Tata a plecat la război. Apoi a murit la război. Cînd vecinii au aflat, ne-au privit, pe mama şi pe mine, cu milă. Mai tîrziu s-a auzit că tata n-a murit, ci a fugit cu o femeie de-acolo, de unde-l dusese războiul. De aceea nu s-a mai întors. Vecinii au început atunci să ne privească, pe mama şi pe mine, ca pe nişte trădători. Cu dispreţ şi cu scîrbă. Deşi nu aveam nici o vină, am început şi noi să ne simţim ca nişte trădători. Să ne fie ruşine. După o vreme, s-a dovedit că tata căzuse eroic în luptă. Ni s-a trimis chiar şi o decoraţiune pentru el. Din ziua aceea, vecinii au început să ne privească de-a dreptul cu ură. Şi aşa a rămas pînă azi.
*
Tata a plecat la război. Cînd s-a terminat războiul, taţii celorlalţi copii au început să vină acasă. Au adus cu ei, pentru copiii lor, diferite lucruri de pe front sau din locul unde fuseseră prizonieri. Copiii se jucau cu ele. Erau căşti, gamele cu vulturi pe mîner, insigne, cătuşe, gloanţe trase şi turtite la vîrf, tabachere de oţel. Într-un tîrziu, tata s-a întors din război. A adus cu el cîteva obiecte şi mi le-a dat să mă joc. Erau un mîner de evantai, două ceşcuţe de ceai ca de jucărie, o pereche de beţişoare cu care m-a învăţat să mănînc orez. Niciodată nu am fost sigur că tata a luptat în războiul în care trebuia.
*
Tata a plecat la război. Era un om timid şi neîndemînatic, iubind muzica. Ştiam că nu va rezista mult. O ştia şi el. Aşa a şi fost. După numai cîteva zile, vietnamezii l-au făcut prizonier. L-au pus să joace ruleta rusească. Tata era un om tare ghinionist. La a doua sau a treia încercare, în dreptul ţevii s-a nimerit lăcaşul cu glonţ. A tras şi glonţul i-a străbătut capul. Cînd s-a întors din război, tata mi-a arătat glonţul acela.
*
Tata a plecat la război. Am aflat că a căzut prizonier. Anii au trecut. Într-o zi a venit la noi acasă un bărbat străin. Stătuse cu tata într-un lagăr de prizonieri. Fuseseră împreună ani şi ani de zile. Noi nu ştiam nimic despre el. El ştia totul despre noi: despre mine şi despre mama. Absolut tot. Înainte să moară, tata îi povestise de sute de ori fiecare amănunt. Bărbatul acela a rămas la noi. S-a însurat cu mama şi mi-a devenit tată. Nu ne-a fost greu deloc pentru că el ştia pînă şi unde sînt unele obiecte pe care noi le credeam pierdute. Ne-a spus că, în vremea povestirilor tatei, se obişnuise atît de tare încît n-ar mai fi putut trăi fără noi.
*
Tata a plecat la război. După un timp ne-a scris. Era, bine, sănătos. Continua lupta. Nu putea să ne dea o adresă unde să-i răspundem. Frontul se muta mereu. Să stăm liniştiţi. O să ne scrie el cînd o să poată. Aşa a şi făcut. Nu scria des, dar nici prea rar. Aflam că e bine, sănătos şi continuă să lupte. Războiul s-a terminat. Taţii celorlalţi copii au venit acasă. tata nu s-a întors. Am continuat să primim obişnuitele cărţi poştale prin care ne spunea că e bine şi continuă lupta. Nu ne dădea nici o adresă pentru răspuns. Am ajuns un bărbat matur. Mama a murit demult. În lume e pace. Ieri am primit o carte poştală de la tata. M-am bucurat că e sănătos. Mă întreb numai cum o putea, la vîrsta lui, să continue lupta.
*
Tata a plecat la război. Am fost surprins, pentru că ţara noastră nu era în război cu nimeni. Într-o zi mama a primit o scrisoare mare, din carton. O maşină mare şi neagră ne-a luat şi ne-a dus într-un parc unde ardea o flacără. Preşedintele a ţinut un discurs. Apoi mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a spus că tata a fost un soldat viteaz care a căzut pentru libertatea planetei noastre. Era adevărat. După cum ştiţi, Pămîntul n-a putut fi cucerit.
*
Tata a plecat la război. Inamicii l-au prins. I-au cerut să treacă la credinţa lor. Unii prizonieri au trecut la credinţa lor şi au fost înrolaţi în armata duşmană. Alţii au refuzat şi au fost omorîţi pe loc. Asta scrie şi în istorie. Tata a ales o cale de mijloc. A spus că vrea să afle mai multe despre credinţa lor ca să-şi dea seama dacă e mai bine să o adopte pe aceea sau să moară pentru a lui. Comandantul lagărului a fost de acord. I-a dat tatei cărţi, l-a pus pe preotul soldaţilor săi să-l înveţe şi uneori chiar discuta cu el anumite chestiuni mai dificile. Din cînd în cînd îl întreba ce a hotărît. Tata răspundea că nu este încă sigur. Ar vrea să aprofundeze. Războiul s-a terminat. Dar tata nu s-a întors acasă decît pentru cîteva zile. Apoi a revenit în ţara foştilor inamici, la studiile lui. A scris multe cărţi de religie comparată, istorie şi filosofie. A devenit membru al multor academii. În discursul pe care l-a ţinut cînd a luat Premiul Nobel a spus că încă nu a hotărît care credinţă este mai bună sau mai potrivită cu gîndirea lui. Dar că, în orice caz, cînd e vorba de religie, nu trebuie să iei hotărîri în grabă.
*
Tata a plecat la război. Peste cîteva zile s-a întors acasă. Ne-a spus că războiul se terminase. Deşi eram copil, am înţeles că e absurd. Toată lumea ştia că războiul continuă. L-am întrebat şi mi-a răspuns că din punctul lui de vedere războiul s-a terminat. Unii îl priveau chiorîş. Bănuiau că e dezertor. A trebuit chiar să le arate hîrtia prin care oficial era trimis înapoi acasă. Odată l-am întrebat: dacă războiul s-a terminat, cine a învins? Mi-a răspuns scurt: Noi! Într-adevăr, după un timp, războiul s-a sfîrşit cu victoria noastră. Povestea asta s-a repetat de cîteva ori. Cum izbucnea un război, cum tata lipsea cîteva zile. Pe urmă se întorcea liniştit acasă, spunînd că s-a terminat. Şi cine a învins? Noi. Tata a murit într-un răstimp de pace. Mai tîrziu am înţeles că există oameni care pot hotărî soarta unui război în numai cîteva zile.
*
Tata a plecat la război. Era războinic profesionist. Un mare războinic. Armele nu aveau secrete pentru el. Folosea ghioaga, paloşul, spada, suliţa şi halebarda la fel de bine. Vecinii noştri erau şi ei războinici. Ştiau că, dacă s-ar fi înrolat în armate adverse, tata nu i-ar fi cruţat. Era de la sine înţeles, doar erau războinici. Ceilalţi copii înţelegeau şi ei asta şi se jucau cu mine cu plăcere. Mamele lor îmi purtau însă pică, deşi tata nu omorîse încă nici unul dintre soţii lor. Într-o zi, una dintre aceste femei s-a împiedicat de mine pe uliţă şi tot ea m-a ciupit cu răutate. Atunci i-am strigat cu glasul meu piţigăiat: Tatăl meu o să-ţi omoare bărbatul. M-a auzit toată lumea. Tata era atunci la război. A treia zi, bărbatul femeii care mă ciupise s-a luat la harţă cu tata. Tata îi era comandant de pîlc de oaste. Văzîndu-se înjurat din senin, tata a luat ghioaga şi i-a crăpat capul. De atunci lucrurile au mers tot aşa. Tata este puţin necăjit că nu i-am urmat cariera. Totuşi este mîndru de mine. El a fost un mare războinic, dar eu sînt un vrăjitor mult mai vestit.