Nu am putut vedea şi expoziţiile răspândite prin diferitele palazzi veneziene. Erau multe şi, mi s-a spus, unele erau foarte interesante, de asemenea. Nu am văzut nici cea de-a doua expoziţie românească, de la ICR Venezia, lucru pentru care trebuie să îmi cer scuze. În apărarea mea invoc faptul că o zi din trei a fost dedicată călătoriei, sau pelerinajului, mai bine spus, la Torcello. Pentru cei care au văzut deja locul, inside / out, ştiu de ce am ţinut atât de mult să ajung acolo. Acum doi ani, nu am reuşit să îmi conving colegii, la Burano, să mai sărim un pas peste lagună: era frig, ploua şi ei erau veniţi să vadă, nu-i aşa, Venezia, nu sărătura din biotopul Torcello, cu turn şi cer (aşa spun localnicii că se explică numele). Dar, pe de altă parte, dacă nu aţi ajuns încă la Torcello, vă implor să o faceţi cu prima ocazie pe care o aveţi, chiar dacă, pentru câţiva ani, nu veţi putea urca şi în campanilla.
Şi, când vă veţi duce, căutaţi, în muzeul provincial, crucea bizantină înmugurită, fractalică, cu alte cruci, autosimilare, în fiecare colţ al crucii celei mari şi tot aşa mai departe. Vizitarea muzeului costă doar 3 euro şi prea puţini se duc, fie şi numai pentru a vedea excepţional proiectatul sistem de expunere din camera de la etaj, unde găsiţi piese pre-creştine, cu marmură verde şi lemn negru. Şi, în curte, aşa zisul tron al lui Attila, din piatră. Două biserici paleo-creştine, excepţionale. Ruinele unui baptisteriu, la extremitatea vestică a bazilicii şi campanilla, acum bandajată de schele, a campanillei, la extremitatea estică. Au mai rămas de văzut două biserici din douăsprezece, câte erau pe vremea când Torcello era episcopat şi Venezia abia ieşea, urbanistic vorbind, la lumină...