8 martie 2010
Mission (im)possible?: În microbuz în drum spre Las Conchas este şi Alison, directorul executiv al fundaţiei Shalom. Ne întâlnim cu ea pentru prima dată. Steve sparge gheaţa şi îi spune că facem parte din Project Pyramid şi că proiectul a fost inspirat de Muhammad Yunus, fondatorul Grameen Bank, părintele microcredit-ului şi câştigător de premiu Nobel. Yunus a studiat la Vanderbilt ca bursier Fulbright. Pe urmele lui, Project Pyramid îşi propune să găsească soluţii practice pentru dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor sărace. "Project Pyramid a început cu o vizită de lucru India, urmată în 2009 de una în Bangladesh. Din cauza barierelor culturale, a diferenţei de fus orar şi a distanţei foarte mari, ne-am decis să continuăm în Guatemala; este mai aproape şi proiectele pot avea sustenabilitate", continuă să explice Kent. Alison îi arată pe laptop cercetarea făcută de noi înainte de excursie. Scopul nostru este de a ajuta fundaţia să construiască mai multe case; pentru asta investigăm posibilitatea unui nou model: o îmbinare dintre strategia de până acum a fundaţiei, de a construi gratuit case şi contribuţia parţială a familiilor, prin microcredit. Este posibil ce ne propunem noi? Mă uit la Jim şi la Alison; mă întorc şi mă uit la Kent şi la Steve. Oare când am ajuns să avem această discuţie serioasă pe microbuz?
Las Conchas: Microbuzul se opreşte într-un nor de praf. Am ajuns în Las Conchas. Ne dăm cu cremă să nu ne ardem, ne punem ochelarii de soare, ne luăm caietele de notiţe şi coborâm. Ne aşteaptă Rudy, unul dintre beneficiarii unei case construite de Shalom Foundation. Rudy a lucrat în construcţii în State aşa ca este obişnuit cu americanii şi cunoaşte cât de cât şi limba. El va fi ghidul nostru în Las Conchas. Începem cercetarea de teren prin a-i cunoaşte familia. Ne răspunde bucuros la întrebări. Lucrează "cu ziua"; patronii îl plătesc puţin; uneori întârzie cu plăţile sau nu-l mai plătesc deloc. Se pricepe la construit case din lemn, dar ar face orice altceva să câştige un ban cinstit, mai ales că în fiecare lună trebuie să plătească rata la pământul pe care e construită casa. E fericit că are o locuinţă; nu mai doarme printre gândaci şi şobolani. Dumnezeu a fost bun cu el şi l-a ajutat. Copii de prin zonă au "mirosit" că sunt străini în zonă şi se strâng pe lângă noi. Le dăm turtă dulce şi continuăm să ne plimbăm prin vecini.
Give me those sunglasses: De data aceasta intrăm într-o casă improvizată, cu acoperiş din tablă şi pereţi şubrezi, acoperiţi cu pânză. O cunoaştem pe Wendy. Este o femeie graţioasă şi prietenoasă. Nu pare a avea mai mult de 30 de ani. Fetiţa ei, Hillary, acceptă sfioasă o bucată de turtă dulce. Wendy mai are un băiat, Eric, care acum este la şcoală. Soţul ei pleacă la lucru la 5 dimineaţă şi se întoarce între 7 şi 9 seară, în fiecare zi de luni până sâmbătă. Mulţi dintre bărbaţii din comunitate au un program asemănător; nu se plâng, sunt fericiţi ca lucrează şi pot plăti pământul pe care l-au cumpărat. Las Conchas e o comunitate nouă şi mulţi dintre localnici sunt acolo de puţin timp. Wendy s-a mutat acum un an; îi place aici pentru că, faţă de oraş, este un loc sigur, fără probleme şi copii ei sunt în siguranţă când se duc la şcoală sau se joacă pe-afară. Când Alison o întreabă ce o frământă cel mai mult, care e nevoia ei cea mai mare, se uită încurcată la noi şi o podidesc lacrimile. Îi lipseşte o casă mai temeinică, unde vântul să nu aibă puterea să străbată. Pânzele nu-s suficiente; este îngrijorată pentru sănătatea copiilor ei, mai ales că ei sunt mai sensibili; ea e obişnuită să doarmă direct pe pământ. Nu ne aşteptăm la un astfel de moment; sinceritatea şi suferinţa ei ne lasă fără cuvinte; îi mulţumim şi ieşim afară. Ne punem repede ochelarii de soare; de data asta să ne ascundem lacrimile.
"You are smarter than me": Ne risipim; sunt cu Alison şi cu Rudi şi aşteptăm să vizităm o casă; ceilalţi vorbesc cu localnicii, studiază zona, pozează copii. Mă aşez pe o grămadă de calupi, folosiţi pentru construirea caselor. Mă simt bine să stau acolo, îmi amintesc de părinţii mei şi de momentul când, cu calupi asemănători, au construit o casă nouă la ţară. La capătul celălalt al lumii, descopăr aceiaşi calupi, pe care, atunci când eram mică, îi vedeam cum sunt făcuţi din ciment, var şi nisip, apoi sunt lăsaţi să se usuce la soare. Îl întreb pe Rudy ce-şi doreşte pentru fetiţa lui; pune pe primul loc educaţia. Îmi spune că el a încercat mereu să se înconjoară de oameni mai deştepţi decât el, de la care să aibă ce să înveţe. Este exact ce-mi spunea şi tata, să mă înconjor mereu de oameni mai deştepţi decât mine şi că e mai bine să fii cel mai slab într-o clasă bună decât cel mai deştept printre oameni de la care nu ai ce învăţa. Nu pot să nu mă întreb: oare această credinţă face parte din succesul unor oameni simpli sau săraci, dar care-şi doresc mai mult pentru ei şi pentru copii lor?
Give me that hat too: De ce acest loc mi-e atât de familiar? Satul bunicilor mei are case cu cel puţin 3 camere, are şosele şi străzi pavate, are apă la fântâni şi lemne de pus în sobă. Şi totuşi, ceva e asemănător. Îmi amintesc de bunicul meu care îmi spunea tot timpul că a cumpărat un colţ de sat şi a făcut case la toţi copii lui. Nu am înţeles niciodată de ce pentru el este un aşa mare lucru. Oare pentru că generaţiile dinaintea lui au trecut prin etape asemănătoare? Nu ştiu... Devine insuportabil de cald. Soarele arde de-a binelea. Am nevoie şi de o şapcă.
From Berkley to Vanderbilt: suntem pe drum, înapoi spre Guatemala City. În faţa mea stă Jim, coordonatorul nostru. Jim Schorr este profesor al Şcolii de Business şi predă Social Entrepreneurship şi Corporate Responsibility & Sustainability. Îl întreb cum de este interesat tocmai de rolul pe care lumea afacerilor îl are în a determina schimbări sociale. Îmi spune că tatăl lui fiind director executiv şi mama lui activistă pentru pace, el a fost mereu "in between". În timpul MBA-ului a început să devină interesat de responsabilitatea socială a unui business. Consideră că scopul unui companii este mult mai mare decât să aducă profit. Cariera lui s-a focusat pe crearea de oportunităţi şi idei noi de business, care să aducă beneficii pentru săraci. Datorită activităţilor desfăşurate în San Francisco, cei de la Berkley i-au propus să predea social entrepreneurship. A acceptat fără ca măcar să întrebe dacă o să fie plătit. Pentru că a vrut să fie mai aproape de familia care locuieşte în Memphis, anul trecut s-a mutat la Vanderbilt. Când mă gândeam dacă să mă înscriu la cursul lui, mi-a fost recomandat ca fiind "one of the best minds in the world regarding Social Enterprise". Acum înţeleg şi de ce.
Diferenţe culturale: ajungem la hotel şi înainte de orice altceva ne luăm timp să discutăm despre cum s-a desfăşurat prima zi. Multe întâmplări, multă informaţie de sintetizat. Colegii mei sunt daţi pe spate de ospitalitatea şi deschiderea oamenilor din comunitate. Îi uimeşte uşurinţa şi încrederea cu care oamenii au povestit ce venit au, ce împrumuturi, ce nevoi şi dorinţe. Kent ne povesteşte că atunci când a lucrat într-o comunitate săracă în State, abia dacă a fost primit în 2 case. Mie nu mi se pare nimic neobişnuit; în România se întâmplă acest lucru tot timpul; oamenii sunt primitori şi dornici să vorbească despre situaţia lor; le spun că, a ţine secret venitul familiei şi alte astfel de informaţii este mai degrabă ceva ce face parte din cultura americană. Lor nu le vine să creadă o aşa deschidere, iar mie nu-mi vine să cred că ei sunt atât de surprinşi.
Sala de sport (2): La sală mă întâlnesc cu Peter şi Paul. Întind braţele, rotesc gâtul, îmi încălzesc gleznele. Peter face un exerciţiu pe care nu l-am mai văzut până acum: stă cu abdomenul şi picioarele pe un balon uriaş şi se deplasează mişcând mâinile. Încerc şi eu, dar imediat mă dezechilibrez. La naiba, când mă uitam la Peter părea aşa uşor! Mai încerc o dată şi dau să renunţ; dar Paul nu mă lasă - îmi zice că viaţă nu-i acceptă pe cei care se lasă învinşi atât de uşor. Ah, ce nu-mi place metoda asta de motivare chiar dacă este o strategie care mă ambiţionează. Îmi încordez abdomenul, îmi ţin răsuflarea şi încerc din nou. Nu merge. Paul se comportă ca şi când nici nu vede că iar sunt picată pe podea şi îmi lasă de înţeles că evident că trebuie să încerc din nou. Ok, ok, ce am de pierdut? Ar fi greu să fiu mai ridicolă decât cu picioarele pe pereţi, cu mâinile pe balon, încercând disperată să nu mă dezmembrez; a 3-a oară îmi iese mai bine; a 4-a oară mă şi deplasez, a 5-a oară deja am obosit şi muşchii abdominali nu înţeleg ce se întâmplă; mă opresc; îmbrăţişez balonul şi mă uit la Paul cum îşi lucrează braţele. Pentru mine el este un învingător.
International student (2): Câte lucruri s-au întâmplat azi! Mâncăm la un restaurant mexican şi ne reîntoarcem devreme la hotel. Sunt obosită. Am tot felul de gânduri. Mă simt student internaţional mai mult decât de obicei; şi asta nu e mereu un lucru bun. E un fel de combinaţie între "nu sunt suficient de bună", "nu sunt suficient de integrată în echipă", "nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu toţi ceilalţi". Cu Kent simt că pot comunica cel mai puţin. În astfel de situaţii există o singură soluţie: reality check. Mă duc glonţ la el şi-i spun cum îmi imaginez eu că mă vede el. Kent este student la facultatea de Drept. Până azi mi s-a părut un tip arogant, când l-am văzut cum se poartă cu copii şi cât de implicat e în proiect, mi-am dat seama că nu este adevărată părerea mea iniţială. Cumva şi el a trecut printr-un proces asemănător de a-şi reajusta părerea despre mine. Ne strângem cu toţii în camera lui şi a lui Steve. Le spun despre viaţa mea din România, despre ce fac la departamentul de educaţie. Apoi povestim una alta. Ne uitam la poze şi ne înghesuim cu toţii pe canapea. Mai puţin spaţiu privat "american", mai multă apropiere şi deschidere.