Să rupi la loc inelul (Profanare simbolică şi spaţiu public interior) (II)

Memoria întotdeauna politică

Împărtăşind acelaşi regim semiotic cu al ordinii discursive comerciale (marketing), discursul punctat, secund, arhitectural-memorial împărtăşeşte şi acelaşi regim cu acela al mărfii (devenită simplu stimul auto-descriptiv şi auto-realizant, narcisic). Tocmai prin contrast faţă de "comodificarea" oraşelor, a spaţiului public poate arhitectura memorială să-şi construiască efectele.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem, pe care nu putem să nu ne-o punem este cum va reuşi arhitectura memorială inevitabil contrapunctică, care poate să profite de o logică a contrastului invers, restaurator, să acţioneze, să-şi producă efectele în primul rînd de retrezire la sine (prin curăţarea stratului supraimprimat al consumatorului, pînă la regăsirea stratului, reinstrumentalizat economic, al memoriei colective interioare), cum va reuşi, deci, arhitectura rememorării să acţioneze în condiţiile, evocate la începutul intervenţiei mele, de "comodificare" a culturii înseşi, de muzealizare a oraşului, de transformare a oraşului însuşi într-un meta-muzeu de sine? Cînd cultura însăşi devine o marfă, cum să mai organizezi, arhitectural, contrastul regenerator, capabil să reactualizeze memoria însăşi ca funcţie?

Dat fiind că devenirea-marfă se bazează pe uitare, mai precis pe falsă memorie, pe naraţiuni fericite dat fiind că închise, scurt, rapid şi fix finalizate, pe reformatarea sinapselor şi a relaţiilor semio-pragmatice, semnal-mesaj, colective, prin care semnele publice, din simboluri, devin stimuli, descriind, fals constatativ, acţiunea pe care tocmai tu eşti chemat s-o performezi, fiind astfel subiectivat în rolul de consumator fericit, de contradictoriu subiect pasiv, arhitectura memoriei joacă, inevitabil, un rol politic în actualitate, de retrezire la actualitate, de reactivare a actualităţii ca reamintire de sine - şi trebuie să fie conştientă de acest rol de dez-vrăjire, mai exact de de-grizare, de trezire din drogul oraşului-mall, în care cultura însăşi, ca motor al memoriei, devine, muzeal, marfă.

Sacrul împotriva sacralizării - prin profanare

Monumentul nu mai poate să se adauge, să se supraînalţe, trebuie - dat fiind că nu mai poate - să atragă - decît - tocmai prin tăcere, organizînd minus-mesaje, non-mesaje, "zgomot alb": redispunerea individului ca mediu interior de comunicare (memorie). În condiţiile în care oraşele au devenit nişte dispozitive mediatice, noua arhitectură memorială trebuie să se ofere în primul rînd, comunicaţional, nu atît ca un mesaj, cît ca un mediu liber, eliberat, curăţat, ne-semnificat, redisponibilizat, redat accesului, golit de beţia comercială, de piaţa-religie, de marfa "marketată" ca stupefiant, ca un mediu liber, eliberat, curăţat, etic curatoriat, în care expunerea non-mediatică de sine redevine posibilă. Este vorba, la propriu, de spaţii ale reculegerii, ale reamintirii de sine însuşi ca mediu, ca scenă a memoriei colective, în care memoria, din nou, vorbeşte, se face auzită: în care, în noi înşine ca mediu al memoriei, ca spaţiu ("for") public interior, al accesului liber la umanitate, al comunicării cu sinele colectiv, îi re-auzim pe ceilalţi, fiinţa imaterial colectivă, transmiţîndu-ne întotdeauna doar ceea ce n-a putut fi realizat, moştenirea-proiect, istoria-amînare ("diferare").

Prin arhitectura memoriei şi a rememorării colective, începem prin a ne regăsi, medial, pe noi înşine şi spaţiul public, dinainte de a fi fost abuzat, mai întîi politico-religios, apoi economic, secularizat-religios.

Experienţa regăsirii memoriei colective interior-comune, comună doar în mod interior, o interioritate comună însă, împărtăşită, smulsă privatizării şi "intimizării" (burghez-ideologice, adică burghez normative) a interiorităţii, produce sacru, dar un sacru pre- sau infra-religios, anterior (necronologic) oricărei religii dogmatizate. Sacrul este tocmai comunul interior, care nu poate fi regăsit însă, aşa cum am văzut, decît printr-un fel de sacrilegiu, de profanare, de inevitabilă vandalizare (prin tăcere, absenţă, golire: prin de-semnificare) a ordinii fals sacre, secularizat sacralizate a religios-politico-economicului neîncetat emiţător.

Regăsim, aici, logica profanării ca redare uzului comun, utilizării comune, publice, a ceea ce a fost sustras, separat, sacralizat mai ales post-religios, prin parazitarea funcţiei sacralizante a religiei, aşa cum o expune Giorgio Agamben într-o scurtă "proză filosofică" intitulată Elogiul profanării din cartea Profanări (Profanazioni), din 2005.

Lucrurile sacre, sau, mai precis, sacralizate, scrie Agamben, sînt "sustrase liberei utilizări şi comerţului oamenilor", fiind atinse de o "indisponibilitate specială". În vechime (Antichitate şi, parţial, Evul Mediu), "în timp ce a consacra (sacrare) însemna scoaterea lucrurilor din sfera dreptului uman, a profana însemna, din contră, redarea lor liberei utilizări a oamenilor". A profana înseamnă, deci, a putea să foloseşti pur şi simplu, a putea să te re-foloseşti liber de un anumit lucru. Conform altor termeni agabenieni, este vorba de refacerea unor "mijloace pure", a unor "mijloace fără scopuri" (pure means, means without an end), eliberate de scopuri fixe (precum consumul imediat şi continuu, de exemplu; sau votul).

În condiţiile "religiei capitaliste", ale "capitalismului devenit religie", cum spune Agamben citîndu-l pe Benjamin, cultura însăşi, prin Muzeu, devine "improfanabilă". Capitalismul realizează chiar "Improfanabilul absolut", dat fiind că separat, autonomizat în sfera indestructibilă a semnelor.

În aceste condiţii, sacru şi memorial devine spaţiul public însuşi, ca mediu de rememorare interior-colectivă a omului care trebuie smuls, recucerit, obţinut nu fără o anumită violenţă resacralizantă prin profanarea continuum-ului mediatic-comercial ca sacru secularizat supraimprimat, acoperitor.

Numai profanarea mai poate reface sacrul, adică lumea comună a omului, omul ca mediu al rememorării şi al inventării de noi folosinţe şi utilizări de sine. Omul ca "mijloc fără scop" - şi fără sfîrşit.

Domnia "Improfanabilului" fiind, totodată, şi domnia Indistinctului, arhitectura, ca model metaforic, generalizat, extins, transpecific, de acţiune politică (politică înţeleasă la rîndul ei în sens extins, ca habitus etic, adică pragmatic, spontan), trebuie să refacă sacrul din sacralizat, re-insularizînd şi reconstituind, prin "oaze" urbane spaţializante, caracterul verticalizant, de ruptură, al sacrului.

Sacră fiind tocmai regăsirea dimensiunii interior colective, a medialităţii interior publice a fiinţării umane, ca formă de viaţă.

Pentru a reface sacrul din sacralizat, nu mai este de-ajuns să "spargi acoperişul casei", cum spunea Mircea Eliade. În stadiul atît de avansat al capitalismului-religie, trebuie dărîmate înseşi zidurile. Templul a fost devastat, abuzat de Sens. Iar re-verticalizarea nu poate trecere decît prin marcarea simbolică a unei raderi orizontalizante, spaţializante, care să ne redea nu numai alveole de spaţiu public, ci accesul la spaţiul însuşi, la posibilitatea de a ne înscrie în spaţiu.

Monument de sine, subiectul reactivat, împlinind liber simbolurile prin ele însele sacre, sparte. Şi arhitectura ca mod de viaţă şi de mişcare.

Violenţa simbolică a gestului arhitectural, devenit gest memorial reflex, arhitectură-habitus civic, trebuie să rupă neîncetat inelul simbolic, inelul simbolului, să-l menţină neîncetat rupt, disponibil, activ, opunîndu-se tendinţei permanente de sudare a lui, deci de transformare a simbolului veşnic deschis, producător de istorie, în simplu stimul imediat, simbol închis, fals realizat, terminat, care nu poate cere decît consum reflex, trimiţînd neîncetat la el însuşi.

Spaţiul public sîntem, pe jumătate, noi înşine. Arhitectura trebuie să refacă jumătatea exterioară - stimulul exterior, fizic al memoriei ca spaţiu public interior.

Ne întîlnim cu noi înşine prin ceilalţi.

(Partea a doua a conferinţei susţinute la data de 5 noiembrie 2010 în cadrul seminarului Arhitectura memoriei şi spaţiul public, organizat de către arh. prof. Augustin Ioan sub auspiciile Ordinului Arhitecţilor din România şi ale asociaţiei P(I)LOT Architecture Platform.)