Un chinez pe bicicletă

Simt pistolul rece pe ceafă aproape înainte să aud uşa toaletei deschizându-se brusc, braţul slăbănog şi spân al cuiva pe care nu apuc să-l văd mă cuprinde peste piept şi mă face să mă răsucesc, mă închei iute la pantaloni şi înaintez împins din spate, mă gândesc vinovat că n-am tras apa, poate că nici nu funcţiona. Toaleta din judecătorie dă într-un culoar foarte îngust, în fund câţiva poliţişti aţintesc armele spre mine, în vreme ce îi strigă celuilalt să o lase pe cea pe care o am lipită de gât, nu ştiu care dintre armele îndreptate către mine mă sperie mai tare, celălalt se sinchiseşte de cei doi poliţişti la fel ca mine de dieteticianul meu şi continuăm să avansăm, când ajungem la capătul culoarului poliţiştii se repliază, unii mă privesc îndureraţi. O facem la dreapta şi dăm de ieşirea din clădire, rămâne în urmă oglinda cu luciul stricat în care se reflectă relieful gauchesco-stalinist care împodobeşte peretele din faţă, tot în urmă rămâne şi candelabrul uriaş care dă mai multă umbră decât lumină asupra ansamblului şi care pare gata să se prăbuşească, eu nefiind sigur l-am ocolit când m-am dus la toaletă, poliţiştii care ne escortează, mergând cu spatele, ne fac semne să ne oprim dar acum fără convingere, ba chiar par să se fi plictisit de toată tărăşenia.

Atunci răpitorul meu strigă nu ştiu ce şi eu îmi dau seama că este Li, Chibriţelul, chinezul piroman pe care tocmai l-au condamnat prin procesul în care eu am fost martor.

Pentru că peste toate astea eu am iPod-ul la mine, printr-una dintre acele coincidenţe care mă fac să cred că lumea este condusă de către Marele Computer, chiar în acel moment îmi răsună în auz meu Los Tintoreros, o formaţie de chinezi argentinieni care fac un rock dur, strigătele lui Chibriţel se strecoară în cântec şi se potrivesc atât de bine cu tema încât sigur am să le duc dorul data viitoare când îl voi asculta. Ca să înainteze mai repede sau ca să se apere de un eventual glonţ, chinezul hotărăşte să mă ducă pe sus, răsucindu-se ca să nu arate nimănui spatele, trecem prin faţa completului de judecată numărul 26, care tocmai l-a condamnat la patru ani de închisoare pentru port ilegal de armă şi tentativă de incendiu, eu mă întreb cum a făcut de a scăpat de soldăţoiul care îl supraveghea, chinezul parcă nu face nici un efort să mă poarte pe sus, deşi el este un sfrijit iar eu mai degrabă un grăsun.

Odată afară, Chibriţel mă lasă din nou pe pământ, în jur s-a format deja clasicul grup de curioşi, parcă ar fi angajaţi, lumea strigă ceva ce nu reuşesc să înţeleg, unii fumează în balcoane, ce ciudat că nu sunt aici cei de la Cronica TV. Traficul pe strada Paraguay este întrerupt, Chibriţel dă semne că ar vrea să mă ducă spre strada Montevideo, pe urmă se răzgândeşte şi mergem în partea cealaltă, se opreşte dintr-o dată, evident nu ştie încotro s-o ia chinezul, pare un argentinian rătăcit în Pekin. Atunci îi vine o idee trăznită, ameninţă cu arma un gabor care stătea rezemat în spatele uşii maşinii de poliţie şi îi face semn să o ia la fugă, intră cu mine în maşină pe partea şoferului şi mă împinge până ajung în partea cealaltă, întârzie câteva secunde până porneşte motorul, apoi demarăm în trombă, mai să agăţăm câţiva curioşi de pe trotuarul din faţă.

La colţul cu strada Paraná nu ne lovim de un autobuz numai fiindcă Marele Computer nu a vrut, pe urmă continuăm până la Corrientes şi aici o luăm în jos, cu viteza întâi, motorul pare gata să explodeze, bătrânul meu, care este taximetrist, cred că ar fi murit de inimă dacă ar fi fost în locul meu. Bulevardul este aglomerat, în dreptul statuii Libertăţii aproape ne oprim, Li se uită disperat la bord, apasă cu vârful pistolului pe câteva butoane, îmi vorbeşte şi atunci îmi dau seama că am căştile încă la urechi, acum se aude o baladă cu Iron Maiden, îmi pare rău s-o întrerup şi îmi scot doar casca din urechea stângă. Chinezul îmi cerea să dau drumul la sirenă, caut pe bord şi pe urmă pe tavan, mişc de butoane, unul o fi cel corect şi pentru prima oară în viaţa mea aud şuieratul dinăuntrul unei maşini de poliţie.

Afară nimeni nu îl bagă în seamă, n-are decât să li se răcească pizza acestor poliţai corupţi, probabil că gândesc ceilalţi, Chibriţel accelerează oricum, atinge maşina din faţă şi trece prin faţa unei bătrânici la colţul străzii, ajunge pe Bulevardul 9 Iulie şi se pregăteşte să intre pe autostradă, acum cu viteza a cincea. Când trecem de postul de control, chinezul scoate un strigăt care acoperă sirena, de parcă am fi trecut graniţa cu Mexicul şi am fi fost deja liberi, în stânga se vede târgul. Li lasă arma lângă parbriz şi, zâmbindu-mi, îmi face cu ochiul, ori e nebun ori e maestru chinezul ăsta, presupun că amândouă şi că de-aia mi-a fost simpatic de la început.


Povestea mea cu chinezul piroman a început tot cu o maşină de poliţie şi nişte sirene, s-a petrecut în noaptea de 2 septembrie din 2005, eu mă întorceam de la iubita mea, să fi fost două sau trei dimineaţa, când a trecut o maşină de poliţie tulburând auzul şi somnul oamenilor, că trafic de descongestionat nu era. Am văzut că se opreşte lângă altă maşină de poliţie la colţul Bulevardului La Plata cu Guayaquil, aparent arestaseră pe cineva, lucru ciudat în zona aceea, fiindcă eu mergeam pe acolo de mai multe ori pe săptămână şi nu întâlneam decât hoţi, de trei ori fusesem atacat şi cu excepţia vreunui plutonier jucându-se cu telefonul mobil nu văzusem niciodată nimic asemănător unei autorităţi.
- Care e numele tău?
- Ramiro. Ramiro Valestra.
- Vârsta?
- 25.
- Ai actele la tine?
- Da.
- Atunci vino cu mine să fii martor. Şi scoate-ţi căştile din urechi când vorbeşte omul cu tine.

În afară de patru poliţişti şi de cel arestat, mai era cineva, un al doilea martor care mie mi se părea cunoscut, mai târziu îmi voi aminti de unde, pe capota uneia dintre maşini erau înşirate un pistol şi nişte cartuşe, o sticlă plină cu ceva ciudat, chibrituri, o piatră, un portofel, rezemată de o aripă a maşinii era o bicicletă şi stând în spate, cu capul ridicat şi privirea liniştită, Li, piromanul care mai apoi va deveni faimos sub numele de Chibriţel.

Probabil avea aproximativ vârsta mea, era destul de înalt pentru un chinez şi destul de plinuţ, avea clasicul breton rebel al compatrioţilor săi şi faţa foarte albă, buzele aproape nu i se vedeau de fine ce erau, dar păreau tot timpul gata să zâmbească ori de câte ori închidea ochii şi aşa destul de închişi, de parcă i-ar fi mijit ca să vadă bine de departe. Era îmbrăcat exact ca mine, pantofi sport, blugi, tricou, geacă subţire şi, din lipsă de cercei în urechi, purta lănţişoare la gât, poate această coincidenţă m-a făcut să-l simpatizez de la început, poate a fost datorită faptului că nu mai văzusem niciodată o persoană încătuşată sau din cauză că, aproape ca toţi infractorii, Li nu arăta ca atare.

În vreme ce un poliţist scria procesul verbal şi ne explica rând pe rând ce vedeam, pistolul "nouă milimetri, gata să fie folosit imediat, cu cartuş de rezervă din 30 de proiectile", o sticlă "de Coca-Cola de 500 de mililitri, adică aproximativ o jumătate de litru, plină cu un lichid galben cu aromă asemănătoare", o cutie de chibrituri "marca Los Tres Patitos", o piatră "de mărimea unui pumn", un portofel cu "şapte sute optsprezece pesos argentinieni", în vreme ce ne citea ce aveam să semnăm, eu încercam să-mi amintesc de unde îl cunoşteam pe celălalt martor, avea o faţă din acelea pe care nu ştii dacă ai cunoscut-o cu destul timp în urmă ori abia de curând. Mi-am amintit dintr-o dată când m-a privit ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că mai bine uit de el, era unul dintre hoţii care mă atacaseră în zonă, ultimul ca să fiu mai exact, pantofii sport pe care îi purta erau ai mei.

Consternarea mea a fost întreruptă de frâna dubiţei de la Cronica TV care, mereu alături de popor, intrase pe Guayalquil cu toată viteza şi pe sens interzis, ca încă o maşină a poliţiei, şoferul l-a salutat pe unul dintre poliţişti cu o familiaritate suspectă. Cel care scria procesul verbal s-a grăbit să îi acopere faţa lui Li dar prietenul şoferului l-a oprit la timp pentru ca obiectivul foto să înregistreze câteva secvenţe, apoi luminile s-au concentrat pe dovezile crimei, în timp ce poliţistul cu gradul cel mai înalt îşi pieptăna părul şi mustaţa, iar întrebările le-a pus însuşi şoferul, acum intrat în rolul său de ziarist.
- Cum a avut loc arestarea, domnule comisar?
- Suspectul circulă pe sensul interzis cu bicicleta, pe strada Guayalquil şi văzând maşina poliţiei începe s-o ia la fugă, atrăgând atenţia ofiţerilor care, în timpul arestării, îi confiscă o armă şi alte obiecte compromiţătoare.
- Delincventul este piromanul care sperie cartierul de câteva săptămâni?
- Mă rog, asta trebuie să hotărască justiţia, dar eu cred că da.
- Care este originea acestui răufăcător?
- Conform primelor expertize, ar fi un bărbat de naţionalitate orientală, cum se poate observa şi cu ochiul liber.

Când camera s-a întors către noi, hoţul plecase deja, nici nu l-am văzut semnând hârtiile, pe Li îl închiseseră în dubă şi au fost nevoiţi să îl scoată din nou ca să înregistreze Cronica TV întâmplarea, din câte am putut să aud îl acuzau că este cel care incendia magazine de mobilă în Buenos Aires, vedeam deja titlurile cu litere albe pe fond colorat, cu muzică de fanfară în fundal, "Satirul magazinelor de mobilă era chinez", "Chinezul piroman plănuia o nouă lovitură", mai târziu am aflat de porecla Chibriţel, pe cei de la Cronica TV nu ai cum să-i întreci.

Maşina de poliţie a demarat cu sirenele pornite pe străzile pustii şi camera de televiziune a urmat-o până ce s-a pierdut după colţul străzii, apoi au fixat obiectivul pe mine în timp ce semnam procesul verbal şi mi-au pus câteva întrebări, eu nu ştiam nimic dar tot am răspuns, oamenii fac orice ca să apară o clipă la televizor, probabil ce am spus eu nu a fost prea relevant pentru că nu s-a transmis, cel puţin nimeni nu m-a văzut, cei de la Cronica TV şi-au păstrat aparatele iar poliţiştii dovezile, au plecat împreună pe Bulevardul La Plata.

Adevărul este că eu nu fusesem niciodată martor la nimic, nici măcar la o căsătorie sau la un botez, în naivitatea mea am crezut că asta e tot, când de fapt era doar începutul şi am plecat mulţumit cu noua mea poveste, noaptea pare moartă dar atunci se întâmplă cele mai multe lucruri. Mă neliniştea numai să ştiu că hoţul umblă prin zonă, ştiam că nu e un avantaj să îl cunosc, în atacul anterior am vrut să fac pe prietenosul spunând că era a cincea oară când mă jefuiesc în acelaşi cartier şi că dacă nu îmi fac reducere fiindcă sunt client fidel, slăbănogul oricum m-a jefuit dar când a plecat mi-a zâmbit, eu cred că asta l-a dat de gol în cele din urmă, nu uiţi aşa uşor un hoţ care îţi zâmbeşte.


A trecut mai bine de un an, un an deosebit de prost, mama a trebuit să închidă afacerea, avea o fabrică de brânzeturi, tatei i s-a găsit o tumoră la stomac, dar el o ignoră şi continuă să-şi conducă taxiul, fratele meu a plecat să locuiască în Brazilia, să facă nu ştiu ce, iar eu am aflat că iubita îmi pune coarne, culmea, cu cel mai bun prieten al meu, povestea clasică.
- Cum ai putut să-mi faci asta, Vanina, cu cel mai bun prieten al meu?
- Probabil că nu ţi-e chiar atât de bun prieten.
- Cum ai putut, Nacho, să-mi faci asta, cu iubita mea de-o viaţă?
- Te asigur că n-am fost primul.

Un an îngrozitor, după cum spuneam, singura consolare care îmi rămânea era că pentru ceilalţi fusese mult mai rău, de exemplu pentru Li, l-am văzut din nou într-o miercuri, pe la jumătatea lui decembrie, când am fost citat să compar la proces, la tribunalul oral pentru crime numărul 26, strada Paraguay 1536. Citaţia am primit-o împreună cu telegrama de concediere, altă veste proastă din ultimele luni, deşi aceasta era de prevăzut, lucrez în domeniul sistemelor şi am comis o eroare gravă, asta se plăteşte. Ceea ce am regretat cel mai mult a fost că audienţa era în timpul programului de lucru, între asta şi a povesti întâmplarea la întoarcere ziua ar fi trecut fără să-mi dau seama, adevărul este că detest să muncesc.

Experienţa mea în procese orale şi publice se limita la filmele americane, nici măcar nu ştiam că există aşa ceva şi în Argentina, nu înţeleg nici de ce unele sunt orale şi altele nu, dacă mie mi s-ar da de ales aş prefera să merg direct la închisoare, decât să fiu nevoit să iau loc în faţa publicului, pe banca acuzaţilor. Chiar dacă în cazul acesta publicul abia dacă era alcătuit din trei studente la drept, una dintre ele o adevărată iapă - în pauză am fost toţi să mâncăm -, şi câţiva bătrâni în legătură cu care nu am putut să hotărâm dacă erau avocaţi în timpul liber, ziarişti fără acreditare sau vagabonzi în căutare de puţin aer condiţionat. Biroul din lemn, în spatele căruia se aflau judecătorii, era singurul care aducea vag cu cele din filme, restul nu se deosebea de o aulă mare de şcoală, cu tablă, steag, scaune din fier, tuburi fluorescente, pereţi murdari, obişnuitul gândac cu burta în sus într-un colţ.

Judecătorii erau un bărbat şi două femei, una dintre ele scundă şi grasă şi atât de nesuferită încât atunci când m-a pus să jur mi-a tremurat glasul, la stânga lor era Li, cu translatorul şi avocatul, Dr. Pralini, iar la dreapta, procurorul şi asistenţii lui, un poliţist în uniformă cenuşie îl supraveghea pe Li, altul în civil supraveghea uşa. Sub aparatul de aer condiţionat, cel mai modern din incintă alături de tabla albă, din acelea care se folosesc cu markere, era un computer, o relicvă istorică de-a dreptul, probabil funcţionase cu pedală.

Despre toate acestea am luat notă după aceea, la început l-am văzut doar pe Chibriţel, nu când am intrat, fiindcă eram un pic cam agitat, ci când judecătoarea cea nesuferită m-a întrebat dacă îl cunosc şi eu am spus că da, deşi ar fi trebuit să spun că nu, era mult mai slab decât ultima oară şi era ras în cap ca nebunii, închidea des ochii, parcă ar fi avut un tic, iar buzele nu îi mai zâmbeau. Şi hainele de pe el îţi stârneau mila, un trening azuriu dintr-o stofă prea groasă pentru acea perioadă, murdar şi cu multe găuri, pe piept i se ghicea imaginea unui hotel din Saint-Tropez, nu pricep de ce locurilor ăstora atât de scumpe li se face reclamă prin mijloace atât de ieftine, oricum lumea se duce pe-acolo. Mai mult decât milă, Li dădea impresia de vinovăţie, parcă tocmai ar fi pus gheara pe el când trecea ilegal frontiera, după două săptămâni de rătăcire prin deşert, nu-ţi venea doar să-i arunci un bănuţ, ci să-l adopţi de la bun început.
- Juri sau promiţi, conform credinţelor tale, să spui adevărul şi numai adevărul?
- Da.
- Da, ce?
- Jur, jur.

Judecătorii şi avocaţii nu m-au întrebat nimic în mod special, adevărul este că ar fi putut să mă scutească, celălalt martor nici măcar nu a apărut, avocatul lui Chibriţel a protestat, prea blând după părerea mea, m-a întrebat cum aş fi reacţionat dacă aş fi ştiut cu ce se ocupă acel martor. În loc să confirm că acela de acolo era acuzatul, că bicicleta pe care mi-au arătat-o într-o fotografie era aceeaşi pe care o văzusem în noaptea aceea, că semnătura de pe procesul verbal de arestare era a mea, în loc de toate aceste evidenţe mi-ar fi plăcut să povestesc cum a fost cu cei de la Cronica TV, că l-au scos pe chinez din dubă ca să-l filmeze şi că l-au făcut să intre de două ori în în maşina de poliţie ca să fie filmat, dar nu m-a întrebat nimeni. Sentimentul meu este că judecătorii nu voiau să ştie nimic despre ceea ce apăruse la televizor sau în ziare în legătură cu cazul, era de prost gust să vorbeşti despre asta, ca şi cum i-ai recomanda unui medic leacuri băbeşti ori i-ai da unui bucătar supiţe Knorr, Dr. Pralini a părut că nu înţelege şi a citat ziarul de parcă ar fi fost o autoritate, eroare grosolană, în locul meu ar fi primit deja telegrama de concediere.

Pentru că eram primul martor şi pe urmă eram liber, să plec în căutare de lucru nu a fost niciodată punctul meu forte, în plus o aveam pe zeiţa studentă, nu-mi amintesc numele ei dar alte calităţi nu i le voi uita niciodată, pentru că eram liber, am răspuns la întrebări şi am rămas să văd restul, să asişti la procese nu costă nimic şi adevărul este că e aproape la fel de distractiv ca un Playstation.


La câteva cvartale de locul în care l-au arestat pe Li se produsese un incendiu, al doilea din noaptea aceea şi cel cu numărul unsprezece în acea lună, toate în magazinele de mobilă şi în plăpumăriile din zonă, se bănuieşte că nici una dintre ele asigurată, familii întregi în ruină, titrau ziarele. Cel mai devastator s-a petrecut pe 30 august, la colţul dintre Corrientes şi Malabia, nu a murit nimeni dar nici nu a putut fi salvat nimic, şi astăzi încă se poate vedea gaura neagră, focul a ajuns până la balcoanele vecine şi a carbonizat o maşină staţionată în faţă, Cronica TV a transmis în direct. Ora atacurilor era mereu aceeaşi, între unu şi patru dimineaţa, nici metoda nu varia, spărgeau geamul cu o piatră şi aruncau gaz prin spărtură, uneori pe sub uşă, şi deşi pompierii ajungeau rapid marfa era distrusă, mirosul de ţigară iese după o spălare dar cel de plapumă arsă se pare că nu. Odată cineva văzuse un bărbat aruncând chibritul şi fugind pe bicicletă, de atunci poliţia îl căuta, chinezul evident nu se uita la televizor ori se uita şi nu înţelegea, fiindcă trebuie să fi fost singurul locuitor din oraş care nu a aflat.

Pe Li nu l-au arestat doar cu bicicleta şi cu tot necesarul pentru iluminat pe timp de noapte, dar după aceea au găsit în casa lui mai multe pietre şi o hartă a Buenos Airesului, pe care, chipurile, erau însemnate toate locurile incendiate, un suspect atât de impecabil încât trezea suspiciuni, avocatul său i-a zis chinezul ispăşitor, de parcă poreclele îi lipseau bietului Chibriţel. Presa în schimb era încântată şi a început să emită ipoteze, cea mai fermă spunea că Li era un soldat al mafiei chineze, dădea foc locurilor strategice, pentru ca mai apoi compatrioţii lui să le cumpere ieftin şi să-şi ridice minimarketurile, altfel cum se explica faptul că un tip care trăia din livrarea de mărfuri umbla cu 700 de pesos în buzunar.

În timpul procesului am aflat că primul lucru pe care l-a făcut chinezul când l-au arestat a fost să arate permisul de port-armă, a spus că şi-o cumpărase fiindcă fusese deja atacat de mai multe ori, ceva mai mult decât credibil conform experienţei mele, dar nu ştiu dacă era explicaţia cea mai recomandabilă în acel moment, în faţa lui se aflau doi poliţişti care aveau grijă ca el să nu trebuiască să recurgă la metodele acelea ca să se simtă în siguranţă. Când l-au întrebat despre celelalte lucruri, a dat explicaţii mai puţin verosimile, a zis că benzina era pentru o motocicletă, piatra ca să desfacă lanţul bicicletei când se încurca şi cutia uriaşă de chibrituri ca să aprindă ţigările, nu l-a crezut nimeni dar cum nimeni nu este arestat pentru lipsă de imaginaţie, l-au luat pentru că nu avea permis de port-armă, la proces am aflat că una e să deţii şi alta să porţi, şi am mai înţeles că pentru aşa ceva numai un amărât de chinez ajunge la închisoare.
- Eu am o armă şi nu ştiam de permisul de purtare.
- Nu pe dumneavoastră vă judecăm, Dr. Pralini.

Nici Li nu a sfârşit propriu-zis în închisoare, la comisariat l-au interogat şi pentru că a început să delireze, zicea că are un cip în cap prin care primea ordine de la preşedintele Chinei, asta mie mi-a plăcut, asta şi că ar fi fost jefuit de tot atâtea ori ca şi mine, cum a început să delireze, i-au dat pastile până l-au prostit, când a venit translatorul din gură îi ieşeau doar bale. Te întrebi cum au făcut de l-au interogat dacă nu aveau translator şi în general de ce l-au interogat înainte de consultarea unui avocat, poate forţele noastre de securitate voiau să îi demonstreze că atunci când vor pot să fie mai puţin birocratice şi foarte expeditive, fără ca astfel să înceteze de a fi generoase, să nu uităm că l-au îngrijit gratis.

Următoarele patru luni Chibriţel le-a petrecut în ospiciul José Tiburcio Borda, pavilionul 20, sufocat în ceea ce se cheamă cămaşă chimică, asemănătoare cu aceea de forţă dar făcută din medicamente. La procesul oral au vorbit toţi psihiatrii care îl trataseră în acele luni, toţi mai puţin primul, erau cam zece şi fiecare era un personaj aparte, erau de la junele-prim trecut până la pedofilul reprimat, erau cocota cu tocuri înalte şi gene false şi nefericita care dădea impresia că născuse cincisprezece fii infractori. Punctul comun al celor zece era că toţi îşi ziceau doctori unii altora, vorbeau cu cuvinte pe care numai ei le înţelegeau şi considerau că acuzatul prezintă un uşor retard mintal, însă nici unul nu a putut să explice clar ce înseamnă asta dar a rămas ca un fapt, eu mă uitam la ei cum perorează despre problemele mentale ale chinezului şi mă gândeam că nu este totul pierdut pentru lumea occidentală cât timp două persoane pot să se pună de acord ca să o declare pe a treia nesănătoasă.