Deadline

Prezentare autor
Născută în 1979, la Brăila. A absolvit în 2001 o facultate economică la Universitatea Româno-Americană, apoi un curs postuniversitar de jurnalism la Universitatea Bucureşti. Din 2004 a început să scrie reportaje şi articole la Dilema Veche şi, apoi, la Dilemateca. A lucrat doi ani la Time Out, timp în care a bătut Bucureştiul în lung şi-n lat încercând să-i descopere secretele şi poveştile. Din 2008, este redactor la revista ELLE, unde, atunci când nu intervievează psihologi pe tema tainelor sufletului feminin, se ocupă de agenda culturală. A primit premiul "Tânărul Jurnalist al Anului 2007" (secţiunea Cultură).

Prezentare volum
Romanul de debut al tinerei scriitoare Adinei Rosetti este cel al unui autor pe deplin format, şi anunţă o nouă voce, originală şi puternică, în peisajul literar nu numai românesc. Pornind de la două cazuri reale (al unei fete care-a murit din cauza surmenajului şi al unui cerşetor care se dovedeşte a fi un strălucit artist pop), Adina Rosetti construieşte mai multe lumi - a unei companii multinaţionale, a blocurilor, a unui oraş de provincie, a spaţiului virtual, a perioadei Ceauşescu - într-un mod extrem de inteligent şi veridic. Stăpânind la perfecţie mai multe registre stilistice, cu ironie şi un umor precis dozat şi de cea mai bună calitate, la numai 30 de ani autoarea reuşeşte să trimită în "realitatea" ficţiunii irizări de fantastic al cărui firesc nu este întîlnit decît la marii scriitori. Şi, graţie unei tensiuni create prin forţa scriiturii, a unor pagini ce reuşesc să impresioneze aşa cum rar se mai întîmplă, indiferent de meridianul literar, volumul are darul de a-i lăsa cititorului dorinţa de a-l reciti, iar recenzentului, entuziasmul cu care va spune că este unul dintre cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani. Şi nu numai de debut. (Răzvan Petrescu)


Ar fi putut fi o moarte ca oricare alta. În fiecare zi, zeci şi mii de oameni mor şi despre moartea lor nu apare nici măcar un rând în paginile vreunui ziar. Dar despre fata aceea blondă, de numai 29 de ani, care fusese găsită moartă pe canapeaua din sufragerie, au fost de ajuns câteva ştiri în cele mai importante ziare şi la jurnalele TV, pentru a se porni un potop de reacţii virtuale, pe forumuri şi bloguri. Mai mult, oameni din toate colţurile ţării, ascunşi în spatele unor nume de împrumut, se uniseră într-un ciudat front comun, care ameninţa să crească până la izbucnirea unei revoluţii. Asta dacă, prin cine ştie ce miracol, cuvintele scrise pe un ecran şi trimise, printr-un banal click, undeva departe, într-o vastă reţea în care totul pare posibil, ar avea vreodată puterea să se întrupeze în carne şi oase şi să pornească vreun război. Din vârfurile turnurilor lor de oţel şi sticlă, stând în spatele unor ecrane extraplate, cu degetele înţepenite pe mouse-uri fără fir şi respirând aerul proaspăt reciclat al sistemului de ventilaţie, oamenilor li se părea că această moarte surprinzătoare a unei fete anonime ar putea să schimbe într-un fel mersul lucrurilor.

Între timp, victima de la care începuse totul stătea bine-mersi (după cum, mai târziu, avea să declare un martor ocular puţintel cam straniu, care se îndeletnicea cu hrănitul unui stol de porumbei) pe turla unei biserici scăldate-n soarele blând şi călduţ de primăvară. Era o fată cu părul blond, asta se ştia sigur, nu numai din mărturiile bizare ale acelui martor ocular, dar şi din fotografia apărută în gazete, ca ilustraţie la articolele care relatau, pe un ton tragic, povestea morţii ei. Chipul său - acelaşi în toate ziarele, care probabil aveau o sursă comună - nu spunea mare lucru, dar în ultimele zile se vorbise atât de mult despre ea şi fotografia îi apăruse atât de des la televizor, la toate jurnalele de ştiri, încât ţi se părea că o vezi pretutindeni, amestecându-se cu chipul colegei de serviciu, al vânzătoarei de la butic sau al chelneriţei de la restaurantul unde mâncai în pauza de prânz. Nu s-ar fi mirat nimeni dacă fata asta blondă, slăbuţă şi cam ştearsă, ar fi apărut mâine-poimâine pe vreun panou publicitar, arătându-şi dinţii de un alb impecabil într-o reclamă la o pastă de dinţi cu proprietăţi miraculoase, zâmbind tembel, cu linguriţa de iaurt-minune în gură, sau lasciv, de pe capota unui automobil argintiu de lux.

Cu toate că imaginaţia publicului nu se putea opri să plăsmuiască scenarii fanteziste, ziarele şi unele posturi de televiziune au arătat imagini destul de clare, din care până şi un copil ar fi înţeles că fusese vorba de-o înmormântare: un sicriu de mărime nu prea mare, din lemn roşcat, lăcuit, rude înlăcrimate, o mamă devastată de durere, un dric Mercedes (ultimul model) şi un cortegiu funerar compus din maşini cu prosoape în culori discrete agăţate de oglinzile retrovizoare, un preot cam fonfăit, din a cărui cântare nu se înţelegea mare lucru, o bandă de cerşetori cu beteşugurile la vedere, care se milogeau pentru un bănuţ sau măcar pentru o porţie de colivă în plus, o mătuşă care se ocupa de lumânări, alta care avea în grijă împărţitul pomenii şi o a treia (mai îndepărtată) care umbla de colo-colo prin cimitir, amintindu-le oamenilor să vină la parastasul de acasă, în fine, o hoardă de reporteri care încercau să-i smulgă o declaraţie mamei îndoliate sau, dacă nu, măcar să convingă vreun prieten din copilărie al decedatei să povestească nişte amănunte picante, bune de pus a doua zi pe prima pagină, cu subtitlul "dezvăluiri senzaţionale". Peste toate acestea bătea un vânticel dulce de primăvară, care făcea să unduie florile de pe morminte, înfoia fustele femeilor şi zburătăcea barba încâlcită a preotului, stârnind râsul unui puşti din primul rând, un verişor îndepărtat aflat la prima înmormântare din viaţa lui.

Niciun fel de dezvăluiri senzaţionale nu au fost făcute, mama şi rudele răposatei au refuzat cu demnitate orice fel de comentariu, mătuşa cu lumânările aproape că a pocnit cu poşeta ei neagră şi demodată un cameraman prea indiscret, iar prietenii din copilărie au spus numai banalităţi, care nu puteau să mulţumească aşteptările vreunui redactor-şef de ziar. Fără niciun fel de întâmplări neprevăzute sau intervenţii divine, sicriul din lemn roşcat lăcuit, înăuntrul căruia odihnea roaba lui Dumnezeu - cu pletele de un blond-spălăcit răsfirate pe satinul alb şi pantofii purtaţi la numai două revelioane în picioarele îngheţate -, a fost coborât în groapă, sub bliţurile fotografilor, care aproape au acoperit suspinele îndurerate ale celor trei mătuşi. Toţi cerşetorii aciuaţi prin cimitir au fost blagosloviţi cu câte-o porţie de colivă şi una de sarmale de post, în pahare de plastic, câte două mere aurii şi-un şir de covrigi uscaţi, pe care gingiile lor fără dinţi nu aveau cum să-i mestece. Preotul şi-a primit - discret, cum se cuvine - taxa de înmormântare, în timp ce una dintre mătuşi încerca s-o ferească pe mama îndurerată de reporterii care mai făceau o ultimă încercare de-a găsi o ştire beton.

Când şi ultimul prieten din copilărie al fetei blonde a părăsit cimitirul cu lacrimi în ochi, se lăsase seara de-a binelea, groparii îşi isprăviseră treaba şi se îndreptau spre cârciuma de peste drum, "La două cruci", iar reporterii şi fotografii se urcau în maşinile trusturilor de presă, cerându-le şoferilor plictisiţi de prea multe ţigări fumate pe aleile cimitirului de provincie să-i ducă înapoi la Bucureşti. Apoi, odată cu înserarea, s-a lăsat şi liniştea, iar despre şuviţele de păr blond-spălăcit şi pantofii purtaţi la doar două revelioane nu s-a mai ştiut nimic.

Lumea virtuală însă a explodat. Discuţii aprinse pe messenger au zguduit serverele firmelor, paginile de net care vorbeau despre moartea misterioasă au atins un trafic nemaivăzut, care creştea de la oră la oră, forumurile ziarelor şi canalelor TV s-au încins aproape la fel de mult ca în situaţia demisiei preşedintelui, în vreme ce bloggerii postau, cu o frenezie uimitoare, comentarii la care primeau răspunsuri aproape în timp real. Chiar şi prin birourile acelor edificii din sticlă şi oţel, secretarele directorilor schimbau priviri şi şoapte complice, colegii bârfeau cu voce tare, în curţile interioare, trăgând cu sete din ţigări, managerii se închideau în birouri, sub pretextul unor treburi urgente, de fapt azvârlindu-şi cât colo pantofii de firmă din picioare, aprinzându-şi trabuce şi răsfoind, cu inimile strânse, paginile gazetelor, în căutare de amănunte lămuritoare şi verdicte definitive.

Însă verdictul plutea deja pe buzele şi în mintea tuturor - precum ameninţarea unei molime cumplite, ce avea să se abată în curând şi asupra lor. În ciuda unor declaraţii contradictorii ale medicilor şi a comunicatelor de presă în limbaj neconvingător, era clar pentru toată lumea că Miruna Tomescu, o fată blondă de numai 29 de ani, domiciliată în Bucureşti, dar născută în urbea X, absolventă a unei facultăţii economice şi angajată a unei mari companii multinaţionale, murise dintr-un singur motiv: de prea multă muncă.

Primăvara e cel mai bine. Zaim stă toată ziua afară, la soare, începe să-i mai iasă şi lui frigul din oase, frigul pe care l-a îndurat o iarnă întreagă în ghena murdară şi întunecoasă în care locuieşte. E rău să locuieşti într-o ghenă, nu încape îndoială, dar nu se plânge. Ar fi putut să ajungă mai rău, cum e, de pildă, domnul acela plin de jeg şi de negreală care vorbeşte întruna despre cum ar fi putut el să fie miliardar, dacă nu şi-ar fi jucat toţi banii la un joc blestemat care-l lăsase fără casă. Domnul acela locuieşte într-un boschet şi mănâncă din tomberoane resturile pe care le aruncă trecătorii. El, de bine, de rău, tot are o saltea pe care să-şi odihnească oasele, are un scaun, un cuier şi-un dulap scorojit cu o singură uşă. Nu mănâncă din gunoaie şi nici nu cerşeşte: el munceşte pentru puţinii bani cu care-şi cumpără mâncare, băutură şi ţigări - cară maculatură, vinde vechituri la târg, mai dă o mână de ajutor locatarilor din bloc şi chiar părintelui Zaharia de la biserică. Deşi, acum, de când s-a aciuat baba aia pe-aici, cleptomanca aia afurisită care şi-a găsit sălaş chiar în clădirea de lemn a clopotniţei, treburile nu mai merg chiar aşa de bine... Ba merg chiar rău, pentru că nenorocita îi pândeşte paşii, stă cu ochii pe el din zori şi până-n seara, şi ah!, ce ochi de vrăjitoare poate să aibă: bine ascunşi sub broboada neagră, pierduţi între zbârciturile pielii, negri ca tăciunele, cu luciri diavoleşti. Nişte ochi care, dacă n-ar fi el uns cu toate alifiile vieţii, l-ar băga în sperieţi şi i-ar da coşmaruri noaptea, atunci când luna aruncă fâşii stinse şi ameninţătoare de lumină prin spărtura îngustă a geamului de la ghenă. Şi negul ăla sinistru de pe nas, pe care pică uneori lumina direct de pe turla bisericii, făcându-l să pară uriaş, un buboi de proporţii cosmice în care, probabil, îi fierbe răutatea din ea! Şi fustele puse de-a valma peste pantaloni, mătura de vrăjitoare, şoşonii scâlciaţi şi broboada îmbâcsită, ptiu, aşa o urâţenie mai rar i-a fost dat să vadă! Da' nu-i el omu' care să se sperie de-o babă! O urăşte doar, o urăşte sincer şi amarnic, aşa cum şi ea-l urăşte pe el, încă din prima zi în care s-au văzut şi-au înţeles că au acelaşi teritoriu de împărţit.

Totul a început de la porumbei, de la zecile de porumbei care-şi duc traiul pe turla bisericii crescute drept în mijlocul curţii pietruite a blocului, ca o ciupercă într-o poieniţă. Blocul înconjoară biserica pe trei laturi, luând forma literei U, iar lucrurile se amestecă în curtea comună, ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume ca o clopotniţă să se afle în vecinătatea unui bătător de covoare, iar locatarii să-şi parcheze matizurile, jeepurile şi daciile lângă ghereta unde se aprind lumânări de sufletul Morţilor şi-al Viilor. Un păienjeniş de cabluri şi fire electrice se înnoadă în aer, printre copaci şi stâlpi, sclipind în fiecare seară, la asfinţit, de parcă ar fi presărate cu pulbere de aur, la fel cum sclipeşte cupola bisericii pe care se odihnesc mereu familii întregi de porumbei. A existat un moment - de care el, Zaim, îşi aminteşte cu fiori - în care a înţeles că este datoria lui să aibă grijă de aceste făpturi ale cerului.

De atunci, în fiecare zi, fie arşiţă, fie vânt potrivnic sau ger şfichiuitor, Zaim porneşte în căutare de resturi de pâine pe care să le fărâmiţeze şi să le împartă porumbeilor. Îi cheamă, cu glas şuierat, le vorbeşte, îi numeşte "puişorii lu' tata", iar ei îl înţeleg bine, pentru că atunci când îi aud glasul se grăbesc să coboare în rotocoale line de pe turlele aurite, întâi unul, apoi altul, şi altul, până când întreg stolul îşi ia zborul, făcând aerul să foşnească cu bătăile aripilor, într-o muzică divină. Se strâng în jurul lui şi ciugulesc fericiţi, împingându-se unii pe alţii, ciocănindu-se din când în când pentru o bucăţică mai bună şi gângurind apoi mulţumiţi, cu sunete dulci, drăgăstoase. Vrăbiuţele, mai tot timpul lihnite de foame, şterpelesc ce mai cade pe-alături de la masa porumbeilor. Când isprăveşte toată pâinea din sacoşă, Zaim scoate o sticlă cu apă şi toarnă într-un fel de adăpătoare improvizată, mormăind cu încântare "hai să vă dea tata să beţi apă proaspătă!". După ce se satură cu cocoloaşele de pâine uscată şi apă, porumbeii au obiceiul să slobozească o ploaie de găinaţ pe treptele de marmură ale bisericii, şi-atunci apare nenorocita de babă, ieşind ca un vârtej pe uşiţa clopotniţei, cu ditamai măturoiul în mână:
- Fi-ţi-ar păsările ale dracu', şi tu cu ele, dă moş nebun, dacă nu m-am săturat să şterg după ele la găinaţ! Ţi-am zis de nu ştiu câte ori să le dai de mâncare-n altă parte, nu aci, lângă biserica mea, care am io grijă de ea, că dacă nu mi-ai mâncat zilele tu şi cu orătăniile tale!
- Mai tacă-ţi gura aia spurcată! îi răspunde el, cu o lucire războinică în privire, ridicând plasele de rafie în aer.
- Ia cară-te de aici, nebunu' dracului, cu păsăretu' tău cu tot!
- Trăsni-te-ar Dumnezeu de scorpie!
- Ba pe tine trăsni-te-ar, că eşti rău şi faci mizerie! Să le strângi tu găinaţu', dacă-s puişorii tăi, ca io una m-am săturat! încheie baba, întinzându-i măturoiul deşirat din care curg paiele.

Cam aşa se întâmplă de fiecare dată, iar el nu se oboseşte să-i mai răspundă ceva, deşi ar muri de poftă s-o vadă tăvălindu-se pe jos, ciugulită din cap până-n picioare de porumbeii pe care-i urăşte atâta. Îşi adună demn plasele şi pleacă din curtea bisericii, o ia printre boscheţii care mărginesc curtea, deranjându-l din bolboroselile lui fără sens pe domnul acela care putea să fie miliardar, dă ocol blocului în formă de U, până la intrarea din spate, acolo unde se află "reşedinţa lui", cum îi place s-o numească. Ghena. Colţişorul lui în care nimeni pe lumea asta nu bănuieşte că ar ascunde o comoară. Niciodată nu i-a păsat lui prea mult de lume, pentru că mereu mintea lui a fost ca un soi de creuzet fierbând necontenit, şi fierberea asta l-a făcut să nu simtă prea tare nici frigul, nici foamea, nici oboseala, nici măcar sila care, până la urmă, îi copleşeşte pe toţi. De-aia nu se plânge. Şi nici nu vorbeşte prea mult cu nimeni. Ce nevoie are el de semeni? Uite, cum sunt pensionarii ăştia din bloc, cărora le strânge gunoiul şi le cară vechiturile: nişte ticăloşi care se ceartă pe locurile de parcare, care sunt în stare să iasă în toiul nopţii din casă şi să taie cauciucurile maşinilor cu briceagul, nişte babe sclifosite care spionează din dosul perdelelor şi bârfesc pe holurile blocului, ţinând deschise uşile bucătăriilor ca să iasă mirosul de prăjeală. Îndărătul uşilor cu plăcuţe aurite şi nume pompoase (Ing. Stănescu, Dr. Procopie), toţi tremură de nerăbdare să le sosească pensia, fac calcule atunci când se întorc de la piaţă, aşteaptă ore întregi să sune telefonul sau să le treacă timpul. Ce-i trebuie lui aşa ceva? Mai bine o comoară ascunsă într-o ghenă pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Mai bine să fii liber, chiar dacă sunt zile în care maţele-ţi ghiorăie de foame şi buzele-ţi ard după un strop de alcool şi după o ţigară din care să fumegi cu sete.

Au mai venit şi tineri în blocul ăsta în formă de U, dar n-au făcut prea mulţi purici. Unii pleacă, alţii mor, cum s-a întâmplat cu fata asta blondă, slăbănoagă, de la etajul 8... Acum stă ca o sfântă pe turla bisericii, cu părul despletit, cu tălpile goale, cu rochia albă fluturându-i în bătaia vântului. Stă doar, şi tace. Din când în când, se aşază şi priveşte în jos, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile străvezii. Niciunul dintre vecinii ei - cu care-şi dădea bună ziua în lift sau se întâlnea duminica la piaţa din cartier - n-a catadicsit să aprindă măcar o lumânare de sufletu' ei. Şi niciunu' nu ridică privirile s-o vadă cum stă şi aşteaptă. Numai Dumnezeu ştie ce-aşteptă! Zaim ştie foarte bine că, la un moment dat, o să dispară de-acolo, o să se înalţe ca un fum în înaltul cerului, dusă o să fie, şi-atunci chiar nimeni n-o să-şi mai aducă aminte că a existat vreodată. Lucrurile astea nu pot fi împiedicate. Toţi murim şi ne înghite uitarea, iar în urma noastră nu rămâne mare lucru, un briceag cu care am tăiat zeci de cauciucuri de maşină, un cuptor în care am copt zeci de plăcinte, un apartament pustiu şi neaerisit, o mătură deşirată şi plină de jeg, câteva zdrenţe într-un boschet, nişte vechituri care sfârşesc la groapa de gunoi şi, poate, o comoară bine ascunsă care aşteaptă să fie descoperită. Până atunci, însă, cel mai bine este să te bucuri de primăvară. Zaim ştie asta, aşa că, de cum primele raze de soare străpung aerul sticlos, îşi scoate lucrurile afară, îşi dezmorţeşte oasele în care-a adunat frigul iernii, îşi lasă pielea tăbăcită să se încălzească, zâmbeşte larg cu gura lui cam fără dinţi şi închide ochii. Stă mult aşa, cu ochii închişi, până când înăuntrul pleoapelor lui se iveşte, cu contururi limpezi de parcă ar fi aievea, un vapor mare şi alb, care despică apele mândru, cu cormorani şi pescăruşi rotindu-se deasupra. Vuietul oraşului dispare cu totul, dispare baba afurisită din clopotniţă şi măturoiul ei, dispar pensionarii ţâfnoşi şi vechiturile lor, dispar foamea, frigul şi oboseala, dispare curtea blocului în formă de U, dispare ghena împuţită, dispare chiar şi turla bisericii care sclipeşte în soare, şi Zaim, cu ochii închişi, aproape că aude ţipetele pescăruşilor, sirena şuierând deasupra valurilor şi picăturile de apă mângâindu-i faţa.

Dac-ai vrea să mai vorbeşti cu mine, Laura, dac-am mai sta întinşi în pat, amândoi, pe întuneric, fumând şi despicând firu-n patru, aşa cum făceam în primii noştri ani, înainte să-nceapă ţipetele, plânsetele şi telefoanele tale, atunci ţi-aş povesti exact cum s-a întâmplat totul. Numai aşa, pe întuneric, fumând şi vorbind cu tine, cea de atunci, aş recunoaşte că în sâmbăta aia, când am sunat timp de cinci minute fără întrerupere la uşa apartamentului Mirunei Tomescu, cea mai bună şi eficientă din echipa mea, subalterna perfectă care nu obosea şi nu se plângea niciodată, atunci am avut sentimentul clar şi tâmpit că viaţa mea e un castel din cărţi de joc care se prăbuşeşte la prima atingere. Laura, tu ştii ca sunt un om calm sau cel puţin de un calm exterior pe care nu-l zguduie nici măcar o prezentare importantă în faţa managementului companiei. În toată sâmbăta aia de coşmar, am reuşit să-mi păstrez calmul. Nu mi-a tremurat vocea când am sunat la Poliţie, Pompieri şi Salvare, nu mi s-au tăiat picioarele atunci când pompierii au forţat uşa, n-am intrat în panică nici măcar atunci când, după ce broasca uşii a fost spartă, am păşit în holul de intrare al apartamentului şi-am simţit mirosul ăla de mâncare de la McDonald's putrezită, de chiuvetă plină de vase şi de parfum dulceag de femeie, un miros pe care nu-l mai întâlnisem nicăieri şi care s-a lipit de memoria mea olfactivă cu încăpăţânarea mirosurilor din copilărie; nu m-a luat cu leşin atunci când am intrat în sufragerie şi-am văzut cu ochii mei scena pe care ziarele s-au înghesuit a doua zi să o descrie cu lux de amănunte, dând naştere unei noi teorii, aceea că o fiinţă umană se poate sfârşi de prea multă muncă.

Laura, mi-am derulat de atâtea ori în minte toate amănuntele astea, încât e imposibil să mai uit ceva. S-a întâmplat exact aşa: ca în fiecare sâmbătă din ultimul an, aveam de lucru la birou. Mă duceam aproape cu inima uşoară la muncă, ştiind că telefonul nu-mi va suna din oră-n oră şi nu-ţi voi auzi vocea înlăcrimată chemându-mă acasă. Aveam multe proiecte, la capătul cărora mă aştepta promovarea mult-visată, promovarea pe care ar fi trebuit s-o sărbătoresc cu tine într-o vacanţă exotică, dacă tu nu te-ai fi grăbit să pleci într-o noapte, val-vârtej, cu ochii umflaţi de plâns şi-o valiză în care de-abia îţi încăpuseră cele douăzeci de rochii, toate la fel. Mă consolam însă că, după promovare, voi pleca oricum, chiar şi singur. Înghiţeam o zi după alta, mergeam înainte, ştergeam lunile din calendar, bifam proiectele, înaintam cu paşi siguri.

În sâmbăta aia, mă trezisem într-o dispoziţie bună, îmi trăsesem pe mine blugii şi cămaşa vişinie, privisem pe geam, soarele strălucea pentru prima dată după multe săptămâni noroase, era aşa un aer de primăvară, că deodată m-am trezit gândindu-mă cu dor la o cafea pe o terasă, m-am hotărât să nu stau prea mult la birou şi m-am uitat în agenda telefonului să văd cu cine aş putea ieşi mai pe seară, i-am scris un SMS tipei de la marketing (îmi pare rău, Laura, dar nu eşti ultima femeie din viaţa mea), apoi m-am răzgândit şi l-am şters, spunându-mi că ar fi mai simplu s-o abordez pe messenger, odată ajuns la birou. Am condus ascultându-mi playlistul preferat, am fumat cu geamurile deschise, era incredibil de frumos afară, prima zi adevărată de primăvară, vedeam cupluri ţinându-se de mână, mame ducându-şi copiii în parc, tipi singuratici care-şi plimbau câinii de rasă, uitasem pur şi simplu că pe lume există şi aşa ceva, dar îţi jur că nu simţeam niciun regret, ştiam că o să vină odată şi vremea asta, însă nu acum.

La birou, toată lumea venise în blugi, fetele erau nemachiate, unele se adunaseră în jurul unei sticle de Coca-Cola şi vorbeau despre o plecare la munte după ce treaba se va termina, dar a fost de ajuns să apar eu şi să-mi deschid calculatorul, că discuţiile au încetat ca prin farmec şi a început să se audă numai păcănitul ritmic al degetelor pe tastaturi - deşi îţi jur, Laura, nu sunt un şef tiranic, doar că nu înţeleg ce sens are să ne petrecem sâmbăta la birou trăncănind prostii, în loc să terminăm, naibii, treaba mai repede. Mi-am pus căştile, am început să-mi verific e-mailurile (tipa de la marketing nu era online, probabil era la cumpărături sau făcea duş), apoi am observat un gol la biroul din dreapta mea: Miruna Tomescu lipsea. Atunci a fost prima dată când am simţit senzaţia aia tâmpită, care a crescut pe măsură ce lucrurile s-au pus în mişcare, nu ştiu dacă s-o numesc presentiment sau presimţire, oricum e o chestiune care are foarte puţin de-a face cu raţiunea, un fel de germen care-ţi încolţeşte-n suflet şi-ncepe să ţi-l strângă. Am sunat-o de câteva ori, dar n-a răspuns. Nu se mai întâmplase niciodată ca ea să nu-mi răspundă la telefon, chiar dacă mi s-ar fi năzărit s-o caut după miezul nopţii.
- Ştie cineva ce-i cu Miruna? le-am întrebat pe colegele ei, cu o voce aproape indiferentă, dar ele şi-au ridicat privirile din monitoare, de parcă de-abia atunci ar fi observat lipsa ei, şi-au dat din umeri în semn că habar n-au.
- Poate i-o fi rău, a răspuns, cu o voce la fel de indiferentă, una dintre ele.

OK, Laura, nu te uita aşa la mine, cu privirea aia pe care-o ai ori de câte ori eşti furioasă şi vrei să-mi demonstrezi că tu ai dreptate, nu mai răscoli în creierul meu cu întrebările tale nemiloase, nu te lansa în tirade teatrale despre cât de bine mă cunoşti tu şi cum vezi dincolo de vorbele mele. De data asta o să-ţi spun tot adevărul, aşa cum am promis: cu o zi în urmă, Mirunei i se făcuse rău. Am văzut-o deodată cum aproape se scurge din scaunul de birou, ca o coală de hârtie, de parcă viaţa din ea luase brusc hotărârea s-o părăsească şi tot sângele i se evaporase într-o singură clipă. M-am ridicat de la calculator şi-am prins-o la timp, înainte să se lovească cu fruntea de marginea biroului; m-am speriat de paloarea feţei, de cât de slabe-i erau mâinile, de felul în care-i ieşeau oasele prin umeri, de lucirea bolnavă din privirea ei, atunci când, după câteva secunde, a deschis ochii.
- Mi-e cam rău, a şoptit, nu ştiu ce am, simt un fel de sfârşeală...

N-am mai stat pe gânduri: am dus-o imediat la un control medical, la clinica cu care compania noastră are contract. Pe drum, culoarea a început să-i revină în obraji şi chiar a zâmbit. Doctorii au fost de părere că nu-i nimic grav, era puţin anemică, avusese o cădere de calciu, i-au pus o perfuzie şi-au trimis-o acasă, sfătuind-o să ia nişte vitamine. Ea a vrut să cheme un taxi - a fost întotdeauna o fată discretă şi cu bun-simţ, care nu deranja nici măcar o muscă -, dar am insistat s-o duc cu maşina şi s-o conduc personal până la uşa apartamentului. Am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, a spus că nu, că mâine se va simţi cu siguranţă mai bine şi va fi la birou, ca-ntotdeauna, apoi a răsucit cheia-n uşă cu mâinile ei incredibil de subţiri şi aproape a alunecat ca o fantomă într-o casă care se ghicea pustie şi neaerisită.

Poate că a fost mai mult decât o presimţire iraţională, poate că într-adevăr mi s-a făcut frică pentru ea, poate că am înţeles că mâinile alea incredibil de subţiri şi pielea nefiresc de palidă - pe care de-abia cu o zi înainte le observasem cu adevărat - însemnau ceva, un ţipăt de ajutor, un semn al unei nenorociri pe care mai aveam încă timp s-o împiedic. M-am hotărât imediat să mă duc să văd ce-i cu ea, poate-i singură şi are nevoie de-o aspirină, mi-am zis, de-un ceai fierbinte, voiam să-i spun să stea liniştită în pat, până luni sau chiar mai mult, o săptămână-două, să-şi vadă de sănătatea ei, avea laptop şi putea lucra o vreme de-acasă, nu te mai uita aşa la mine, Laura, pentru Dumnezeu, nu sunt Maica Tereza, ci manager de departament, trebuia să mă gândesc cum să le rezolv pe toate!

Am parcat maşina undeva în curtea bisericii, sub un bătător de covoare, sperând să nu fi luat locul de parcare al vreunui locatar răzbunător care să-mi taie cauciucurile drept pedeapsă, şi-am intrat în scara blocului. Pe palierul de la etajul 8 mirosea a chifteluţe marinate şi mi-am amintit brusc că nu mâncasem nimic de dimineaţă. Mi-am lipit urechea de uşa ei, dar nu se auzea niciun zgomot. Am sunat mai întâi scurt, apoi mai lung şi, în cele din urmă, mi-am proptit degetul în sonerie. Niciun răspuns. Am sunat-o de pe mobil şi mi-am lipit din nou urechea de uşă: din casă se auzea melodia telefonului, iar prin vizorul uşii nu se zărea decât un hol întunecos.

Laura, puteam foarte bine să fiu laş! Să fiu înapoi în faţa calculatorului, s-o caut pe tipa de la departamentul de marketing şi să anticipez bucuria întâlnirii cu ea la o terasă. Nu mă văzuse nimeni intrând în bloc şi, oricum, nimeni nu m-ar fi recunoscut. Puteam să plec, să plec cât mai departe şi să n-am nimic de-a face cu tragedia care se petrecuse în apartamentul ăla obscur. Dar, în loc să fac asta, eu am bătut încă o dată la uşă. În acelaşi moment, uşa apartamentului vecin s-a deschis şi-o tanti cu un halat înflorat a scos capul afară, indignată, răspândind pe tot palierul un miros de chifteluţe marinate.
- De ce faci, dom'le, atâta gălăgie? Nu vezi că-i prânzu' şi oamenii stau la masă? Cauţi pe cineva?
- Da, o căutam pe Miruna, fata care stă aici... am îngăimat eu.
- Păi, şi? Ce suni aşa, ca disperatu'? Poate nu-i acasă...
- Ştiţi, nu prea se simţea bine vineri şi-am venit să văd ce face. Nu ştiţi cumva ceva de ea?
- Nu ştiu, dom'le, de un' să ştiu io, că fata asta-i cam ciudată, pleacă dimineaţa, vine noaptea târziu, n-am mai văzut-o de luni de zile şi doar stăm uşă-n uşă. Nici întreţinerea n-a mai plătit-o de nu ştiu când...

Doamna cu halat înflorat a ieşit din apartamentul ei şi a început să bată la uşa Mirunei cu nişte degete ca nişte cârnăciori rumeniţi, acoperite cu inele fanteziste.
- Don'şoara Tomescu, eşti acasă? Ia vezi, că te caută aicea un domn...

Din clipa aia n-a mai fost cale de întors. Aşa cum Cristofor Columb a fost sortit să descopere America, Philip Kotler să fie părintele marketingului şi Alexander Bell inventatorul telefonului, tot aşa şi eu, Augustin Dună, am fost sortit să o găsesc pe Miruna moartă în propria casă, înconjurată de dosarele pe care, urmărind firul logic al evenimentelor, chiar eu - şeful ei - i le-am pus în braţe. Apoi lucrurile s-au învălmăşit, la fel cum se întâmplă în vise: telefoanele la Pompieri, Poliţie şi Salvare, aşteptarea pe holul de bloc încremenit, năpădit de ficuşi şi mirosind a chifteluţe marinate - era doar sâmbătă la prânz, lumea stătea la masă! - întrebările stupide la care a trebuit să răspund, zgomotul uşii dărâmându-se, senzaţia că ceva alunecos şi moale, ca un fel de animal necunoscut, mi se strecoară printre picioare, atingându-mi genunchii, primii paşi în holul dezordonat al Mirunei, fata asta blondă şi slabă despre care n-am ştiut niciodată mare lucru, în afara faptului că era cea mai eficientă şi muncitoare din toată echipa mea, o fi avut şi ea vreun iubit, o fi fost îndrăgostită, îşi vizita vreodată părinţii, ce culoare aveau de fapt ochii ei, ce-şi comanda la prânz de mâncare, ce muzică asculta, făcuse vreodată vreun avort, avea vreun animal de casă, îi era frică de ceva?

Îmi puneam întrebările astea în timp ce-o priveam pe Miruna care zăcea pe canapea, într-unul din acele tricouri lălâi, fără culoare precisă, pe care le poartă fetele prin casă şi de care nu se pot despărţi, probabil amintire de la vreun fost iubit. (E-o imagine care mă bântuie în fiecare noapte, Laura, când stau întins în patul gol, în care se mai simte încă forma corpului tău absent.) Părul ei blonziu era prins într-un coc neglijent şi picioarele le avea încovoiate sub ea, albe - îngrozitor de albe, am observat, cu un fel de oroare - şi slabe. Stătea culcată, de parcă ar fi căzut într-un somn profund în timp ce se uita la televizor. Televizorul era însă închis, iar în braţele Mirunei se odihneau două dosare de serviciu, lucru care a inspirat a doua zi jurnaliştii în compunerea unor titluri senzaţionale, precum "Miruna a murit înconjurată de dosare", "Prea multă muncă ucide", "Miruna muncea într-o zi cât alţii într-o săptămână", "A murit cu dosarele în braţe", "Caz suspect de moarte prin epuizare", "Angajată pe viaţă şi pe moarte", care aveau să încingă spiritele cititorilor şi să crească tirajul ziarelor.

Sufrageria era în dezordine, cu o măsuţă joasă plină de ambalaje de mâncare, cu haine aruncate pe spătarele fotoliilor - sacouri şi fuste negre sau bleumarin, cămăşi albe sau bleu, aşa cum prevede regulamentul companiei -, pantofi desperecheaţi pe covor, un castronaş plin cu bobiţe pentru animale, din care câteva se împrăştiaseră în jur, un laptop argintiu pe al cărui ecran încremenit se putea citi întrebarea rămasă fără răspuns program is not responding, do you want to end now?, câteva plante de apartament care suferiseră prea mult din pricina aerului închis şi nenumărate foi căzute pe jos. Nu ştiu ce mi-a venit, în învălmăşeala aia de doctori, pompieri şi poliţişti, să iau una dintre ele, la întâmplare, şi s-o citesc. Era un fel de listă de activităţi - to do list, cum se numeşte în limbajul nostru corporatist -, chestii pe care Miruna avea de gând să le facă. Se vedea că le trecuse într-o ordine absolut întâmplătoare, pe unele le tăiase cu pixul, semn că le dusese la îndeplinire, despre altele nu se putea şti ce soartă avuseseră, de exemplu: "sunat mama, dat mâncare Ben, întâlnire Landmark, terminat raport Bendmark, epilat, cumpărat detergent vase, şerveţele, lapte, unt, ouă, pâine, mers la Ikea pentru rafturi, chemat instalator baie, sunat Dora, e-mail Daniel, verificat raport Zenmark, plătit lumina". Am mototolit lista şi-am băgat-o în buzunarul blugilor, fără să ştiu prea bine ce m-a împins să fac asta.

După aceea, Laura, a apărut pentru prima dată golul acela în stomac şi-n creier, ca şi când tot ce m-am străduit să construiesc până atunci începea să se clatine uşurel în bătaia unui vânt potrivnic care se stârnise fără veste. Dintr-o lume sigură şi cu contururi precise în care mă descurcam aproape cu ochii închişi, m-am simţit deodată ca legat la ochi, pe marginea unei prăpastii înceţoşate: un pas greşit şi-aş fi putut să alunec şi să cad într-un hău imens care aştepta să mă-nghită. Eram un băieţel neputincios care descoperă boacăna pe care a făcut-o şi pe care puterile lui n-o mai pot repara nicicum. O boacănă îngrozitoare, de neoprit, care se lăţeşte tot mai mult, ca o pată de cerneală pe o temă proaspăt scrisă, întinzându-se până când îneacă tot caietul. Îi priveam picioarele albe, strânse sub corpul rigid, topindu-se în culoarea bej a canapelei până la confuzia cu dungile spălăcite şi-mi repetam un fel de mantra pe care încercam să mi-o întipăresc foarte bine în minte: "Dar nu sunt vinovat! Nu eu sunt vinovat!", la fel cum îţi spun şi ţie, Laura, când mă priveşti în felul ăsta, acuzator!

Între timp, medicii şi poliţiştii se agitau în jurul cadavrului Mirunei, încercând să afle cauzele morţii; căutau urme de violenţă, făceau fotografii, luau amprente, dădeau telefoane, strângeau posibile dovezi, lansau ipoteze. Vocile lor se auzeau ca prin ceaţă, de cealaltă parte a prăpastiei, amestecându-se în ecouri şi fragmente: s-a procedat la identificare, decedata nu prezintă urme de violenţă, este de presupus că moartea a survenit pe căi naturale, nu s-au găsit deocamdată dovezi care să certifice ipoteza unei sinucideri, am anunţat deja morga, maşina e pe drum, două televiziuni s-au arătat interesate de caz, cine este ultima persoană care a văzut-o în viaţă, uitaţi, domnul acela din colţ, cu blugi şi cămaşă vişinie, este şeful decedatei. Adică eu, Laura. Deodată, toate reflectoarele s-au aprins asupra mea şi-a trebuit să-mi regăsesc cumva calmul ca să fac faţă acestei situaţii îngrozitoare.

Mintea mea, aşa cum a fost îndelung antrenată, s-a concentrat până când a făcut să dispară cu totul prăpastia imaginară şi pata de cerneală care se lăţea ameninţător, s-a strâns ca un elastic uriaş care fusese întins peste limită, băieţelul ăla neajutorat s-a topit fără urmă, iar şeful de departament care-i lua locul a început să construiască, lucid, texte care să potolească indiscreţia jurnaliştilor, să mulţumească aşteptările şefilor şi să-nchidă gura poliţiştilor. Eu, domnilor - exact aşa le-am spus, Laura -, am văzut că nu se simţea bine încă de vineri, am întrebat-o ce are, mi-a spus că nu ştie, că simte aşa, un fel de sfârşeală, atunci am luat-o imediat şi am dus-o la doctor, la clinica cu care avem noi contract - ştiţi, compania noastră are grijă de sănătatea salariaţilor săi, ei beneficiază de servicii medicale gratuite la o clinică privată de lux - , dar doctorii de-acolo i-au spus că n-are nimic grav, i-au luat tensiunea, i-au pus o perfuzie, pentru că era un pic slăbită, şi au trimis-o acasă, după aia habar n-am ce-a făcut, sâmbăta asta n-a venit la serviciu, am sunat-o la telefon şi nu răspundea, aşa că m-am hotărât să vin până aici, poate-i bolnavă - mi-am zis -, poate are nevoie de-o aspirină, de-un ceai fierbinte, m-am urcat în maşină şi-am venit imediat, dar ea nu răspundea la sonerie, vecinii nu ştiau nimic, şi-atunci m-am gândit să nu se fi întâmplat ceva rău, am sunat la Poliţie, la Salvare... Domnilor, cam asta e situaţia, din păcate, compania noastră regretă enorm tragedia petrecută, iar noi, colegii, vom fi alături de rudele îndoliate şi ne vom ocupa, desigur, de toate detaliile înmormântării. Şi acum, pentru alte informaţii, vă rog să contactaţi cu încredere departamentul nostru de Relaţii Publice, vă mulţumesc! Aşa le-am spus, şi-acum, Laura, hai să vorbim din nou despre noi doi, despre seara-n care ai plecat, cu ochii umflaţi de plâns şi cele douăzeci de rochii identice înghesuite într-o valiză prea mică...