Pragul de sub zid şi promontoriul omului (Dispariţia pragurilor II)

1
Pragurile sînt spaţii de intersectare, sînt intersecţii, abia pragurile constituie germenele spaţiului public sau, mai bine zis, ale spaţiului comun. Spaţiul comun-public se naşte ca prag, ca spaţiu intermediar şi de intermediere, ca intersectare de spaţii-sfere personale, fiind apoi detaşat şi tratat ca spaţiu de sine stătător, fiind apropriat (prin expropriere) de către putere, care pretinde apoi a-l oferi, arhitectural, societăţii, căreia, de fapt, i l-a sustras. Spaţiul public nu este, de jure, decît o retrocedare a pragurilor prime.

Între fiinţele umane nu apar, spontan, ziduri, ci praguri. Ulterioarele case şi, în general construcţii, sustrag, închid pragurile, anulîndu-le funcţia civilizatoare, eventual chiar printr-o cultivare in vitro.

Spaţiul public ca prag este un spaţiu terţ, tampon, de negociere.

Pragul este o permeabilizare a limitei. Limita, graniţa sînt forţări, nu există ca atare. Nu există limite, linii despărţitoare. Nu există decît praguri, spaţii intermediare terţe.

Pragul ca spaţiu pneumatic. Pragul este membrană. Cînd decade, cînd este tras spre limită, cînd din prag "se trage linie", pragul devine spaţiu-tampon, iar adevăratele "ţări" sînt, atunci, graniţele.

2
Nu există limite, nu există decît praguri. Conceptul de limită este o forţare, o siluire, o dualizare metafizică menită a ucide, a oculta pragul prim, prag-matismul socio-spaţial prim.

Pragul este mediu de întîlnire şi de negociere.

Nu există exterior, separaţie, linie (despărţitoare). Acestea sînt falsificări. În societate, adică în lume, nu există exterior, nu există decît spaţii, medii de intersectare a interiorităţilor, a unor sfere personale (nu private). Prim, în societate, e tocmai pragul.

Socio-arhitectural, construcţia unei case comune, colective, nu începe cu temeliile, cu fundaţiile, ci cu traseele pragurilor. Doar casele familial-private răstoarnă orizontalitatea de drept infinită a socialului pe verticala unei pretinse relaţii privatizate cu absolutul (supra- şi sub-lumesc).

Prag-balama, articulaţie (arh. Vlad Gaivoronschi). Uşa se închide şi se deschide orizontal, pe linia pragului, nu vertical, din perete.

Pragul este opusul separaţiei. Este mediu opus liniei.

3
În societate (la fel ca şi, mai larg, în sens absolut, în lume) nu există exterior, nu există decît ceilalţi. "Exteriorul" sînt ceilalţi, iar această perspectivă este rodul falsificant al privatizării pretins verticalizante a casei comune, devenită casă familială, privată.

4
Praguri împotriva vitezei, o casă înseamnă a organiza non-viteza, parcursul la pas (arh. Vlad Gaivoronschi). Arhitectura trebuie să refacă pragurile, prea uşor "rezolvate", dualizate ca linii, ca limite.

Pragurile ca îmblînzire, ca potolire, ca de-construire pacificatoare a limitei (concept forţat, fals, dual-metafizic, războinic-dialectic).

La origine nu există decît praguri, zidurile înseşi sînt de fapt fundături, îngropări, de frig şi frică, zidiri ale pragurilor.

Nu există exterior (nici măcar în cosmos). "Exteriorul" sînt ceilalţi, celelalte "interiorităţi" deschise, praguri istoriceşte obstruate, "împlinite" ca ziduri.

Ne aflăm permanent unii în pragul celorlalţi. Pragul e, de fapt, lumea.

5
Arhitectul trebuie văzut ca om politic, ca om contra-politic (nu anti-politic: propune o altă politică, o contra-politică, nu este împotriva politicii în sine). Arhitectul readuce politicul la înţelesul său prim, acela de construire al casei sociale comune, dezgroapă, reface pragurile îngropate în ziduri.

Asta face un arhitect, asta ar trebui să facă un politician: să organizeze, să refacă, să dezgroape de sub zidurile nu dărîmate, ci ridicate, spaţiile / mediile de mediere şi de negociere între subiecţi: pragurile îngropate sub ziduri.

Zidul ca fantomă materializată a pragului, casa ca mormînt al socialităţii pragului.

Şi, deci, arhitectura ca arheologie de praguri.

"Medii de mediere": spaţii în care medierea e primă, naturală, spontană, "sălbatică", nu artificială, cum am ajuns să credem.

Falsele separaţii (linii-ziduri între oameni) trebuie dărîmate, deconstruite (post-deconstructiv, după moda imediată a unei improbabile "arhitecturi deconstructiviste"), refăcîndu-se pragurile de bază, originare. Temelia oricărei construcţii sînt pragurile.

6
Arhitecţii, ca oameni (contra-)politici, refac - senzorial, semantic, existenţial - casa, înalţă la loc casa din ruina şi din mizeria construită, eventual poleită, estetizată, a caselor.

Casa ca refacere a sensibilităţii sociale, care ţine de prag, nu de ziduri. Pragul este membrana socială prin care nu încetăm să ne simţim, pneumatic, unii pe alţii, să existăm unii la alţii (unii acasă la alţii, în prag, pe prag, cu toţii acasă în societate), chiar dacă nu, neapărat, şi unii pentru alţii. Casa stă pe prag şi trebuie să fie mediu de praguri, să fie un prag mai mare, să educe social în spiritul pragurilor întotdeauna spre ceilalţi.

A sta / a rămîne în prag: nu-ţi părăseşti spaţiul propriu, sfera, dar te înalţi pe ea, o ridici, o construieşti, o faci edificiu nu pentru a te închide, a te izola, a te înmormînta în ea, ci pentru a construi pragul, pentru a putea să vezi, de puţin deasupra, alături, la altul.

Casa ca regresie, dar nu în sensul fetal de adăpost-mormînt, ci la sensibilitatea socială filosofic, nu cronologic, primă, originară.

Pragul, spaţiu terţ, intermediar prim (terţeitate nu obţinută, fabricată, prin conflictualizare dialectică, la capăt, după, prin înfruntarea unei dualităţi primordiale), trebuie conceput, analizat el însuşi triadic, în trei, nu doi, termeni. Pragul este punte - peste - limită, pod - peste - separaţie. Pragurile trebuie refăcute, reconstruite ca surmontări ale ascunderii, ale îngropării în construit, ale simplificării dualizante, războinice la care au fost supuse.

Pentru că pragul e reversibil, el oferă şansa reversibilităţii, devenind de fapt refugiu, insula omului, peninsula, istmul, promontoriul îngust al umanităţii în om.

Acolo unde există, unde sînt permanent, politico-arhitectural, re-făcute, dat fiind că sînt permanent distruse prin supra-construire, prin îngropare în construit, pragurile recompun întregul spaţiu ca spaţiu-prag, în mediu-prag, reconvertind calitativ spaţiul ca poveste (trecere, parcurgere) fără sfîrşit.

Paradox aparent: dat fiind că e prim, natural, spontan, temelie, pragul trebuie permanent refăcut, construit. Pragurile (altfel spus societatea ca expresie de mediere, infinit mediată a socialităţii, a "medialităţii" umane originare) se construiesc: arhitectural, adică politic.

Etc.