piesei sale "La Valse a Margaux".
Şt.C.: Unii vă consideră o persoană providenţială în ceea ce priveşte acordeonul şi bandoneonul ca instrumente ale jazzului, pentru care sunteţi ceea ce Jean-Luc Ponty reprezintă, la rândul său, pentru vioară. E întâmplător că amândoi sunteţi francezi? Are asta legătură cu Franţa?
R.G.: Da, este adevărat că Jean-Luc Ponty este cel care a inventat o nouă metodă de cântat la vioară. Înainte au fost însă Grapelli, Varlop şi apoi violoniştii americani, iar el a beneficiat de exemplul oferit de aceştia. E adevărat că el a propus ceva cu adevărat aparte, un stil personal. Este ceea ce, într-o oarecare măsură, încerc să fac şi eu. Bineînţeles că înaintea mea au scris istorie artişti ca Art Van Damme, ca Tommy Gumina sau precum Gus Viseur, în Franţa - care au fost adevăraţi precursori -, iar eu mă consider un pionier în acest domeniu. Am fost mereu convins că voi putea să ajung pe o scenă adevărată de concert, iar asta a însemnat să devin un canal de comunicare a unui nou curent muzical, a unei energii. Este o descoperire care s-a revelat astfel publicului, chiar dacă ea exista, desigur, şi înainte de mine.
Şt.C.: Dacă ar fi să pledaţi pentru Concertul lui Piazzolla, Aconcagua, propus publicului de la Bucureşti, cum aţi face-o?
R.G.: Întâi de toate aş dori să rectific un lucru: titlul Aconcagua nu a fost ideea lui Piazzolla, a fost pus după moartea sa. În mod normal, versiunea originală, pe care eu o am, se numeşte simplu Concert pentru bandoneon. Editorii însă au considerat că ar suna mai exotic dacă ar adăuga în titlu Aconcagua, dar nu cred că a fost o decizie foarte fericită.
Este singurul concert pentru bandoneon scris de Piazzolla, tehnic nu este o piesă foarte solicitantă, este însă dificilă din punct de vedere stilistic, mai ales pentru orchestră. Se întâmplă ca şi în cazul muzicii româneşti tradiţionale: dacă muzicienii se rezumă la a reda partitura, ei ignoră sufletul muzicii româneşti; astfel se întâmplă şi cu tangoul.
Trebuie ca muzicienii, chiar şi cei din orchestră, să aibă curiozitatea să asculte înregistrările originale ale tangourilor şi ale muzicii lui Piazzolla, în general. Este ceva foarte legat de dans, ca şi muzica tradiţională românească, iar atunci când este interpretată orice lucrare a lui Piazzolla trebuie să-ţi imaginezi în faţa ochilor un cuplu de dansatori, cu toată senzualitatea care se regăseşte mai ales la parteneră, dar şi cu latura macho a bărbatului. Dacă muzica e interpretată cu un aer cuminte, asta o omoară! Însuşi Piazzolla spunea că lucrările lui trebuie redate cu furie, cu furia ce vine din iubire. De aceea este nevoie o abordare temperamentală, chiar şi în pasajele lente e necesar să existe acel calm de dinaintea furtunii. Nu este vorba despre o serenitate în sensul comun al termenului, ci despre o suspendare, despre un calm aparent, după care ştii că va urma ceva; are legătură cu spiritul latin pe care noi, mediteraneenii, îl simţim atât de bine!
Şt.C.: Este perioada pe care o trăim una fericită pentru jazz, pentru muzică în general? Sau nostalgia din tangou are legătură şi cu propria dvs. nostalgie pentru timpurile înfloritoare din trecut ale jazzului?
R.G.: Vedeţi, o să spun ceea ce zic mereu despre creaţia muzicală contemporană şi anume faptul că eu prefer muzica atemporală, fiindcă, pentru mine, tangourile lui Carlos Gardel, interpretările lui Louis Armstrong sau Erroll Garner nu sunt ale trecutului, sunt mereu actuale, mereu vii. Ceea ce contează este energia lor frumoasă! E adevărat că exemplul trecutului reprezintă un barometru şi cred că am trăit într-o epocă în care nivelul artistic era superior celui de acum, de exemplu în anii '50, când exista o calitate foarte bună a orchestrelor, a înregistrărilor, a muzicii, de asemenea a instrumentelor, un nivel superior în ceea ce priveşte fabricarea instrumentelor; asta s-a pierdut, de fapt. Vorbim mereu de modernism, dar prin modernism se şi pierde mult din calitatea valorică a trecutului.