Dispariţia pragurilor (I)

Dispariţia pragurilor, sau Istoria - din Prag(ul legii) în Prag(ul-ecran).

I
Nu mai există praguri. Pragurile au dispărut, sau, mai exact poate, au fost mascate, disimulate, ascunse - înlocuite: nu mai contează, nu mai trăim-simţim-gîndim-acţionăm declarat în funcţie / pe bază de praguri. Niciun prag, nicăieri. Fără praguri! Acces generalizat, cîmp fără drum. Am confundat pragurile cu nişte limitări simple, n-am văzut (sau am preferat să uităm) dualitatea (şi duplicitatea) pragurilor, ca bariere-trambuline.

Metafizica practică a pragurilor a fost înlocuită cu ideologia practică a falsei accesibilităţi, a falsei transparenţe narcisice. Pragurile au fost desfiinţate, abolite, nivelate, totul pare a aluneca, a curge, lin, fără întreruperi, pînă la orizont, şi dincolo de acesta, de jur-împrejur. Pragurile au fost înlocuite cu filtre. Sîntem pierduţi, şi atunci ne predăm.

Dar ce erau pragurile? Ce este un prag?

Pragurile sînt (erau) nişte spaţii intermediare, terţe, interstiţiale dar bine marcate, nişte spaţii ritmice supraînălţate - puncte de observaţie -, nişte spaţii, în plus, tocmai în această calitate a lor, germinative, producătoare de spaţii-prag.

Simboluri împlinite, totale, totalizate: pe cît de "simbolice", pe atît de materiale.

Pragurile erau spaţii pneumatice, de intermediere spiritualizantă, de denivelare prin spirit, ca moment in-temporal de tranziţie. Dacă există spirit, acesta nu poate fi decît moment a-cronologic de trecere. Nu putem vorbi, literal, despre spirit decît în înţelesul de prag.

Pragurile sînt (erau) repere. Temporal, spaţial şi existenţial, pe orizontală şi pe verticală, pragurile asigurau (facilitau) construirea drumului, construirea de sine şi a lumii, a sinelui în lume ca drum, ca succesiune de spaţii orientate, "scenarizabile".

Un prag nu poate fi locuit, dar spaţiul locuibil, "existenţializarea" spaţiilor se făcea prin intermediul pragurilor, care pot fi privite, astfel, ca nişte operatori spaţio-existenţiali.

În locul discontinuităţilor elective, de auto-situare şi de auto-percepţie, ale pragurilor ca soluţii tradiţionale - falsele continuităţi supravegheate ale actualelor filtre, ca soluţii modern-postmoderne (evoluţia de la modern la postmodern neînsemnînd decît tocmai o "spiritualizare" a filtrelor ontologiei sociale, ale accesului de la aşa-zisa viaţă nudă la existenţă, conform dualismului metafizic ontico-ontologic tradiţional). Pragurile asigurau perspectivă, sau măcar creau iluzia perspectivală a accesibilităţii ca drum, în trepte, a posibilităţii laborios-calculabile (pragurile sînt creatoare de vedere şi de viziune) a trecerii, a progresului ca progresie.

Azi, de jur împrejur, retragerea pragurilor, care "procesionalizau" drumul personal în lumea ca drum sub forma unei succesiuni de orizonturi accesibile, lasă locul unei false transparenţe asimetrice, constituite, de fapt, din oglinzi: nu ne mai vedem pe noi înşine ca parcurs ritmat, cu staţiuni-reper uşor supraînălţate. Transparenţa nu mai poate fi decît la sine însuşi, închizîndu-ne în noi înşine, multiplicînd norma ca falsă societate.

Pragurile erau punctele, a-spaţiile sau hiper-spaţiile în funcţie de care şi din care se constituia sensul: puncte de vedere şi repere în funcţie de care se constituia vederea.

Pragurile mascau, îmbrăcau, traduceau rupturile în discontinuităţi ritmice. Graţie pragurilor, transcendenţele erau pur intermediale, de tranzit, procesualizînd existenţa, făcînd-o ritmic apropriabilă, "existenţializînd" viaţa "nudă".

Azi, falsa imanenţă - imanenţa-cîmp de "amprentare" a "vieţii nude" - ne închide, de fapt, în noi înşine: ceea ce ni se dă să percepem ca omnivizibilitate, ca transparenţă, ca abolire a tuturor zidurilor şi a tuturor pragurilor, ca simboluri ale discontinuităţilor, ca accesibilizare a discontinuităţilor, este, dimpotrivă, închidere între oglinzi paralele, flatare narcisistă: nu-i vedem pe ceilalţi, nu vedem lumea, nu ne vedem decît pe noi înşine ca lume, generalizaţi mundan, avem în sfîrşit imagine de sine, la infinit: ego-mundus, I-mundus. Graniţa nu devine sensibilă decît în punctele de trecere.

Pragurile manifestau, marcau, simbolizau trecerea, trecerile, prezenţa unei rupturi, a unei discontinuităţi ritmice necesare, inevitabile, oferindu-se, în acelaşi timp, şi ca soluţii, ca punţi. Dubla natură a pragului: manifestă limita despărţitoare, necesitatea trecerii ei, şi oferă soluţia. Pragul este şi bornă, şi pod.

În plus, ca spaţiu nelocuibil, ca spaţiu a-topic, ca spaţiu pur topic, pur topologic, ca punctum, pragurile promiteau şi ofereau privilegiul electiv al unei pur tranzitorii, fulgurante viziuni accesibil, nedramatic supraînălţate asupra întregului, înainte şi după. Din (nu de pe: pragul oferă o interioritate, la fel de înşelătoare ca oricare alta) ai o dublă vedere, înainte şi înapoi, înăuntru şi afară: pragul ca răgaz, ca punct de observaţie, ca punct de vedere şi de formare a viziunii, ca punct de reflecţie, de meditaţie. Ca punct de cartografiere imanentă.

Pragul ca punct de gîndire, al gîndirii. În prag gîndim. Între praguri - inversînd perspectiva - acţionăm, simţim, activăm.

Viaţa intra-delimitată de praguri, în care pragurile ofereau posibilitatea unei obiectivări de sine şi a unei puneri în perspectivă printre ceilalţi, ca praguri vii, dar nu prin smulgere, prin extragere din lume, prin falsă transcendere.

Trăim între praguri, din prag în prag.

II
Ca spaţiu-punct pur tranzitoriu, ca inter-spaţiu şi inter-spaţii, pragul a putut însă să devină, a putut fi exploatat, abuzat, fiind transformat din reper în refugiu, din intra- / inter-spaţiu (discontinuitate calitativă de trecere) în spaţiu de sine stătător: vieţi în prag, vieţi-prag.

Iluzia perspectivei de ansamblu, care trebuie să rămînă însă pur tranzitorie, de (self-)control, a putut fi abuzată prin rămînerea în prag, ca viaţă pe prag. Ce altceva decît o viaţă în prag, decît o viaţă prag este, de pildă, celebrul Bartleby al lui Melville, cu al său "I would prefer not to". Ce altceva decît vieţi oprite în prag şi transformate în vieţi-prag pentru alţii sînt, de fapt, atîtea (non-)destine, atîtea ne-vieţi - majoritatea vieţilor?

Ni se pare că pragul poate oferi o poziţie strategică, transformînd propria viaţă într-o (iluzorie) poziţie privilegiată, de prag-vamă, de control al celorlalte vieţi, al traiectoriilor celorlalţi. Evităm să ne compunem propria viaţă ca pe o traversare de praguri, din prag în prag (discontinuitate calitativă), prin oprirea şi prin transformarea vieţii înseşi în prag.

Astfel substanţializat, pragul devine o capcană: atît pentru ocupantul său, care, prin abuz, din trecător, devine rezident al pragului, cît şi pentru ceilalţi.

Şi atunci, astfel ocupat, transformat, din simplu spaţiu calitativ de trecere de la viaţă la existenţă, conform dublării (dualizare provocată) a epistemei metafizicii tradiţionale (curente), în rezidenţă de control, în ne-viaţă, pragul, din reper, devine filtru - şi dispare.

Este exact ceea ce s-a întîmplat.

Istoria dispariţiei pragului prin diseminarea lui, prin deturnarea şi prin generalizarea socială a pragurilor ca spaţii ocupate, ca rezidenţe generatoare de putere, este însăşi istoria actuală a societăţilor noastre, văzută din perspectiva pragurilor, din prag.

Nu mai avem praguri egal accesibile, ci false transparenţe narcisice transformate în filtre, în puncte de control.

Identităţile noastre, oricît de iluzorii, nu se mai creează, nu se mai construiesc prin traversarea de praguri-jalon, ci sînt distribuite, impuse şi controlate prin vămi "diafane".

Ne-am oprit în prag, crezînd că astfel ne putem sustrage datoriei construirii propriilor vieţi controlîndu-le în schimb, abuziv-asimetric, pe ale altora, am ocupat pragul, şi astfel l-am generalizat, transformînd societatea în întregul ei, din traiectorii de praguri, în prag-obstacol.

Pragul a devenit graniţa însăşi, punct de control de către alţii asupra ta, nu de control de sine prin raportare la ceilalţi.

Ieri nucleu de spaţiu-existenţă, pragul este, azi, spaţiul însuşi, devenit cîmp de control prin urmele elementare ale vieţii nude, prin care viaţa nudă devine nu existenţă, ci semn virtual, manipulabil.

Din vina noastră! Am vrut puterea asupra celorlalţi, am vrut să ne supraînălţăm din imanenţa socială, am profitat şi am abuzat de metafizica socială a pragurilor, transformînd-o în grotescă metafizică diafan-decăzută a puterii, şi am ajuns să construim societatea-prag, pragul final, imperceptibil, de nedepăşit.

Poarta kafkiană deschisă, dar netrecută, a legii era pragul însuşi. Azi Poarta şi Pragul au devenit mai întîi, istoric deci simultan, Zid, care, dărîmat fiind, a fost făcut Cîmp, hiper-prag fără praguri.

Zidiţi în Pragul transparent, în Pragul-Ecran, al falsei transparenţe şi al liberului acces altfel controlat.

Evoluţie, revoluţie de pe partea metaforică a inelului simbolic pe partea lui literală, de la fostul în (prag) metaforic la actualul în prag literal.

Prag-matism!