De fapt, toată expoziţia de curator de la Arsenal era foarte zen. La intrare, ne întâmpină o sculptură cu iz brâncuşian: un ou de piatră, în care era scobit(ă) o peşteră-adăpost, în care lumina era adusă printr-un soi de furnale din cedru parfumat. Experienţa tactilă a adăpostului (sugerând, nu se explica, nevoia de ocrotire a tuturor celor rămaşi fără case după cutremurul din Chile) era de asemenea parte din înţelegere, după cum parte era şi mirosirea cedrului. Frumos. O altă instalaţie lucra cu straturi de aburi, alternate, pe verticală, cu pauze de transparenţă completă, parcurse printr-o punte în spirală care urca până aproape de tavan şi, apoi, te aduce în cealaltă parte a camerei. Diferitele densităţi ale aerului şi promenada arhitecturală făceau vizibil spaţiul, care devenea, cum să spun?, consistent. Mai încolo, un potir pentru apă sfinţită, dintre cele aflate la intrarea în bisericile catolice, luminat astfel încât să genereze, pe podea, o aură-curcubeu. Dincolo, atelierul unei firme din Mumbay, unde se lucra cu materiale naturale şi tehnici tradiţionale, arhitecţii testând totul pe machete pornind de la scări miniaturale şi până la modelul de dimensiunea obiectului final: rezolvări de acoperişuri, de ferestre, de pereţi. Nu era nicio clipă dubiu că ne aflam dinaintea unui experiment cult, nu a unuia de repetiţie necritică a tradiţiei.
Problema de principiu pe care o am eu, de câteva ediţii încoace, este aceea că această bienală a încetat, aproape, de a mai re-prezenta arhitectura din ţările respective (cu subtile şi consistente excepţii, dintre care amintesc întotdeauna cu simpatie Spania şi Italia). În schimb, avem instalaţii din care arhitectura este (şi ea, pe-acolo) parte a înscenării. Probabil că, pentru nearhitecţi, ar fi plictisitor să vadă doar expoziţii de proiecte şi fotografii de case. Dar, pentru arhitecţi, un upgrade bianual, o dare de seamă retrospectivă (sau una proiectivă, de ce nu?) asupra stării la zi a domeniului ar fi cu mult mai instructivă, ca să nu mai vorbesc despre folosul educativ, pentru mările de studenţi la arhitectură care o străbat la pas.
