Cîntă din plăcere. Cîntă pentru plăcerea lor și a celor care îi ascultă. Sînt oameni cu ocupații serioase, cu obligații familiale și o anumită poziție în societate. De aici s-ar putea înțelege că muzica e ceva pasager. O joacă și o toană de copii cu fire albe la tîmple. Poate că a fost așa pînă la un punct. Pînă atunci cînd au înțeles că vor mai mult decît să se simtă bine între ei și prietenii lor.
Echo. Nu, sigur nu ați auzit de ei. Dar merită să îi auziți! Dacă vă place rockul progresiv, dacă vă e dor să auziți sonorități pe care le credeați pierdute în vinilurile cu Pink Floyd, Van der Graaf sau King Crimson, dacă între timp ați migrat către Transatlantic, Flower Kings ori Spock's Beard, încercați să îi descoperiți, păstrînd proporțiile, și pe băieții de la Echo. Care nu mai sînt niște băieți în sensul strict al termenului, iar băieți de băieți nici atît. Daniel Ioniță, Laurențiu Popescu, Cătălin Chivu, Sorin Manolescu și Petru Macarie nu sînt o trupă de nivel mondial, nu au notorietate, nu cîștigă bani din muzică. Nu umplu stadioane, nu provoacă leșinul fanilor. Sînt niște oameni care au pasiune pentru muzica bună, dragoste pe care nu se mulțumesc să și-o consume pasiv, ascultînd. Ei au luat instrumentele în mîini și au început să cînte. Și au descoperit că se poate. Solourile de chitară ale lui Sorin, pasajele acustice ale lui Daniel, tobele lui Cătălin, claviatura lui Laurențiu, cu sunetul inconfundabil al Hammond-ului, și bassul atent strunit al lui Petru compun o construcție solidă. Este un ansamblu care respiră altceva decît virtuozitate. Sau nu numai. Este ceva care vine din plăcerea de a-ți face treaba bine chiar și atunci cînd nu îți cîștigi existența din asta. Iar un hobby tratat cu seriozitate se transformă de la un punct încolo în vocație.
Am participat cu bucurie la lansarea primului album de studio Echo, intitulat The Dream. O culegere de 11 piese compuse de-a lungul timpului, o muzică de atmosferă, cu un lirism și o tensiune bine controlate. Muzica unei trupe care riscă enorm pentru că nu acceptă compromisuri, o trupă căreia îi lipsește încă vocea din prelungirea naturală a pasajelor instrumentale. E un capitol unde mai trebuie lucrat, iar asta nu e de rău, fiindcă doar Divinitatea are acces nelimitat la perfecțiune. No Place to Hide, Moon, Illusion sau Craddle nu formează un concept, dar te duc exact acolo unde își propune Echo. Într-un plan pe care rezonează deopotrivă intelectul și sufletul.
Altă surpriză plăcută. Atmosfera din clubul Prometheus a fost intimă și adecvată, cu emoție stîngaci ascunsă de membrii trupei și cu lume care știa sau măcar bănuia ce urma să asculte. Cu aplauze sincere și cu un bis pour les connaisseurs, Set the Controls for the Heart of the Sun, un Floyd vechi de pe vremea lui Syd Barret, precedat de două piese noi excelente, Words of Silence și Lazy Afternoon, care vor fi incluse pe ceea ce va fi următorul album. Cătălin, Sorin, Daniel, Petru și Laurențiu se gîndesc deci la viitor. La viitorul lor în muzică. Eu mă gîndesc de ce au stat ascunși pînă acum.